1 decembre 2017

CIOLOSH MIC CU USTUROI

TARA PITICILOR, de TUDOR ARGHEZI

ŢARA PITICILOR

[1947]

Prefaţă

Într-o zi, pe înserat,

Ce să vezi ? Ne-am apucat,

Doi părinţi şi doi copii,

Din Cartea cu jucării,

Să minţim, să povestim

Ce-am ştiut şi ce nu ştim,

Pentru alţi copii mai mici,

Nici chiar mici detot, dar nici

Mari, ca de însurătoare.

Şi făcurăm şi-o prinsoare,

Cine poate scri mai iute

Stihuri vreo cîteva sute,

Şi ne-am aşternut pe scris.

Ochii ni s-au cam închis,

Mîna ne-a cam amorţit

Şi-a ieşit ce a ieşit.

Am citit în adunare

Ce scrisese fiecare,

Şi din toate, vrea nu vrea,

S-a ales povestea mea.

Rămăşagul fu : “Se poate

Scri şi pe nerăsuflate ?”

Vorba e c-am cîştigat

Şi,-n sfîrşit, am răsuflat.

Partea mea, într-adevăr,

Am avut un sfert de măr,

Împărţind un măr creţesc ;

Nu cumva ca să jignesc

Pe tovarăşii de coate,

Mîncînd sferturile toate.

Domnule, care citeşti

Multe altele poveşti,

Mai frumoase şi mai scrise,

N-o să-ţi placă, pare-mi-se.

Te-ai deprins cu stih bogat,

Cu care te-am învăţat.

Nu mă osîndi, vai mie !

C-am căzut în sărăcie.

E nevoie să-ţi explic :

Eşti prea mare. Fă-te mic.

Uită regula o dată

Şi, cu cartea dezvăţată,

Mergi niţel de-a buşile.

Poţi închide uşile,

De ţi-e teamă de ruşine

Să te faci de rîs ca mine.

Fă-te la citit copil.

Asta, Domnule Confrate,

Dă alean şi sănătate.

Eu, cum vezi, încet, încet,

M-am făcut analfabet.

Ţara piticilor

În pădurea cu furnici

E-o cetate de pitici.

Au adus lăstunii ştire

Că-i un fel de mînăstire

Şi că n-ar fi numai una.

Mult mai multe vede luna,

Mînăstiri de rugăciune,

Cînd răsare şi apune.

Schituri şi chinovii, toate,

Printre frunze aruncate

Fac din codru o cetate.

Zvonurile cercetate

S-au vădit adevărate.

Ca şi vrabia, lăstunii

N-aduc vorbele minciunii,

Că sînt cei mai serioşi

Din scatii şi din botgroşi,

Agăţaţi de iedere,

Şi cei mai de-ncredere.

Înmulţindu-se piticii,

Şi gîngavii şi pelticii,

i-a primit şi Dumnezeu,

Care, dintr-un curcubeu,

Îi scrutează cu ochianul

Toată ziua şi tot anul.

Neputînd să îl mînie

S-au făcut piticărie,

Şi cu sfîntu-i ajutor

Au ajuns cît un popor.

Dar prea mici pentru război

Şi buni doar de tărăboi,

Ne-ndrăznind să asuprească

Altă viţă menească

Şi, ca nu cumva să piară

Îmbucaţi de niscai fiară,

Şi-au făcut şi ei o ţară.

Sfat ţinură zile şase,

După naţii, după case.

Căci piticii-s multe neamuri,

Cînd corcite, cînd pestriţe

Şi cu graiuri după spiţe.

Cum se scrie pe curat,

Neamul s-a organizat…

Căutînd întîi ce fel

Să aleagă de model

Dintre sutele de state

Cunscute şi umblate,

Au luat pildă să trăiască

Pravila călugărească.

Mai schimbînd pe ici, colèa,

Unde nu se potrivea,

Amînînd postul cel mare

Pentru viaţa viitoare,

Micşorînd în călindare

Zilele prea lucrătoare

Şi-nmulţindu-le pe cele

Scrise roşu dintre ele,

S-a-ntocmit, aşa, un plan

Că o zi a fost un an.

– “Săptămînile-s prea lungi

La duminici să ajungi”,

Zise marele-nvăţat

Care lua parte la sfat.

– “Da, e drept, i s-a răspuns,

Una nu e de ajuns,

Şapte e mai bine, că…

Decît o duminică.”

Şi soborul soroci

O duminică pe zi.

Un pitic – s-a legiuit –

Să stea mai mult aţipit.

Avînd dreptul să se culce,

Orice zi fiind de dulce,

Ziua, noaptea, cît mai des.

Şi să doarmă mai ales,

Că nici Pronia cerească

Nu-l doreşte să slăbească,

Bucălat ca o păpuşe,

Cu bărbia peste guşe.

S-au dat Sfintelor Scripturi

Cîteva întorsături.

S-a mai pus şi s-a mai scos

Ce fusese de prisos,

Şi păstrîndu-se-n sfîrşit

Ce era mai chibzuit,

Între sfintele mirene

A fost pusă Sfînta Lene.

Uite,-s neamuri de pitici

Din mai mici în tot mai mici

Şi cu fel de fel de feţe,

Albe, negre, linse, creţe,

Şi cu vorbe că nu poţi

Să te prea-nţelegi cu toţi.

Cu o vorbă-n două guri

Ori mă lauzi, ori mă-njuri.

Vorba-i ca ulceaua goală,

Te cîştigă şi te-nşeală,

Şi te spurcă şi te spală.

Iei cu ea, ca din hîrdău,

Tocmai din sufletul tău,

Şi-s în pricinile toate

Două feluri de dreptate.

Legămîntul şi minciuna

Sînt de-o teapă şi totuna

Şi nu ştii adevărat

Ce-ai minţit şi ce-ai jurat.

E un soi de făcătură

Să se-ntindă prin ruptură

Şi a fost un soi de lege

Ce-i legat să se dezlege,

Fieştecare crîmpei

În cîte două şi trei,

Orişice vîrf de bucată

Vrînd să fie lumea toată.

Şi orice ţipenie

Mare căpetenie.

Partea vrînd să fie-ntreag,

Părţile nu se-nţeleg.

Dar bătînd un vînt odată

Răscoli pădurea toată,

Şi din pricinile fricii

S-au strîns iarăşi toţi piticii.

Fiştecare vizunie

Are hram şi stăreţie,

Şi prin scorburi şi prin foi

Stau piticii cîte doi,

Cîte trei sau mulţi detot

Şi se-nghesuie cum pot.

Mînăstirile mai mari

Au chiliile-n stejari,

Nouă, zece pe o cracă,

O biserică şi-o toacă.

Dintr-un bob de ghindă-nchis

S-a-ntocmit un paraclis.

Şi doi popi cît gămălia

Cîntă-n ìson psaltichia,

Pe cînd schivnicul din strană

Doarme dus, chitit în blană.

Dau tămîie cu căţuia

Pentru toată cetăţuia

Ispitită de pierzanii,

Bătînd cruci, puind metanii,

Se hrănesc cu ce te miri

Şi mai mult cu nori subţiri.

Strîng în cîte o găoace

Rouă nouă subt capace :

Doniţi, putini, boloboace,

Şi în ele, ca-n copaie,

Sîmbetele fac şi baie,

Ziua marelui răsfăţ.

Pregătiţi pentru ospăţ,

Le ajunge o măslină

Şi-o măsură de făină

Cîtă-ncape-n degetar,

De la Paşti la Făurar.

Să frămînţi şi să tot faci

Àrtose şi cozonaci !

Dintr-o scorbură de cracă

Vine laptele de vacă.

Vaca n-a intrat detot :

Pînă-n coarne, pîn’ la bot,

Mi se pare că-i pestriţă

Şi-ai jura că-i veveriţă,

Pentru că la vaci şi boi

Coada nu prea stă vîlvoi.

Ouă ? Ai prin meri şi pruni.

Dai o raită şi aduni

Şi te-ntorci cu o căciulă.

Marfa-i bună şi destulă.

Mii şi sute de găini

Ouă mult pentru creştini,

Trei pe zi ori cîte două,

După regula mai nouă.

Numai că găinile

Ce-şi aleg tulpinile

Şi pun cuib în frunza deasă

Nu sînt cele de acasă.

Sînt şi ele tot cu cioc,

Dar nu stau prea mult peloc,

Şi aş face o prinsoare

Că sînt vrăbii, cît se pare,

Piţigoi, sticleţi ori cuci

Cuibăriţi colèa prin nuci,

Cît priveşte dulcele

Ai albine : mulge-le !

Dintr-un fagure de miere

Ies în scoici vreo trei ciubere.

Să nu uit să mai însemn

Că un ţoi de untdelemn

Ţine, cum sînt rosturile

Pentru toate posturile.

În cel mai înalt molit

E-un pitic mitropolit.

Nu-i mai mare de atît,

De la poale pîn’ la gît ;

De o şchioapă mijlocie,

Pot să dau şi chezăşie.

Stă într-un pahar rotund,

Pe un jilţ lăsat la fund,

Spilcuit ca o mireasă,

Şi paharul stă pe masă,

Tuturora să se-arate

În palatul din cetate.

Din molift, în lumea-ntreagă,

El şi leagă şi dezleagă.

Mitra de mărgăritar

Iese-afară din pahar,

Şi de-acolo, plin de har,

Cu o rază,

Vede şi supraveghează.

El e tuturora tată.

Vorba-i este ascultată,

Şi porunca lui temută,

Ori grăită, ori tăcută.

E de-ajuns că dă din pleoape

Şi îngheaţă şapte ape.

A făcut un semn cumva,

Sau din ochi sau din giubea,

Şi-amuţi posomorît

Codru-nalt numaidecît.

Căci piticii-n sihăstrii

Fac prea multe nebunii,

Că se-mbie, că se joacă

Scoborînd tîrîş pe cracă.

Unul ţine predică,

Altu-i pune piedică.

Unora le vine placul

Să se dea de-a berbeleacul,

Şi din leagăne, din vînt,

Dau cu burta de pămînt.

Se amestecă, de mici,

Cu gîngănii şi furnici,

Şi se-ntrec în izmeneală.

Uneori, mai din greşeală,

Te ia cioara-n cioc, şi cracul

Ţi-l apucă pitpalacul.

Dau cu tifla, se îngînă,

Se stropesc lîngă fîntînă

Sau se fluieră, se-nfruntă,

Zbiară-n chiote de nuntă.

Ori, ca nişte blestemaţi,

Se bat seara cu scuipaţi.

Se buşesc, se iau de brîu,

Larma zburdă fără frîu,

Baba-oarba, leapşă, ţurcă.

Bărbile li se încurcă,

Şi de-a capra, la tot pasul,

Nimeresc şi-n pomi cu nasul.

Şi cum cad cu miile,

Mai deşi ca scrumbiile,

Înţelege orişicine

Ce greu liniştea se ţine

Într-un hohot şi-un dezmăţ,

Fără bici şi fără băţ.

Stareţul prea supărat

Cîteodată s-a-ncruntat,

Şi deşi-i sînt fraţii dragi,

Îi mai pişcă la nădragi.

Pe piticul mai borţos

Ţi l-a-ntors cu faţa-n jos

Şi-l măsoară pe spinare,

Undeva, să am iertare.

Cîte unu-i pipăit

Cu gîrbaciul despletit,

Iară altul, slut şi cîrn,

Cu mătură, sau cu tîrn,

Sau cu znopul de urzici

Pielea grasă i-o băşici.

Sau îl ţii în colivie

Agăţat la stăreţie.

Ca să daţi îndreptăţire

Stareţului scos din fire,

Să vă povestesc ce fac

Fraţii răi, cu comanac :

Iov primise-nsărcinare

Să dea-n mînă o scrisoare

Stareţului dintr-un plop,

Arhiereu sau protopop ;

Unui stareţ mai din vale

De dudul sfinţiei-sale.

Un răvaş de episcòp

Se pune-n sticlă cu dop,

Tainele sfîntului clir

Cerînd plicuri de clondir.

Însă Iov, ca să cunoască,

Scoase dopul lung de iască

Şi ştafeta, şi-a citit.

Ca pe un nefericit,

Duhul Rău l-a ispitit

Şi-a pierdut prin frunză, bietul,

Astupuşul şi biletul,

Şi i-a dat vlădichii-n poală,

Pe la toacă, sticla goală.

De isprava neiertată

A fost tras la judecată

Şi avu neobrăzare,

Feţelor judecătoare

Care caută lumină,

Să le spuie : “Nu-s de vină”

Şi că sticla era plină

Cu spirt bun de tescovină.

– “Vă întreb acum frumos, –

Zise trist şi proestos, –

Ce pedeapsă se cuvine,

Să se vindece mai bine,

Unui frate mincinos ?”

Şi să mai cutez să spun

Că Nichifor bea tutun ?

Şi că are şi-o lulea,

Pe la sîn, pe undeva ?

Şi-un amnar

Cu brăcinar ?

Nimeni însă, la dovadă,

Nu-i mai iute de tăgadă ;

Împrejurul gurii, barba

i-a îngălbenit ca iarba.

A răspuns că la mijlòc

E că suflă noaptea-n foc

Înfundat. – “Fire-ai să fii !

Deştele ţi-s stacojii”.

– “Am umblat cu un chibrit,–

Răspundea, – şi le-am pîrlit.”

– “Ori că-mi pute mie, or’ că

Puţi matale a mahorcă.”

El răspuns da orişicui

Că aşa e suflul lui.

Tit fu prins în buzunar

Cu-o bucată de zahar.

– “Nu minţi, că e-n zadar !”

– “Nu pricep şi sînt mirat,-

Zise Tit şi s-a jurat. –

Totuş, nu ştiu cine,-ncalte,

Mi-a furat pe celelalte.”

Tiron îşi pitea odată

Şi-n papuci cîte-o bucată,

Şi de zahăr cît mîncase

Pe furiş, se îngrăşase.

Scuturîndu-i casa, tinda,

Cosma i-a furat oglinda

Marelui mitropolit,

Foarfeca de potrivit

Şi-o grămadă

De borcane cu pomadă.

O avea

Spînzurată de curea

Şi se mai uita în ea,

Cum îi sta cînd poruncea

Şi cînd binecuvînta,

Zvelt şi sprinten pe tîrlig,

Cu trei degete cîrlig.

Alifiile străbune,

Mă gîndesc, cu plecăciune,

Că-i slujeau de-ntins şi tras

Cutele de pe la nas,

Că înaltul-prea-sfinţit

Cam era niţel zbîrcit,

Însă foarte îngrijit,

Mirosind, ca o duduie,

A căpşuni şi a gutuie.

Vroia Cosma să se vadă

De-i frumos şi el o dată.

Şi-a ciuntit cîte o aţă

Din zulufi şi din mustaţă,

Căci, nu-i fie de deochi,

Îi da barba pînă-n ochi.

Trecînd jos de cingătoare,

Unghiile la picioare

Cum se taie a uitat.

Foarfeca l-a înţepat.

S-a rănit şi a ţipat,

Şi sărind pe un călcîi

S-a dat el de gol întîi.

Rele, mari, necugetate

Sînt asemenea păcate,

Şi piticii s-au jurat

Să nu cadă-ntru păcat.

Cresc cît vor, şi nu-i nimica,

Barba, unghiile, chica,

Dar opresc blesteme grele

Să le ciopîrţeşti pre ele.

Mai ales atunci cînd n-ai

Nici-un foarfec să le tai.

Judecata, într-un glas,

L-a legat, l-a-ntins şi ras.

Toate faptele acestea

Nu cinstesc prea mult povestea,

Că piticii nu-s buni toţi,

Şi-ntre ei mai sînt şi hoţi.

Cîte unii-ntr-o ureche

Nu-s pitici din vremea veche.

Pripăşiţi de joi, de vineri,

Unii sînt prea cruzi şi tineri.

Nici n-au nouăzeci de ani,

Încă pui, încă juncani.

De-abia pe la două sute,

Cînd bărbia face cute

Şi sînt plini ca nişte saci,

Graşi ca nişte cozonaci,

Falnici ca nişte bureţi,

Poţi să zici că sînt băieţi,

Şi de nu s-ar fi jurat,

Că-s flăcăi de însurat.

Să nu-l uit de zugrăvit

Pe sfîntul mitropolit.

Părul lui, cu valuri creţe

Pînă-n şold, e-o frumuseţe,

Pieptănat de o răgace

Cu un spic, după ce coace,

Ori de mei, ori de săcară,

Pus de-o parte de cu vară.

De-àltfel, gîzele din iarbă

Poartă grije mult de barbă.

Barba Marelui Pitic

Trasă-i ca din borangic

Şi-i îmbracă pieptu-n zale

Cu odajdia ei moale.

Dumnezeu cel nepătruns,

Dîndu-i tron înalt, l-a uns.

L-a-ntărit cu un hrisov,

Scris cu slove de ceaslov,

În cerescul lui cerdac,

Pe o coaje de copac.

I l-a scris cu vorbe-ncete

Şi strivite cu pecete.

Poate-acum ai vrea să ştii

În ce-anume sihăstrii

Şi anume cam pe unde

Mînăstirea se ascunde ;

Din pădurea cu pitici,

Nu o prea zăresc de-aici.

Să mai laşi întîi, niţel,

Să-l întreb şi pe căţel,

Să mă gîdil la cucui,

Şi pe urmă o să spui ;

Să mă scarpin după ceafă.

Nu spui bine, nu-mi dai leafă.

Vezi, căţelul ştie bine.

Că a fost la drum cu mine,

M-a păzit şi ajutat.

Am mîncat şi am răbdat

Şi-am dus greul împreună,

Pe timp bun şi pe furtună,

Ghemuiţi într-un culcuş,

Cum dormim de-atunci şi-acuş.

E pitic şi el, dar treaz,

Fără frică şi viteaz.

Fără el, jur pe ce am,

Nu mai ştiu ce mă făceam.

Mă mînca vreun crocodel,

Vrun păianjen, fără el,

Iar cucuiele dentăi,

Cu vîrf bont şi vînătăi,

Îşi aduc mai bine-aminte,

Fără snoave şi cuvinte,

Ce-am făcut şi ce-am umblat

Pînă ce le-am căpătat.

Uite, te-aş putea-ndrepta,

Însă doar pe dumneata,

Şi sînt foarte-ncredinţat

Că odată îndreptat

N-ai să dai învăţătură

Orişicui şi mură-n gură.

Prin urmare,

În pădurea ceea mare

Iarna-i cald, vara răcoare.

Fagii sînt atît de nalţi

Cum n-au fost şi nu-s ceilalţi,

Şi podesc o bagdadie

Peste-ntreaga-mpărăţie.

Codru-nchis, ca-ntr-o odaie,

Nu-l ajunge pic de ploaie.

Am iernat şi am căscat

Numai pe pămînt uscat.

Că de-ar fi noroi, ca-n lume,

Nu le-ar mai păsa de glume

Cuvioşilor din schit,

Ci s-ar fi-ndeletnicit,

Toată ziua, toată viaţă,

Cum se crapă dimineaţa,

Să-şi radă pingelele,

Să-şi spele obielele

Şi să-şi frece cioarecii,

Alergînd ca şoarecii ;

Că venind, din întîmplare,

Marele la cercetare,

Din mai-marii, cel mai mare,

Cum îi zic piticii, “Tata”,

Să-i vadă curaţi şi gata.

Pe cărări şi pe şosea,

Unde-ai fi, unde-ai călca,

La-ntuneric, la lumină,

Umbli ca pe rogojină,

Şi ţi-e dulce la picioare

Toată ţara umblătoare,

Pardosită cu covoare

Şi cu preşi

Subt copacii mari şi deşi.

Zic şi temnicerii că

Eşti ca în biserică.

Ca s-ajungi pe drum, mai uite,

Rupi cinci tălpi şi trei căpute,

Dar ajungi neapărat

Într-o zi la scăpătat,

Însetat şi nemîncat.

Pîntecul, lipit de spate,

Ţi-a scăzut la jumătate.

Iei în tolba din spinare,

Răzimată-n cingătoare,

Straie, pîine, brînză, nuci,

Dar mai trebui’ s-o şi duci.

Chibzuit şi gospodar,

Eu mi-am luat şi un măgar,

Cugetînd ca prin păşuni

Să ajung în şase luni.

Dar păşune şi livezi

Nicăierea nu le vezi

Şi-ar fi fost ca, la măgar,

Să înham şi un hambar,

Ca să aivă ce mînca

Pe drum şi domnia-sa.

N-am ajuns să fac nimic

(Cu măgarul, vreau să zic).

Un măgar, părerea mea,

La drum lung e o belea.

Trebuise să-i arăt

De-ntors şi calea-ndărăt.

Drumul meu ducea de-acasă

Pe din dos, pe lîngă casă.

Întîi o apuci aşa,

Patru poştii şi ceva,

Şi o iei pe lîngă dîmb,

Unde-l taie podul strîmb.

Nu lua ceas, nu măsura

Calea, timpul, nu cumva

Să te sperii ce-n răspăr

Merge vremea-ntr-adevăr.

Ai să dai de-o mare,

Fără pod şi trecătoare,

De un vînt în curmeziş,

De cenuşe, de prundiş,

Pe alocuri, cîmpul gol

E de clei şi de nămol.

Nici nu simţi ce fel şi unde

Talpa stă să se scufunde,

Şi, sorbit încet în prund,

Mîlul te trage la fund.

Am găsit, muncită-n glod,

O mulţime de norod,

Răstignită-n huma moale,

Neputînd să se mai scoale,

Şi la fiece-ncercare

Încleştată şi mai tare.

Ţara, după cum vedem,

O-mpresoară un blestèm,

Şi nămolurile scad,

Uneori, pînă la Iad.

Broaştele, cît nişte vite,

Dau din coarne şi copite.

Drăgălaşii, mititeii

Mormoloci, sînt ca purceii.

Dar un bivol şchiop, corcit,

Două nopţi m-a fugărit.

Ducă-se şi să se ducă,

Poate-a fost vre o nălucă

Neagră, şi se vede treaba,

Că am alergat degeaba.

A venit încoa şi-un ţap,

Să mă bat cu el în cap.

Nu cred rău c-a vrut să-mi facă.

Îi ardea şi lui de joacă.

Dar de teamă de cucuie

M-am făcut să-l văd că nu e.

Un ţînţar cît un erete

Mut şi el de furcă-mi dete.

Muştele erau cu barbă.

M-am lovit de-o vacă oarbă,

M-am împidicat de-o sfoară

Cu trei capete şi-o ghiară.

Namile, dihănii multe,

Cît de lungi, pe-atît de slute,

Mişunau necunoscute.

Un păianjen cît un om

Avea ramuri mari, de pom ;

Aţa lui, din nod în nod,

Se-ntindea cît un năvod.

Peştele din apă, parcă,

Era, Doamne ! cît o barcă

Şi ieşea din rîu la soare.

Am văzut o lipitoare

Şi mai neagră şi mai mare.

Ce ciudat e, poţi să zici,

Ca o ţară de pitici

Să înceapă, la doi paşi,

C-un ţinut de uriaşi !

Într-un basm de mai tîrziu

Mi-am şi pus de gînd să scriu

Cum se cheamă fiecare

Lighioană şi-arătare.

Că e bine să le-nveţi

Să le spui şi la băieţi.

Însă fie cum o fi,

Poate că m-aş răzgîndi.

Ce să cauţi, tu, voinic,

Negreşit, dar încă mic,

Să iei drumul prin pustii,

Cu strigoi şi cu stafii,

Să te-ncurci pe unde ies,

Din bîrloagele de şes,

Soiurile de jivine

Care m-au pîndit pe mine ?

Eu mai bine ţi-aş fi dat,

Răzgîndindu-mă, un sfat.

Ia întinde-te colea,

Pe un puf de canapea,

Să auzi povestea mea.

Căci de-aceea sînt poveşti,

Ca să nu te osteneşti

Decît cel puţin să caşti

Seara, de Crăciun şi Paşti,

Şi s-asculţi, pe adormite,

Lucruri nemaipomenite.

Cît priveşte sfînta slujbă,

E mai mare ava Cujbă,

Protosinghelul bătrîn,

Vechi unchiaş, oleacă spîn,

Cam ursuz şi, nu degeaba,

Poreclit în schituri “Baba”.

A se şti, e legiuit

Aspru, slujbele din schit,

Buche, buchi, pe dinafară :

O vecernie de seară,

O utrenie de noapte.

O molitvă, pe la şapte,

Cu citiri în liturghie

Şi-un acàtist la chilie.

Tipicarul, canonarhul

Şi Chiril iclisiarhul

Rînduiesc şi-n paraclis

Să se cînte cum stă scris,

Fără ca, de nerăbdare,

Să se sară din tropare,

Ori, cu gîndul mai buimac,

Să se piardă un condac,

Ori să-ţi scape din vedere

Poftoreala ce se cere.

Că-n Minee, se citeşte

Subt stihire : “Poftoreşte”,

Ca să cînţi de două ori,

După sfinţi şi sărbători ;

Rugăciunea cuvîntată

Nu se prinde dintrodată,

Şi lui Dumnezeu îi place,

Dintre norii de cojoace

Şi de pături, să asculte

Poftoreli oricît de multe.

Datinile din bunici,

Din pitici în străpitici

Au trecut din viaţă-n viaţă

Şi piticii le învaţă.

Zece ani de ascultare,

La corvezi cu clacă mare.

Întîi mătură şi spală.

Fierbe rufele-ntr-o oală.

Toată noaptea, pîn’ la ziuă,

Bate păpuşoiu-n piuă,

De mălai şi mămăligă,

Pînă, bietul, se-ncovrigă.

Iar în zori, cu o căldare,

Cară apa din izvoare.

Obosit de neodihnă,

Cade-n deal şi doarme-n tihnă,

Şi-l trezeşte, cînd îl doare,

Numai pofta de mîncare.

Unii spală obştea toată,

Care-aşteaptă dezbrăcată.

O cămaşe mai purtată

Trebuie mai mult frecată,

Şi nădragii au de scos

Din fund zbenghiul de prisos.

Iar într-un păienjeniş,

Cam ascuns, cam pe furiş,

Stau ciorapii la uscat.

Cinci duzini : le-am numărat.

Şi piticii suflă-n foale

Goi şi-n picioarele goale.

Cu căpută şi carîmb

Un ciorap, pe sfoară, strîmb,

Pus la rînd cu alte ţoale,

Cît păstaia-i, de fasoale.

Şi cămăşile-s ca nişte

Fluturi, daţi în vînt să mişte,

Şi batistele-s, să zic,

Ca de nasul de pitic,

Roşcovan ca-n luna mai,

Dar umflat de guturai.

(Pentru troahnă singur leacul

Pus în nară e bumbacul.)

Parcă, pe frînghii, iţarii

Şi i-au lepădat ţînţarii,

Ştii, ţînţari cu coapsa-n dungă,

Încreţiţi din sîrmă lungă.

Fiecare dolofan

Are dreptul de golan

La două rînduri pe an,

Şi de Paşti şi de Crăciun,

Cu o turtă cu magiun.

O giubea şi o curea

Şi-o scurteică scurtă, scurtă,

Pînă la juma de burtă.

Dar cum pielea s-a scumpit,

Cizma merge la cîrpit.

O păreche de bocanci

N-o iei nici cu patru franci.

De cînd schitul ţine minte

N-a tocit o-ncălţăminte,

Şi prin iarba ceea moale,-i

Bine cu tălpile goale.

De ce-ar sta spălătoria

Rînd în rînd cu croitoria,

Şi de ce, dacă te-mbraci,

Treci alături, la cîrpaci ?

Pentru că aşa ţi-e dat

Dacă eşti pitic curat.

Sute de croitori descos

Şi cos nasturii de os,

Peticele-ntre picioare

Şi la alte mădulare.

Acele aleargă iute,

Du-te, vino, vino, du-te.

Un croitor mai priceput

Drege de la început

La maşina de cusut.

Culcă pe pitic subt ac,

Coase de-a dreptul pe crac.

Îl dă jos, se suie altul.

Numai unul, Toma psaltul,

Fuse-odată vătămat

De maşină, şi-a strigat,

Şi nădragul a venit

Vraciul de l-a dezlipit

Şi a pus un plasture

Pielei de sub nasture.

Însă, pînă una, alta,

Ici e rîul, colea balta :

Toţi fac baie.

Mai bătrînii în copaie,

La odaie.

Cei mai leneşi îşi aduc

Apă-n gură, cu clăbuc,

Şi făcîndu-şi gura cep,

A se linciuri încep,

De parcă s-ar fi spălat,

Cum e vorba, cu scuipat.

Asta-n limba lor peltică-i

Morfoleală de pisică.

Strînşi ca raţele, la ploaie,

Cei mai graşi se scaldă-n straie,

Neputînd să se dezbrace

De seu mult, ca de-găoace.

Bălăcesc, şi unii-noată

Într-un lac nimica toată,

Iar duhovnicul Ilie,

Pe un fund de farfurie.

Unu-şi scaldă trupul sfînt

În ghiveciul de pămînt.

Într-o strachină mai rece

Era altul să se-nece.,

Şi un frate, mai de soi,

Scufundîndu-se-ntr-un ţoi,

A rămas în el, băiete,

Şi-a crescut, un an ori doi,

Mare cît un castravete.

Ceasul ajungînd la semn

Bate toaca-n fier şi-n lemn.

Lemnul cel dintîi se roagă,

Ciocănit mărunt pe doagă

Cu un ciot cît o lulea,

Pentru cine mai dormea.

Că piticii, mulţi dorm duşi

Prin gutui şi corcoduşi,

Şi visînd, precum se ştie,

La cereasca-mpărăţie.

Cască-a lene şi se-ntind,

Somnul dulce jinduind

Şi, frecîndu-se la ochi,

Nu le fie de deochi,

Bosumflaţi că ia sfîrşit

Visul nemaiîmplinit.

Visul întrerupt îţi lasă

Toată viaţa somnoroasă.

Unul cade ca din grindă,

Ca o ghindă.

Unul se gătea să caşte

Şi, sfiit de nişte broaşte,

A rămas nemaicăscat

Şi, în schimb, s-a scărpinat.

Din pomi, calea cea mai scurtă,

O iau cei mai mulţi pe burtă,

Dar şi-aşa, din crăci în crăci,

Încurcaţi în cămifălci

Şi greoi ca nişte ploşti,

Nici prea teferi, nici prea proşti,

Tot ajung să se scoboare

Şi să cadă în picioare.

Un pitic mai gros e şchiop,

Dar în treaptă-i protopop,

Stavrofor sau mitrofor.

E mai scurt de un picior,

Şi ciubotele, la ducă,

Îl sucesc şi îl hurducă.

Cîrja-i e, din subsuoară,

Cît căluşul de vioară.

O metanie de lînă

Îi atîrnă de o mînă.

În dulamă şi giubea

Calcă rău, păşind abia,

Dar cu cine se-ntîlneşte

Zice-ncet : – “Blagosloveşte !”

Auzind şi ea chemarea,

Toacă şi ciocănitoarea.

Cloptul de după miezul

Nopţii-l trage huhurezul.

Pupăza şi ţintizoiul

Bat în zimţi cu piţigoiul,

În tot ceasul rugăciunii

Bat bondarii şi tăunii,

Şi în zbor de roiuri cheamă

Ca un murmur de aramă.

Închinînd la strana goală,

Unde şade nevăzut

Cel ce-a fost dintru-nceput,

Intră-n strană sau se scoală

Doisprezece-arhimandriţi

Şi duhovnici prea-sfinţiţi.

Tot soborul e în păr

Şi-i sobor într-adevăr,

Un sinod adevărat,

Scuturat şi periat,

Desfăcut ca din cutie

Cu pitici de jucărie.

Fiecarele avea

Papură de catifea

Pentru tălpile lui sfinte

Din sfinţite-ncălţăminte.

Bărbile au un miròs

De maslin şi tiparos,

De sulfină şi de nufăr,

Cu un văl păstrat în cufăr.

Alb, de cînepă şi in.

Au zis de trei ori : _ “Amin !”

Un diacon dă tămîie

Împrejur, de pe călcîie,

Şi, făcînd închinăciune,

Iese ceaţă din tăciune,

Rotogoale, şi se suie,

Sunînd lanţul, din căţuie.

Lanţurile, cîteştrei,

Grieri au în clopoţei.

Psaltul mare, Ioil

A venit la schit copil.

Şi acum îi ţin copiii

Isonele liturghiii,

Grămădiţi la strana lui

Ca un stol de nişte pui.

Corul, cînd se potriveşte,

Cîntă : “Doamne miluieşte”

Şi îngînă fiştecare

Glas : Prea Sfîntă Născătoare”.

În altar e-o intrătură

Pentru cuminecătură.

Un potir cît o zorea

E cu stea de peruzea.

Procoveţe-n

Patru feţe.

O ripidă de mătase,

Cusături de flori frumoase.

O prescură-n coaje moale,

În chip de patru paftale.

O frămîntă şi o coc

Schivnicii de la mitoc.

Vinu-l stoarce-n poloboace

Iosif mutul, care-l face.

Însă cheia de la beci,

Cu butoaie mari şi reci,

E la stareţ, pe verigă,

Şi piticii nu mai strigă,

Cerînd altă chezăşie,

Ca pe vreme de urgie,

Cînd din pivniţă se-nfruptă

Cei mai năzdrăvani la luptă,

Stingînd vinul şi rachiul.

Subt Ghervasie Şaşiul,

Stareţ rău şi cu nărav,

Şi şaşiu, dar şi gîngav,

Douăzeci de gîligani

Au secat în patru ani

Zăcătorile, păstrate

De cinci veacuri în cetate,

Pe cînd obştea lua în gură

Într-un an o picătură

Doar în cuminecătură.

Un pitic nedreptăţit

Cu mai mulţi s-a chibzuit,

Necăjiţi de-atîta post,

Să-i dea postului de rost.

Au aflat un meşteşug

Căptuşit cu beteşug.

Frigurile, cînd şi cînd,

Îi cam scutură, pe rînd,

Îi apucă, cete, cete,

Ba cu tremur, ba cu sete,

Şi gîtlejul li-e uscat

Pîn’ la fund, pînă-n ficat.

Nişte junghiuri îi cam taie

Şi-i frămîntă-n măruntaie.

Doctoria mai creştină

E ciocanul cu prăştină,

Însă fără de agiazmă :

Cea mai dulce cataplazmă.

Vezi, aghiazma, nicidecum

N-are gust niţel de fum,

Şi n-aduce alinare

La oricare mădulare,

Fără numai sufleteşte.

Nici n-o guşti, că se stropeşte.

Dar de suflet, fiecare

Nu prea se mai bolnăveşte.

Cu o sticlă de ispravă

Obştea n-ar mai fi bolnavă,

Şi-i păcat că-n săptămînă

Nu-i stă cheia la-ndemînă.

Vinul are-aşezămînt

Că e trup şi sînge sfînt,

Că se face preschimbare

Printr-o binecuvîntare.

Ce e sînge şi e trup

E ca fagurii din stup.

Turta-i turtă, vinul vin :

Îl sorb tot şi-ntîi mă-nchin.

Cîte un pitic mai fură

Din cuptor cîte-o prescură,

Şi cu vin de două deşte

Mai ades se-mpărtăşeşte,

La chilie, umilit,

Ca un vechi arhimandrit,

Cu toate că, mai pe scurt,

Trasu-n sticlă nu e furt.

Nu se ştie veştmîntarul

Unde-şi mîngîie amarul,

La ce schit, în mare taină,

Căci aduce pe subt haină,

Încruntat dintr-o sprinceană,

Cît un pui, o damigeană.

Cînd îl vezi, cam după prînz,

Are nişte ochi de mînz

Şi zîmbeşte-ntr-ale sale

Gînduri, şovăind agale.

Puţintel aprins la faţă,

Anteriul i se-agaţă

Cînd de colo, cînd de ici,

Între ştevii şi urzici.

Ştiu în sinea ta ce zici :

Din pitici cum ies pitici ?

De la icre, sau din ouă,

Sau din ele amîndouă ?

Lucrul ăsta l-am uitat.

Bine că m-ai întrebat

Şi-o să spui adevărat.

Am băgat în schit de seamă

Că piticii nu au mamă

Şi nici tată,

Niciodată ;

Nici neveste :

Rînduiala aşa este.

Tainele neînţelese

N-au făcut piticăresc.

Fuste la pitici şi fete

Făcătorul nu le dete,

’Cigă-i toacă să-i ucigă !

Eu îi fac din mămăligă.

Dacă vrei şi dumneata

Un pitic a încerca,

Dacă vrei pitici să faci,

Ia aluat de cozonaci

Şi învaţă de la mine.

Seama ia să iasă bine.

Ia alune d-ele mici,

Potrivite pe pitici.

Pui de toate-ntro căldare

Şi presări cu scorţişoare.

Pui şi-un praf, niţel de sare.

Dacă iese spuma-n clocot,

Şi-a bătut un ceas de clopot,

Pregăteşti, fără zăbavă,

Şi cuptorul pentru tavă,

Mai ungînd şi cu lipici.

Şi ies tocmai opt pitici.

Asta-i legea, opt odată,

Cu barba nepieptănată ;

Nici mai mulţi, nici mai puţini,

Toţi voinici şi toţi creştini.

De-ar ieşi un musulman

Îl torni iarăş în cazan

Şi mai dă niţel în fiert,

Ieşind un pitic pe sfert.

Eu, mai leneş cu ciaunul,

Fac odată cîte unul.

Mai pui şi o linguriţă

De tahin, şi-lămîiţă.

Şi mai am un mijloc bun :

Pui mahorcă, pui tutun,

Cum îi vreau, mai roşcovani,

Mai bălani ori mai ţigani.

Pînă-i gata o fiertură,

Mai citesc şi din Scriptură.

Greutatea-i la alune

Şi să fie toate bune,

Că de este miezul sec

Iese un pitic zevzec.

Şi mai e o greutate

Lîngă celelalte toate :

Cum se face alifia

Sau lipiciul. Datoria-i

Să se prindă negreşit…

Uite, vezi, nu m-am gîndit…

Toate cele, mărunţele,

Le am scrise pe o piele

Şi-o să-ncerc că mă silesc

Slova să le-o desluşesc.

O să vezi cum or să-ţi iasă

Tot pitici de-ăi mici prin casă,

Din dulap, de prin umbrele.

Agăţaţi printre perdele,

Valvîrtej pe canapele,

Grămădiţi peste pisici

Mii şi sute de pitici,

Şi la tine, mulţi în pat,

La sărit şi gîdilat.

Pe cafeaua ta cu lapte,

Or să tabere vreo şapte,

Ca să-ţi pape şi smîntîna,

Vîrînd limba, băgînd mîna,

Mierea, cornul, prăjitura,

Şi furîndu-le cu gura.

Dar motanii-s nişte fiare

Cu cîrlige şi cu ghiare.

Pune-i botniţă pisicii,

Că-ţi mănîncă toţi piticii.

Schiturile, cîteodată,

Au o zi de judecată.

Pe o uşă din pridvor

Scrie mare : “Consistor”.

Stareţul, suindu-i scara,

Strînge-n şold cu subsuoara

Cartea groasă, de canoane.

Grămăticul, cu creioane,

Gumă, pană şi cerneală,

Pune-n sală rînduială.

Cînd începe judecata,

Rînduiala este gata.

Bate-n talger de aramă,

A deschis din cataramă

Vechea pravilă, şi bagă

Între foi cîte-o zăloagă,

Petice de patrafir.

Din tavan, un musafir,

O maimuţă cît un nod,

Depănîndu-se din pod,

Joacă-n gol, de sus, ca naiba.

A văzut o muscă, zgaiba,

Şi se lasă

Pe o dîră de mătasă.

Faţa cea mai cuvioasă

Răsfoieşte-n cot, pe masă,

Şi, din cînd în cînd, îşi plimbă

Două degete pe limbă.

A scrutat pe păcătos,

Care-şi lasă ochii-n jos,

Un pîrlit, un venetic.

Numele lui : Calinic.

Vinovat e, se-nţelege,

De o grea fărădelege.

Fapta lui îşi cere preţul.

A citit întîi citeţul :

– “Era la bucătărie

Şi venea din chelărie.

Luînd o stracină, nici vorbă,

Din rîntaşul pentru ciorbă,

i-a vărsat-o pe chelie

Cuviosului Ilie",

Care-i martor şi-i de faţă,

Plin de seu ca de-o mătreaţă.

Barba-i e, de la gîtlej

Pîn’ la nas, ca un vîrtej,

Prinsă parcă-ntr-o sfîrlează.

– “Ce-ai făcut nici nu cutează

Gura noastră să grăiască”,

Spuse vocea stăreţească.

Sfetnicul mai vechi din Sfat

E ciupit, ca de vărsat,

Din greşeală împuşcat,

Într-un pom cu mult vînat,

Cu alice.

Se apleacă-ncoa şi zice

(Şoaptă cu mîna la gură) .

– “Parcă-i scos dintr-o untură”.

Sfetnicul din stînga pare

Că-i cu el de părere,

Însă stareţul le cere

Pedepsiri pilduitoare

Şi s-a-ntors zicînd : – “Eşti prost !

Povesteşte cum a fost.”

Vinovatul e zugrav,

Dar şi dînsul tot gîngav.

Se sileşte şi se luptă

Cu un cîlţ de vorbă ruptă

Şi dă gîndul, pînă-l scoate

Bîlbîit pe jumătate,

Şi mai mult din mîini şi coate

Să grăiască dacă poate,

Iar de cum a început

Adunarea-a priceput,

Şi toţi ziseră deodată :

– “Judecat-i luminată”.

Tace molcom toată sala

Cît se face chibzuiala.

Pe subt masă Consistorul

Chibzuieşte cu piciorul

Şi se calcă pe picioare,

Drept răspuns la întrebare.

– “Fii, părinte, serios”,

Zise-n colţ un proestos.

Dar osînda întîrzie,

Findcă stareţul nu ştie

Cine i-a întors pe dos

Cartea, şi cu susu-n jos,

Şi tocmai atunci, ca dracul,

i-a pierit şi comanacul.

Hotărîrea, în sfîrşit,

E citită liniştit.

Comanacul s-a găsit.

– “Aruncat-am, frate, sorţii

Şi eşti dat de-acuma morţii.

Mort vei fi între cei vii,

Asta trebuie s-o ştii.

Să n-ai poftă de mîncare

De cinci ori nămiaza mare.

Să mănînci de la cazan.

Drept e, frate Damian ?”

– “N-am văzut nicicînd mai dreaptă

Judecată înţeleaptă”,

A răspuns cel întrebat.

Iar ceilalţi : – “Adevărat !”

– “Între fraţi vei fi străin

Şi-ţi tai porţia de vin.

Dar find mort, eşti totuşi viu :

Te înţărc şi de rachiu.

Nu-ţi mai las de-acum putere

Nici să lingi un strop de miere.

Să te-nţepe toţi ciulinii !

Să-ţi dea coate toţi vecinii !

Şi sticleţii să te ciupe !

Viespile să mi te pupe !”

Şi mai zise : – “Calinic

Vrednic nu-i de-a fi pitic”.

Şi mai zise glasul iară :

_ “Scoateţi-l pe mort afară”,

Către patru sprîncenaţi

Gîzi, călăi şi crunţi gealaţi.

Dar legat, după osîndă,

Nu-i fu inima mai blîndă

Celui scos din porţie.

Deşi el cu morţii e.

Pocăinţă, remuşcare

Ticălosul nu mai are.

– “Tare-mi pare-acuma rău

C-a fost blid, şi nu hîrdău”,

Zise el, rîzînd în sine,

Fără urmă de ruşine.

Cît de bun ai vrea să ieşi,

Scorţişoara dă şi greş.

Toţi piticii cărturari

Poartă brîu şi ochelari,

Brîu încolăcit pe şale,

Ca la turci, peste pistoale.

Brîul duce, plin de pete,

Şi cerneală şi pecete,

Şi-ntr-un corn de ied mai duce

Şi nisip, ca să usuce.

Slovele prea îngroşate

Trebuiesc cu el zvîntate,

Şi nisip cînd nu mai ai

Iei ţărînă şi presai.

Că la scisul pe hîrtie

Pana nu prea vrea să scrie.

Dai din limbă, strîmbi din gură,

Iese şi-o zmîngălitură ;

Mai întingi, mai pui, mai pici,

Tot aşa-i şi la pitici.

Nemînjiţi ca să rămîie

Dau cu sare de lămîie.

Ochelarii-s de urechi

Agăţaţi cu sîrme vechi.

Cad pe nas ca o brăţară

Şi-i mai legi şi cu o sfoară,

Dedesubt, din comanac,

Lucru de pitic sărac.

Cărturarii din pitici,

Cei mai tineri şi mai mici,

Şi-au făcut şi obiceiul

Să nu scrie cu condeiul

Şi, făcînd economie,

La cerneală şi hîrtie,

Mîzgălesc păreţii-n şir

Cu cărbuni şi tibişir.

Un pitic vrînd să se joace

Ia pe stareţ şi îl face

Dinspre nas, şi cîrn, pe zid

Iconomul l-a păzit

Şi l-a-nchis, într-o hodaie,

Cu o mamă de bătaie.

Dar nepotolit cu-atît

L-a făcut şi mai urît,

Cu cocoaşe şi cu rît

Şi de rîsul tuturor.

Şi-a fost dat la Consistor.

Pe de altă parte, toţi,

Care nu-s veri şi nepoţi,

Se răzbună şi murmùră

Pe păretele din şură,

Murdărit cu cîte toate,

Pîri, măscări şi-ocări spurcate,

Tot ce nu s-a spus pe faţă

Scris e dis-de-dimineaţă.

De aceea cărturarii

Sînt subt pază ca tîlharii,

Căci un vîrf de scris pe scurt

Dă venin şi doare mult,

Şi-o fărîmă de sudalmă

E mai rea decît o palmă.

Să mai spui ? Să nu mai spui ?

Nu-i în toana orişicui.

M-aş gîndi, precum se cere,

Să găsesc o încheiere.

Că de-am ţine-o tot aşa,

O s-ajungem a căsca

Şi eu cît şi dumneata,

Ca în basmul cu cocoşu,

Basmul cu Cocoşul Roşu,

Şi cu chii tot mai mici

Ne-am trezi şi noi pitici.

Mai e timp şi altădată

Să vă spui povestea toată.