Plumb
(1916)
PLUMB
Doamnei mele
Agatha
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripele de plumb.
DECOR
Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar :
Decor de doliu funerar...
Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar...
Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular...
Cu pene albe, pene negre...
În parc fantomele apar...
Şi frunze albe, frunze negre ;
Copacii albi, copacii negri ;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar...
În parc ninsoarea cade rar...
AMURG
Trec corbii – ah, “Corbii”
Poetului Tradem –
Şi curg pe-nnoptat
Pe-un târg îngheţat,
Se duc pe pustii...
Pe când, de argint,
În amurg de argint,
S-apropie crai-nou,
Pe zări argintii
În vastul cavou...
Iubito, ah, “Corbii”
Poetului Tradem...
LACUSTRĂ
De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.
De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.
GRI
Plâns de cobe pe la geamuri se opri.
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat ;
“I-auzi corbii”, mi-am zis singur... şi-am oftat,
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
Ca şi zarea, gândul meu se înnegri...
Şi de lume tot mai singur, mai barbar, –
Trist cu-o pană mătur vatra, solitar...
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
SONET
E-o noapte udă, grea, te-neci afară,
Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –
Ard, afumate, triste felinare,
Ca într-o crâşmă umedă, murdară.
Prin măhălăli mai neagră noaptea pare...
Şivoaie-n case triste inundară –
Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară –
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.
Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,
Ori ca Verlaine, topit de băutură –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
Prin întuneric bâjbâiesc prin casă,
Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.
TABLOU
DE IARNĂ
Ninge grozav pe câmp la abator
Şi sânge cald se scurge pe canal ;
Plină-i zăpada de sânge animal –
Şi ninge mereu pe-un trist patinor...
E albul aprins de sânge-nchegat
Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug ;
Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug, –
Pe câmp la abator s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-nnoptată...
Şi-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
– Iubito, sunt eu la uşa-ngheţată.
SPRE
TOAMNĂ
Pe drumuri delirând,
Pe vreme de toamnă,
Mă urmăreşte-un gând
Ce mă îndeamnă :
– Dispari mai curând !
În casa iubitei de-ajug,
Eu zgudui fereastra nervos,
Şi-o chem ca să vadă cum plouă
Frunzişul, în târgul ploios.
Dar, iată, şi-un mort evreiesc...
Şi plouă, e moină, noroi –
În murmure stranii semite
M-adaug şi eu în convoi.
Şi nimeni nu ştie ce-i asta –
M-afund într-o crâşmă să scriu,
Sau râd şi pornesc înspre casă,
Şi-acolo mă-nchid ca-n sicriu.
Şi mereu delirând,
Pe vreme de toamnă,
M-adoarme un gând
Ce mă îndeamnă :
– Dispari mai curând !
PĂLIND
Sunt solitarul pustiilor pieţe
Cu tristele becuri cu pală lumină –
Când sună arama în noaptea deplină,
Sunt solitarul pustiilor pieţe.
Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra
Ce sperie câinii pribegi prin canale ;
Sub tristele becuri cu razele pale,
Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra.
Sunt solitarul pustiilor pieţe
Cu jocuri de umbră ce dau nebunie ;
Pălind în tăcere şi în paralizie, –
Sunt solitarul pustiilor pieţe...
AMURG
VIOLET
Amurg de toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odăjdii violete –
Oraşul tot e violet.
Amurg de toamnă violet...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă ;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.
Amurg de toamnă violet...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete ;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Oraşul tot e violet.
DECEMBRE
Te uită cum ninge decembre,
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, –
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine.
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte-nainte.
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi-nainte,
Te uită cum ninge decembre,
Nu râde... citeşte-nainte.
NEGRU
Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...
Vibrau scântei de vis... noian de negru.
Carbonizat, amorul fumega –
Parfum de pene arse, şi ploua...
Negru, numai noian de negru...
NEVROZĂ
Afară ninge prăpădind,
Iubita cântă la clavir,
Şi târgul stă întunecat,
De parcă ninge-n cimitir.
Iubita cântă-un marş funebru,
Iar eu nedumerit mă mir :
De ce să cânte-un marş funebru...
Şi ninge ca-ntr-un cimitir.
Ea plânge, şi-a căzut pe clape,
Şi geme greu ca în delir...
În dezacord clavirul moare,
Şi ninge ca-ntr-un cimitir.
MOINĂ
Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă ;
Şi plouă, şi ninge, –
Şi ninge, şi plouă.
Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală ;
Şi galbeni trec bólnavi
Copii de la şcoală.
Şi-s umezi păreţii,
Şi-un frig mă cuprinde –
Cu cei din morminte
Un gând mă cuprinde...
Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă ;
Şi plouă, şi ninge, –
Şi ninge, şi plouă.
RAR
Singur, singur, singur,
Într-un han, departe –
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...
Plouă, plouă, plouă...
Vreme de beţie –
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie !
Plouă, plouă, plouă...
Nimeni, nimeni, nimeni...
Cu atât mai bine –
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...
Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă –
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...
Veşnic, veşnic, veşnic...
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme –
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...
Singur, singur, singur...
Vreme de beţie –
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie !
Singur, singur, singur.
NERVI DE TOAMNĂ
E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează ;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze de veşnicul somn
Cad grele, udate.
Eu stau şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
SEARĂ TRISTĂ
Barbar, cânta femeia-aceea,
Târziu, în cafeneaua goală,
Barbar cânta, dar plin de jale, –
Şin jur era aşa răscoală...
Şi-n zgomot monstru de ţimbale,
Barbar, cânta femeia-aceea.
Barbar, cânta femeia-aceea..
Şi noi eram o ceată tristă –
Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,
Gândeam la lumi ce nu există...
Şi-n lungi, satanice ecouri
Barbar, cânta femeia-aceea.
Barbar, cânta femeia-aceea,
Şi-n jur era aşa răscoală...
Şi nici nu ne-am mai dus acasă,
Şi-am plâns cu frunţile pe masă,
Iar peste noi, în sala goală, –
Barbar, cânta femeia-aceea...
OH, AMURGURI
Oh, amurguri violete...
Vine
Iarna cu plânsori de piculine...
Peste parcul părăsit
Cad regrete
Şi un negru croncănit...
Veşnicie,
Enervare...
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie...
Vânt de gheaţă s-a pornit,
Iar sub crengile schelete, –
Hohot de smintit.
Nici o urmă despre tine,
– Vine, nu vine ?...
Oh, amurguri violete...
AMURG DE IARNĂ
Amurg de iarnă, sumbru, de metal,
Câmpia albă – un imens rotund –
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Tăind orizontul, diametral.
Copacii rari şi ninşi par de cristal.
Chemări de dispariţie mă sorb,
Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb,
Tăind orizontul, diametral.
AMURG ANTIC
Havuzul din dosul palatului mort
Mai aruncă, mai plouă, mai plânge –
Şi stropii căzând, în amurg, iau culori :
De sineală, de aur, de sânge.
Pluteşte un lanţ de lebede albe,
Iar visul din parc în lac se răsfrânge –
Amurgul pe lebede pune culori :
De sineală, de aur, de sânge.
Uitate, statuile albe privesc,
Albe visând c-un aer ce plânge –
Şi lasă amurgul pe ele culori :
De sineală, de aur, de sânge.
CUPTOR
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun ;
Pe catafalc, de căldură-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei descompuşi.
Cu lutul de căldură asudat ;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.
Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun ;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet cadavrele se descompun...
TRUDIT
Iubito, şi iar am venit...
Dar astăzi, de-abia mă mai port –
Deschide clavirul şi cântă-mi
Un cântec de mort.
Şi dacă-am să cad pe covoare
În tristul, tăcutul salon, –
Tu cântă-nainte, iubito,
Încet, monoton.
PANORAMĂ
Plângea caterinca-fanfară
Lugubru în noapte, târziu...
Şi singur priveam prin ochene,
Pierdut în muzeul pustiu...
Şi-n lumea ochenelor triste
Mă prinse sinistre gândiri –
În jurul meu corpuri de ceară,
Cu hâde şi fixe priviri.
Şi-acea caterincă-fanfară
Îmi dete un tremur satanic ;
În racle de sticlă – princese
Oftau, în dantele, mecanic.
Şi-atunci am fugit plin de groază
Din sumbrul muzeu fioros,
Oraşul dormea în tăcere,
Flaşneta plângea cavernos.
Plângea caterinca-fanfară
O arie tristă, uitată...
Şi stam împietrit... şi de veacuri,
Cetatea părea blestemată.
FINIS
Cadavrul impozant, pe catafalcul falnic,
Sub gaza de argint, visa în vasta sală,
Iar sânul ei pierdut în mortuara gală,
Pe veci, înmărmurise falnic.
Pustiu...
Departe, în cetate viaţa tropota...
O, simţurile-mi toate se enervau fantastic,
Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic
Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat.
PLUMB DE TOAMNĂ
Deja, tuşind, a şi murit o fată,
Un palid visător s-a împuşcat ;
E toamnă şi de-acuma s-a-nnoptat...
– Tu ce mai faci, iubita mea uitată ?
Într-o grădină publică, tăcută,
Pe un nebun l-am auzit răcnind,
Iar frunzele cu droaia se desprind ;
E vânt şi-orice speranţă e pierdută.
Prin târgu-nvăluit de sărăcie,
Am întâlnit un popă, un soldat...
De-acum pe cărţi voi adormi uitat,
Pierdut într-o provincie pustie.
Deja, au şi pornit pe lumea eronată
Focuri de revoltă şi de jale ;
Tot mai citeşti probleme sociale...
Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată ?
ÎN PARC
Acum stă parcul devastat, fatal,
Mâncat de cancer şi ftizie,
Pătat de roşu carne-vie –
Acum, se-nşiră scene de spital.
Atunci, râdea,
Băteau aripi de veselie ;
Parfum, polen şi histerie, –
Atunci, în parc şi ea venea.
Acum cad foi de sânge-n parcul gol,
Pe albe statui feminine ;
Pe alb model de forme fine,
Acum se-nşiră scene de viol...
NERVI DE TOAMNĂ
La toamnă, când frunza va îngălbeni,
Când pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor
veni, –
Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost
cândva,
Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi
suna.
Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au
dus,
Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la
cei de sus, –
La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung
final,
Voi repeta că anii trec mereu mai greu, şi mai
brutal.
Va bate ploaia... şi târziu, la geamul tău voi
plânge-ncet...
Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet,
–
Nimic nu vei auzi din câte voi avea de spus...
În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au
dus.
(editie Octavian Paun)
