– poezie şi metafizică –
de Lucian Blaga
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie,
când singur plutea-n întuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină !”
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie ?
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept – minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
O primă informaţie despre această poezie datează din 8
sept. 1917, într-o scrisoare adresată Corneliei, viitoarea soţie a poetului: “Oh, lumina aceea însetată de viaţă ! – O
să-ţi mai fac surprize de poeme. Versul acela va fi aşa cum l-ai presimţit
foarte bine c-ar trebui să fie: «Unde a pierit de-atunci toată lumina aceea ce
istovea Nimicul şi se zbătea să creeze lumea şi soarele, cântecele şi beţia?»”.
A apărut în Glasul Bucovinei, ian.
1919 şi ulterior, în acelaşi an, în volumul Poemele
luminii, a doua poezie, după Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii – arta lui poetică.
Tema poemului este iubirea, proiectată cosmic, ca în
poezia eminesciană.
Poemul este structurat în două secvenţe diferite din punctul de vedere al
construirii discursului liric. Prima – constituită de prima şi ultima strofă –
este un monolog adresat iubitei, în care se manifestă direct eul liric prin
pronumele şi verbele la persoana întâi singular: (“mi”, “simt”, văd”), în care
sentimentul naşterii iubirii este echivalat metaforic şi simbolic cu “un strop din lumina/ creată în ziua dintâi”.
A doua este un tablou cosmogonic (strofele a doua şi a treia): haosul primordial
şi imaginea naşterii lumi(ni)i din haos, un “vifor nebun de lumină” care s-a
irosit, a dispărut, fără ca nimeni să ştie unde (o interogaţie retorică din
strofa a patra, un distih). Prima şi a doua secvenţă sunt marcate prin opoziţii
spaţio-temporale: prezentul iubirii este opus trecutului (imperfectul şi
perfectul compus, din tabloul cosmogoniei).
Relaţia dintre iubire şi lumină este marcată prin
sinestezie în primele versuri: Lumina
ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd...”. Asociată cu iubirea şi cu
geneza, lumina semnifică deopotrivă emoţia, bucuria, dar şi optimismul,
speranţa că prin iubire sufletul omului participă la taina originară a facerii
lumii: ea, lumina simţită graţie iubirii, “oare
nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi ?...”
Viziunea poetică a lui Blaga despre iubire este una
metafizică. Iubirea smulge pe omul îndrăgostit din orizontul animalic, banal,
al autoconservării existenţei, şi îl aruncă în orizontul problematic al tainei,
al misterului. Nu despre echivalarea femeii cu lumina este vorba aici, cum se
poate crede, ci despre un proces, o dinamică a sentimentelor, născută din
apropierea fiinţei iubite, despre semnificaţia ontologică a iubirii, înţeleasă
ca participare la mecanica divină a naşterii universului, o participare la Tot
– simbolizat prin lumină. Este semnificativ faptul că Blaga îşi începe
propriu-zis opera poetică prin evocarea luminii, metafora metaforelor, simbol
cu mari puteri integratoare, arhetip
ce prezintă aceleaşi semnificaţii pentru întreaga umanitate. De altfel, poetul
a făcut dese precizări despre poezia sa ca expresie a unei sensibilităţi
metafizice. Poezia nu este, pentru Blaga, decât un mod particular de expresie
metaforică a metafizicului. În opera filosofică, Blaga scria că “lumina e simţită ca o trezire şi ca o
înviere”şi că “lumina nu este, nu
poate fi o esenţă metaforică decât prin contiguitatea cu aplicaţiile filosofic
religioase – ca esenţă şi revelare a unicităţii lui Dumnezeu”. Sau, într-o
poezie (Giordano Bruno), că viaţa
însăşi nu este decât veşnică ardere pe rugul luminii, mereu a altor inimi.
LUMINA este, de altfel, termenul cu cea mai mare frecvenţă în opera poetului.
Acesta este un argument care, pe lângă altele, izvorâte din constelaţiile
metaforice pe care le stabileşte lumina împreună cu alţi termeni, poate susţine
ideea că Blaga, contrar părerii unanim acreditate – Blaga, poet al
întunericului –, este un poet al luminii.
Semnificaţia acestei prezenţe fundamentale o definea
foarte bine Tudor Vianu în studiul Lucian
Blaga, poetul, din 1934, în care vorbea despre “omul singur, executând
actul cel mai intim subiectiv al sufletului său, şi anume căutarea unui Dumnezeu care se ascunde”, despre acea “pornire spre
esenţial şi totalitate”, spre lumină,
despre trăirea religioasă a iubirii
şi “delirul sacru” al poetului care se îndreaptă “spre lumină, deci spre primul
element al creaţiei şi cel mai apropiat de firea creatorului”. Există în poezia
lui Blaga un adevărat dans dionisiac în nemărginirea luminii cerului, o
încercare “de restituire a divinităţii” prin “actul unei eliberări esenţiale de
prizonieratul strâmtei forme individuale” – (vezi Daţi-mi un trup, voi munţilor) – o “jale” a omului singur “sub un
cer părăsit de Dumnezeu”, într-un “univers devastat”, paradis în destrămare – (în poezia cu acelaşi titlu), – căzut sub
puterea vremii şi a destrămării.
Fiind prima poezie, situată în fruntea volumului de
debut, imediat după poezia programatică Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii – scrisă ulterior – Lumina are şi ea o valoare programatică.
Esenţialul ar consta în echivalarea metaforico-simbolică a iubirii cu una
dintre formele cunoaşterii enunţate de filozoful Blaga în Trilogia cunoaşterii: anume cunoaşterea luciferică, directă, nemijlocită de raţiune, problematică
(neliniştită), opusă cunoaşterii paradisiace,
raţionale, liniştitoare. Mai exact, în termenii lui Blaga, iubirea constituie o
trambulină, o “punte de salt” în misterul pe care omul încearcă să şi-l
reveleze şi să şi-l aproprie, lăsându-l însă aşa cum este, ba chiar sporindu-l.
Poezia sa nu este decât o formă de revelare şi, în acelaşi timp, de sporire a
tainei, nicidecum una de luminare (logică) şi de anulare a acestuia[1]
(vezi Eu nu strivesc corola...).
Aşadar, iubirea, aşa cum este evocată în acest poem, are darul de a-l pune pe
îndrăgostit în relaţie cu fenomenul originar al naşterii cosmosului, taină care
altfel ne rămâne străină, întunecată. Nu este taina întreagă, dar o fărâmă din
aceasta tot se dezvăluie: lumina generată în piept de iubire “e poate ultimul strop/ din lumina creată în
ziua dintâi.”.
În ce priveşte forma poetică aleasă de autor, se
remarcă forma liberă – indiciu al modernismului – un fel de proză ritmată, cu
versuri de lungimi variabile, – pentru a elibera rostirea poetică de
constrângeri care ar împiedica-o să urmărească mişcările sinuoase
(întortocheate, complicate) ale gândului, – cu strofe de dimensiuni diferite –
corespunzând unităţii ideatice a conţinutului.
Prin toate acestea, anume prin viziunea particulară şi
subiectivă asupra lumii, prin expresia unor elanuri vitale, prin privilegierea
expresivităţii care abandonează formalitatea convenţională, poetica lui Blaga
este una modernistă, expresionistă, sincronizată cu mişcarea europeană a
începutului veacului al XX-lea.
Din vol. Octavian PĂUN, Literatura româna pentru bacalaureat. Analize şi comentarii, Editura Grafoart, Bucureşti, 2007
[1] Pentru o mai bună înţelegere a modului cum înţelegea Blaga cunoaşterea
poetică, vezi Meşterul Manole –
metafizica dramei creatorului, în acest volum.
