«Sunt lacrimae rerum»
în poezia lui Nichita
Stănescu
„Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia
tangunt”
VERGILIUS, Aeneida, I, 462
„O desceţoşare,/ un
fel de cheag de sânge/ îmi este natura în arătare,/ lacrima rerum, ce plânge” (s.a.)
N. STĂNESCU, Foc de tabără.
Cititorii
familiarizaţi cât de puţin cu opera poetului au intuit, fireşte, frecvenţa
motivului lacrimii la N. Stănescu. Dorim doar să subliniem importanţa
faimosului hemistih antic în poezia lui N. Stănescu, să urmărim felul în care
motivul vergilian al lacrimii modelează poezia stănesciană şi, totodată, să
relecturăm celebrul fragment din Eneida
din perspectiva adâncită prin dezvoltarea motivului de către un poet modern.
Iată fragmentul din Eneida:
Namque, sub ingenti lustrat dum
singula templo
Reginam opperient, dum que fortuna
sit urbi
Artificumque manus inter se operumque
laborem
Miratur, videt Iliacas ex ordine
pugnas
Bellaque iam fama totum vulgata per
urbem
Atridas Priamumque et saevum ambobus
Achillem.
Constitit et lacrimans: „Quis iam
locus, inquit, Achate,
Quae regio in terris nostri non plena
laboris?
En Priamus! Sunt hic etiam sua premia
laudi;
Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia tangunt.
Solve metus; feret haec aliquam tibi
fama salutem”.
Sic ait, atque animum pictura pascit
inani”
Am transcris un
fragment mai amplu, pentru o mai bună luminare a semnificaţiilor contextuale
ale misterioasei formule incantatorii vergiliene. Despre ce este vorba?
Rătăcind pe mare, troienii ajung pe ţărmul african, la Cartagina. Aici, zeiţa
Venus îl călăuzeşte pe Eneas pe un deal din preajma cetăţii, unde, într-o
dumbravă sacră, se află un templu a cărui incintă sacră este zugrăvită în
tablourile prezentate succint în fragmentul citat, subliniind în felul acesta
şi faima eroilor de la Troia. Versurile acestea devin dintr-o dată pretextul
vastelor tablouri epice care urmează până la cântul al IV-lea: imaginile
poetului sunt o reconstituire în cuvinte a picturii cu care eroul îşi hrăneşte
sufletul (animum pictura pascit inani).
Subliniem artificiul, tehnica literară, uşor de motivat prin estetica clasicismului,
cât şi o judecată despre artă cuprinsă în îndemnul adresat lui Achates.
Sunt lacrimae rerum a devenit
în traducerea lui Coşbuc: „Plâns al durerii e-aici”. Versiunea aceasta o
amintim nu pentru a diminua meritele traducătorului, incontestabile, ci spre a
ilustra modul în care tehnica versificaţiei l-a împiedicat să păstreze formula
ca atare, lipsind-o de misterul ei originar. Strict lingvistic traducerea nu
este doar foarte îndepărtată de original, ci şi tautologică, durerea
manifestându-se, într-adevăr, şi prin lacrimi. De fapt, oricât am frământa
acest vers vedem că numai o traducere liberă îl poate păstra nealterat.
Suprimarea metaforei „propter necesitatem metricam” are efecte nedorite,
deoarece ea este, cum se poate uşor observa, o definiţie, poate cea mai
concisă, a artei. Frumuseţea acestei formulări izvorăşte, într-adevăr, din
insolitul asocierii cuvintelor, mai degrabă în spiritul poeziei moderne,
contemporane, decât în cel al poeziei greco-latine. Din perspectiva retoricii
tradiţionale – cum era cea a lui Coşbuc –, care admitea substituiri metaforice
doar între termeni puţin îndepărtaţi ca sens, metafora vergiliană trebuia să
rămână obscură. Abia retorica poeziei moderne, care admite substituirea între
termeni oricât de îndepărtaţi, devine aptă să-şi asume şi să fixeze sensul
acesteia. Şi nu este întâmplător că tocmai N. Stănescu o transferă în poezia
sa.
După câte ştim,
critica nu a dat aproape nicio importanţă acestui motiv literar, strâns legat
de marea temă a privirii, a ochiului semnalată în poetica stănesciană încă de
la începuturi (E. Simion, Scriitori
români de azi, vol. I, Buc., 1978, p. 199). Din aceeaşi perspectivă a
esteticii privirii este abordată poezia lui Nichita şi în ultima contribuţie
remarcabilă a Ioanei Em. Petrescu, iarăşi fără să atingă acest motiv (Cap. Ochiul cu dinţi în Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj, 1989). Nici Ion Pop,
nici Ştefan Augustin Doinaş – numim doar pe câţiva dintre cei mai pătrunzători
exegeţi – nu amintesc motivul lacrimae
rerum printre cele fundamentale la acest poet, omisiune aproape de
neînţeles, când ştim că el este poetul râsu-plânsului[1]. Şi asta în vreme ce
motivul lacrimii este evidenţiat în opere în care, deşi prezent, (O. Goga, de
ex.), nu constituie un principiu poetic, metafizic, atât de pregnant, cum vom
vedea că e la N. Stănescu. Singur, E. Simion se apropie, foarte puţin, de
această prezenţă atunci când observă că poetul definea undeva poezia „lacrima
unui ochi necunoscut” (ibidem).
S-ar putea întreba
cineva dacă este îndreptăţită apropierea între clasicul latin şi poetul modern,
sau în ce măsură este aceasta posibilă pornind doar de la o sintagmă, oricât de
celebră. Răspunsul cel mai bun îl oferă însăşi poezia lui Nichita. De altfel,
chiar poetul mărturiseşte nostalgia clasicismului: „Şi brusc trecutu-mi pare
viitor/ şi urc spre secole latine” (Aerul).
Apoi această estetică a ochiului, a privirii este ea însăşi clasică. Cu
deosebirea că privirea nu mai vizează, de data aceasta, forma, corporalitatea
„lucrului”, ci „sinele” său, partea de mister a lumii. Până la N. Stănescu
lacrima din ochi, succedaneu al cerului, era substituită metaforic prin
mărgăritar (la Eminescu, în Făt-Frumos
din Lacrimă, de ex.). Doar la el lacrima devine îngerul, vestitorul
(anghelos) cerului, mesagerul transcendentului, mijlocul de comunicare
sensibilă dacă nu cu altă lume, atunci cu lumea: „Port în ochiul meu lacrima/
mereu sărată,/ Port îngerul în mijlocul cerului” (Ridicare de cuvinte).
Ca la O. Goga, cel
din Rugăciune, poetul „cântăreţ”
plânge cu plânsul altora, chiar şi al ierburilor sau al pietrelor, ştiind
„lacrima care li se cuvine” (Contemplarea
lumii...). Astfel el ştie să facă lumea să vorbească, să plângă, fiind un
instrument subtil prin care se rosteşte universul: „Pe pământ tot ceea ce există/
are nevoie din când în când să plângă” (ibidem).
Formulei lucreţiene, (de) natura rerum, poetul îi opune formula
vergiliană, lacrima rerum. Natura
lucrurilor este, în limbaj stănescian, universala, infinita plângere şi
lăcrimare: „O desceţoşare,/ un fel de cheag de sânge [...], lacrima rerum, ce plânge” (Foc de tabără), o „izbucnire de hohote
de râs şi de plâns a celui care nu a râs şi nu a plâns niciodată” (La o margine). Universul acesta este
greu nu atât de lucruri cât de lacrimile care reprezintă sinele acestora,
fiindcă „lucrurile,/ ele sunt umflate în sine/ de lacrima lucrurilor” (Prin simplă luare). Fiind o
materializare a sinelui, a esenţei lumii, lacrima devine vehicul de ridicare a
sinelui către alt sine, adică al comunicării: „Numai lacrima, numai ea/
transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine/ prin simplă luare” (ibidem).
Poetul nu face
altceva decât stoarce lucrurile de lacrimi, plângând „cu lacrima lucrurilor” (Poetul ca şi soldatul). La rândul ei,
poezia, ca stare de graţie, este inclusă în orizontul aceleiaşi metafore. Ea
este „ochiul care plânge [...] nu este lacrimă,/ ea este însuşi plânsul unui
ochi universal” (Poezia). Ca în celebrul dialog al lui Platon, poetul este în
comuniune inefabilă cu lumea, cu acest ochi divin. Mânat de nu se ştie ce
elanuri sau entuziasme, precum frunza purtată de vânt, poetul e doar „pleoapă
căzând peste cuvânt/ strivind ochiul şi curgându-l odată cu gândul” (Autoportret). Actul poetic nu este o
contemplare senină a lumii, ci una dureroasă, o risipire, o contopire a
privirii cu sinele lucrurilor: „privirea mi-o sparg/ de lacrima lucrului care
plânge” (Confirmare). Când ochiul
devine neîncăpător, „trupul plânge cu el însuşi”, ochii rostogolind în afară nu
lacrimi, ci ochi (Nod 3). Şi nu doar
durerea se exprimă în lacrimi, ci chiar „bucuria de a fi”, care pentru N.
Stănescu e lacrima ochiului nu ştim cui (Prin
tunelul oranj).
Chiar şi momentele
de criză în creaţie, de sterilitate sunt evocate, cum era de aşteptat, prin
intermediul aceleiaşi metafore. Aşa cum calul mort, devenit inutil de acum,
putrezeşte peste câmp, la fel putrezeşte lacrima neplânsă a poetului (sau a
lucrurilor!): „Putrezeşte calul răsturnat în câmp,/ lacrima care n-o plâng,/
putrezeşte peste cer...” (Putrezirea
calului).
Un amănunt surprinzător
este şi acela că atunci când N. Stănescu face elogiul lui Eminescu îl aşează pe
marele înaintaş sub semnul lacrimii, văzând în el pe marele magician al
plânsului: „Atâta dragoste şi-atâta aspră bunătate/ a fost să aibă-n sine şi cu
sine însuşi/ că desfăcea orice lacăte/ cu plânsul cheilor din plânsu-şi” (Eminescu matur).
Sensul în care
poetul „fructifică” metafora vergiliană, de loc îndepărtat de acela pe care i
l-a conferit anticul poet, arată că „lacrima
rerum” nu este la N. Stănescu un motiv oarecare, ci unul fundamental. El
este, probabil, singurul poet modern care a preluat ad litteram această
sintagmă, această metaforă ilimitată simbolic chiar în contextul ei originar,
nefăcând altceva decât să gloseze cu ajutorul ei aceeaşi definiţie a artei,
luminând acest sens. Şi chiar dacă sunt şi alte căi de pătrundere a misterioase
formule vergiliene, e bine, totuşi, să folosim şi experienţa lui Nichita. Cum
spune cineva, în problemele subtile e bine să ascultăm şi pe poeţi.
Pe scurt, parafrazându-l pe Ion Barbu, putem spune că,
pentru Vergilius şi pentru Nichita, poetul este chemat să ridice însumarea de
lacrimi ale lucrurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu