LUMINA, de Lucian Blaga_comentariu de Octavian Paun

LUMINA

– poezie şi metafizică –

de Lucian Blaga

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie,

când singur plutea-n întuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

“Să fie lumină !”

O mare

şi-un vifor nebun de lumină

făcutu-s-a-n clipă:

O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,

o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci – cine ştie ?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept – minunato,

e poate că ultimul strop

din lumina creată în ziua dintâi.

O primă informaţie despre această poezie datează din 8 sept. 1917, într-o scrisoare adresată Corneliei, viitoarea soţie a poetului: “Oh, lumina aceea însetată de viaţă ! – O să-ţi mai fac surprize de poeme. Versul acela va fi aşa cum l-ai presimţit foarte bine c-ar trebui să fie: «Unde a pierit de-atunci toată lumina aceea ce istovea Nimicul şi se zbătea să creeze lumea şi soarele, cântecele şi beţia?»”. A apărut în Glasul Bucovinei, ian. 1919 şi ulterior, în acelaşi an, în volumul Poemele luminii, a doua poezie, după Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – arta lui poetică.

Tema poemului este iubirea, proiectată cosmic, ca în poezia eminesciană.

Poemul este structurat în două secvenţe diferite din punctul de vedere al construirii discursului liric. Prima – constituită de prima şi ultima strofă – este un monolog adresat iubitei, în care se manifestă direct eul liric prin pronumele şi verbele la persoana întâi singular: (“mi”, “simt”, văd”), în care sentimentul naşterii iubirii este echivalat metaforic şi simbolic cu “un strop din lumina/ creată în ziua dintâi”. A doua este un tablou cosmogonic (strofele a doua şi a treia): haosul primordial şi imaginea naşterii lumi(ni)i din haos, un “vifor nebun de lumină” care s-a irosit, a dispărut, fără ca nimeni să ştie unde (o interogaţie retorică din strofa a patra, un distih). Prima şi a doua secvenţă sunt marcate prin opoziţii spaţio-temporale: prezentul iubirii este opus trecutului (imperfectul şi perfectul compus, din tabloul cosmogoniei).

Relaţia dintre iubire şi lumină este marcată prin sinestezie în primele versuri: Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd...”. Asociată cu iubirea şi cu geneza, lumina semnifică deopotrivă emoţia, bucuria, dar şi optimismul, speranţa că prin iubire sufletul omului participă la taina originară a facerii lumii: ea, lumina simţită graţie iubirii, “oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi ?...”

Viziunea poetică a lui Blaga despre iubire este una metafizică. Iubirea smulge pe omul îndrăgostit din orizontul animalic, banal, al autoconservării existenţei, şi îl aruncă în orizontul problematic al tainei, al misterului. Nu despre echivalarea femeii cu lumina este vorba aici, cum se poate crede, ci despre un proces, o dinamică a sentimentelor, născută din apropierea fiinţei iubite, despre semnificaţia ontologică a iubirii, înţeleasă ca participare la mecanica divină a naşterii universului, o participare la Tot – simbolizat prin lumină. Este semnificativ faptul că Blaga îşi începe propriu-zis opera poetică prin evocarea luminii, metafora metaforelor, simbol cu mari puteri integratoare, arhetip ce prezintă aceleaşi semnificaţii pentru întreaga umanitate. De altfel, poetul a făcut dese precizări despre poezia sa ca expresie a unei sensibilităţi metafizice. Poezia nu este, pentru Blaga, decât un mod particular de expresie metaforică a metafizicului. În opera filosofică, Blaga scria că “lumina e simţită ca o trezire şi ca o înviere”şi că “lumina nu este, nu poate fi o esenţă metaforică decât prin contiguitatea cu aplicaţiile filosofic religioase – ca esenţă şi revelare a unicităţii lui Dumnezeu”. Sau, într-o poezie (Giordano Bruno), că viaţa însăşi nu este decât veşnică ardere pe rugul luminii, mereu a altor inimi. LUMINA este, de altfel, termenul cu cea mai mare frecvenţă în opera poetului. Acesta este un argument care, pe lângă altele, izvorâte din constelaţiile metaforice pe care le stabileşte lumina împreună cu alţi termeni, poate susţine ideea că Blaga, contrar părerii unanim acreditate – Blaga, poet al întunericului –, este un poet al luminii.

Semnificaţia acestei prezenţe fundamentale o definea foarte bine Tudor Vianu în studiul Lucian Blaga, poetul, din 1934, în care vorbea despre “omul singur, executând actul cel mai intim subiectiv al sufletului său, şi anume căutarea unui Dumnezeu care se ascunde”, despre acea “pornire spre esenţial şi totalitate”, spre lumină, despre trăirea religioasă a iubirii şi “delirul sacru” al poetului care se îndreaptă “spre lumină, deci spre primul element al creaţiei şi cel mai apropiat de firea creatorului”. Există în poezia lui Blaga un adevărat dans dionisiac în nemărginirea luminii cerului, o încercare “de restituire a divinităţii” prin “actul unei eliberări esenţiale de prizonieratul strâmtei forme individuale” – (vezi Daţi-mi un trup, voi munţilor) – o “jale” a omului singur “sub un cer părăsit de Dumnezeu”, într-un “univers devastat”, paradis în destrămare – (în poezia cu acelaşi titlu), – căzut sub puterea vremii şi a destrămării.

Fiind prima poezie, situată în fruntea volumului de debut, imediat după poezia programatică Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – scrisă ulterior – Lumina are şi ea o valoare programatică. Esenţialul ar consta în echivalarea metaforico-simbolică a iubirii cu una dintre formele cunoaşterii enunţate de filozoful Blaga în Trilogia cunoaşterii: anume cunoaşterea luciferică, directă, nemijlocită de raţiune, problematică (neliniştită), opusă cunoaşterii paradisiace, raţionale, liniştitoare. Mai exact, în termenii lui Blaga, iubirea constituie o trambulină, o “punte de salt” în misterul pe care omul încearcă să şi-l reveleze şi să şi-l aproprie, lăsându-l însă aşa cum este, ba chiar sporindu-l. Poezia sa nu este decât o formă de revelare şi, în acelaşi timp, de sporire a tainei, nicidecum una de luminare (logică) şi de anulare a acestuia[1] (vezi Eu nu strivesc corola...). Aşadar, iubirea, aşa cum este evocată în acest poem, are darul de a-l pune pe îndrăgostit în relaţie cu fenomenul originar al naşterii cosmosului, taină care altfel ne rămâne străină, întunecată. Nu este taina întreagă, dar o fărâmă din aceasta tot se dezvăluie: lumina generată în piept de iubire “e poate ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintâi.”.

În ce priveşte forma poetică aleasă de autor, se remarcă forma liberă – indiciu al modernismului – un fel de proză ritmată, cu versuri de lungimi variabile, – pentru a elibera rostirea poetică de constrângeri care ar împiedica-o să urmărească mişcările sinuoase (întortocheate, complicate) ale gândului, – cu strofe de dimensiuni diferite – corespunzând unităţii ideatice a conţinutului.

Prin toate acestea, anume prin viziunea particulară şi subiectivă asupra lumii, prin expresia unor elanuri vitale, prin privilegierea expresivităţii care abandonează formalitatea convenţională, poetica lui Blaga este una modernistă, expresionistă, sincronizată cu mişcarea europeană a începutului veacului al XX-lea.

                       Din vol. Octavian PĂUN, Literatura româna pentru bacalaureat. Analize şi comentarii, Editura Grafoart, Bucureşti, 2007

---

[1] Pentru o mai bună înţelegere a modului cum înţelegea Blaga cunoaşterea poetică, vezi Meşterul Manole – metafizica dramei creatorului, în acest volum.