ŢARA PITICILOR
[1947]
Prefaţă
Într-o zi, pe înserat,
Ce să vezi ? Ne-am
apucat,
Doi părinţi şi doi
copii,
Din Cartea cu jucării,
Să minţim, să povestim
Ce-am ştiut şi ce nu
ştim,
Pentru alţi copii mai
mici,
Nici chiar mici detot,
dar nici
Mari, ca de însurătoare.
Şi făcurăm şi-o
prinsoare,
Cine poate scri mai iute
Stihuri vreo cîteva
sute,
Şi ne-am aşternut pe
scris.
Ochii ni s-au cam
închis,
Mîna ne-a cam amorţit
Şi-a ieşit ce a ieşit.
Am citit în adunare
Ce scrisese fiecare,
Şi din toate, vrea nu vrea,
S-a ales povestea mea.
Rămăşagul fu : “Se poate
Scri şi pe nerăsuflate ?”
Vorba e c-am cîştigat
Şi,-n sfîrşit, am răsuflat.
Partea mea, într-adevăr,
Am avut un sfert de măr,
Împărţind un măr creţesc ;
Nu cumva ca să jignesc
Pe tovarăşii de coate,
Mîncînd sferturile
toate.
Domnule, care citeşti
Multe altele poveşti,
Mai frumoase şi mai
scrise,
N-o să-ţi placă,
pare-mi-se.
Te-ai deprins cu stih
bogat,
Cu care te-am învăţat.
Nu mă osîndi, vai mie !
C-am căzut în sărăcie.
E nevoie să-ţi explic :
Eşti prea mare. Fă-te mic.
Uită regula o dată
Şi, cu cartea dezvăţată,
Mergi niţel de-a buşile.
Poţi închide uşile,
De ţi-e teamă de ruşine
Să te faci de rîs ca
mine.
Fă-te la citit copil.
Asta, Domnule Confrate,
Dă alean şi sănătate.
Eu, cum vezi, încet,
încet,
M-am făcut analfabet.
Ţara piticilor
În pădurea cu furnici
E-o cetate de pitici.
Au adus lăstunii ştire
Că-i un fel de mînăstire
Şi că n-ar fi numai una.
Mult mai multe vede
luna,
Mînăstiri de rugăciune,
Cînd răsare şi apune.
Schituri şi chinovii,
toate,
Printre frunze aruncate
Fac din codru o cetate.
Zvonurile cercetate
S-au vădit adevărate.
Ca şi vrabia, lăstunii
N-aduc vorbele
minciunii,
Că sînt cei mai serioşi
Din scatii şi din
botgroşi,
Agăţaţi de iedere,
Şi cei mai de-ncredere.
Înmulţindu-se piticii,
Şi gîngavii şi pelticii,
i-a primit şi Dumnezeu,
Care, dintr-un curcubeu,
Îi scrutează cu ochianul
Toată ziua şi tot anul.
Neputînd să îl mînie
S-au făcut piticărie,
Şi cu sfîntu-i ajutor
Au ajuns cît un popor.
Dar prea mici pentru
război
Şi buni doar de tărăboi,
Ne-ndrăznind să
asuprească
Altă viţă menească
Şi, ca nu cumva să piară
Îmbucaţi de niscai
fiară,
Şi-au făcut şi ei o
ţară.
Sfat ţinură zile şase,
După naţii, după case.
Căci piticii-s multe
neamuri,
Cînd corcite, cînd
pestriţe
Şi cu graiuri după
spiţe.
Cum se scrie pe curat,
Neamul s-a organizat…
Căutînd întîi ce fel
Să aleagă de model
Dintre sutele de state
Cunscute şi umblate,
Au luat pildă să
trăiască
Pravila călugărească.
Mai schimbînd pe ici,
colèa,
Unde nu se potrivea,
Amînînd postul cel mare
Pentru viaţa viitoare,
Micşorînd în călindare
Zilele prea lucrătoare
Şi-nmulţindu-le pe cele
Scrise roşu dintre ele,
S-a-ntocmit, aşa, un
plan
Că o zi a fost un an.
– “Săptămînile-s prea
lungi
La duminici să ajungi”,
Zise marele-nvăţat
Care lua parte la sfat.
– “Da, e drept, i s-a răspuns,
Una nu e de ajuns,
Şapte e mai bine, că…
Decît o duminică.”
Şi soborul soroci
O duminică pe zi.
Un pitic – s-a legiuit –
Să stea mai mult aţipit.
Avînd dreptul să se
culce,
Orice zi fiind de dulce,
Ziua, noaptea, cît mai
des.
Şi să doarmă mai ales,
Că nici Pronia cerească
Nu-l doreşte să
slăbească,
Bucălat ca o păpuşe,
Cu bărbia peste guşe.
S-au dat Sfintelor
Scripturi
Cîteva întorsături.
S-a mai pus şi s-a mai
scos
Ce fusese de prisos,
Şi păstrîndu-se-n
sfîrşit
Ce era mai chibzuit,
Între sfintele mirene
A fost pusă Sfînta Lene.
Uite,-s neamuri de
pitici
Din mai mici în tot mai
mici
Şi cu fel de fel de
feţe,
Albe, negre, linse,
creţe,
Şi cu vorbe că nu poţi
Să te prea-nţelegi cu
toţi.
Cu o vorbă-n două guri
Ori mă lauzi, ori mă-njuri.
Vorba-i ca ulceaua goală,
Te cîştigă şi te-nşeală,
Şi te spurcă şi te spală.
Iei cu ea, ca din hîrdău,
Tocmai din sufletul tău,
Şi-s în pricinile toate
Două feluri de dreptate.
Legămîntul şi minciuna
Sînt de-o teapă şi
totuna
Şi nu ştii adevărat
Ce-ai minţit şi ce-ai
jurat.
E un soi de făcătură
Să se-ntindă prin
ruptură
Şi a fost un soi de lege
Ce-i legat să se
dezlege,
Fieştecare crîmpei
În cîte două şi trei,
Orişice vîrf de bucată
Vrînd să fie lumea
toată.
Şi orice ţipenie
Mare căpetenie.
Partea vrînd să
fie-ntreag,
Părţile nu se-nţeleg.
Dar bătînd un vînt odată
Răscoli pădurea toată,
Şi din pricinile fricii
S-au strîns iarăşi toţi
piticii.
Fiştecare vizunie
Are hram şi stăreţie,
Şi prin scorburi şi prin
foi
Stau piticii cîte doi,
Cîte trei sau mulţi
detot
Şi se-nghesuie cum pot.
Mînăstirile mai mari
Au chiliile-n stejari,
Nouă, zece pe o cracă,
O biserică şi-o toacă.
Dintr-un bob de
ghindă-nchis
S-a-ntocmit un paraclis.
Şi doi popi cît gămălia
Cîntă-n ìson psaltichia,
Pe cînd schivnicul din
strană
Doarme dus, chitit în
blană.
Dau tămîie cu căţuia
Pentru toată cetăţuia
Ispitită de pierzanii,
Bătînd cruci, puind
metanii,
Se hrănesc cu ce te miri
Şi mai mult cu nori
subţiri.
Strîng în cîte o găoace
Rouă nouă subt capace :
Doniţi, putini,
boloboace,
Şi în ele, ca-n copaie,
Sîmbetele fac şi baie,
Ziua marelui răsfăţ.
Pregătiţi pentru ospăţ,
Le ajunge o măslină
Şi-o măsură de făină
Cîtă-ncape-n degetar,
De la Paşti la Făurar.
Să frămînţi şi să tot
faci
Àrtose şi cozonaci !
Dintr-o scorbură de
cracă
Vine laptele de vacă.
Vaca n-a intrat detot :
Pînă-n coarne, pîn’ la
bot,
Mi se pare că-i pestriţă
Şi-ai jura că-i
veveriţă,
Pentru că la vaci şi boi
Coada nu prea stă vîlvoi.
Ouă ? Ai prin meri şi
pruni.
Dai o raită şi aduni
Şi te-ntorci cu o
căciulă.
Marfa-i bună şi destulă.
Mii şi sute de găini
Ouă mult pentru
creştini,
Trei pe zi ori cîte
două,
După regula mai nouă.
Numai că găinile
Ce-şi aleg tulpinile
Şi pun cuib în frunza
deasă
Nu sînt cele de acasă.
Sînt şi ele tot cu cioc,
Dar nu stau prea mult
peloc,
Şi aş face o prinsoare
Că sînt vrăbii, cît se
pare,
Piţigoi, sticleţi ori
cuci
Cuibăriţi colèa prin
nuci,
Cît priveşte dulcele
Ai albine : mulge-le !
Dintr-un fagure de miere
Ies în scoici vreo trei
ciubere.
Să nu uit să mai însemn
Că un ţoi de untdelemn
Ţine, cum sînt rosturile
Pentru toate posturile.
În cel mai înalt molit
E-un pitic mitropolit.
Nu-i mai mare de atît,
De la poale pîn’ la gît
;
De o şchioapă mijlocie,
Pot să dau şi chezăşie.
Stă într-un pahar
rotund,
Pe un jilţ lăsat la
fund,
Spilcuit ca o mireasă,
Şi paharul stă pe masă,
Tuturora să se-arate
În palatul din cetate.
Din molift, în
lumea-ntreagă,
El şi leagă şi dezleagă.
Mitra de mărgăritar
Iese-afară din pahar,
Şi de-acolo, plin de
har,
Cu o rază,
Vede şi supraveghează.
El e tuturora tată.
Vorba-i este ascultată,
Şi porunca lui temută,
Ori grăită, ori tăcută.
E de-ajuns că dă din
pleoape
Şi îngheaţă şapte ape.
A făcut un semn cumva,
Sau din ochi sau din giubea,
Şi-amuţi posomorît
Codru-nalt numaidecît.
Căci piticii-n sihăstrii
Fac prea multe nebunii,
Că se-mbie, că se joacă
Scoborînd tîrîş pe
cracă.
Unul ţine predică,
Altu-i pune piedică.
Unora le vine placul
Să se dea de-a
berbeleacul,
Şi din leagăne, din
vînt,
Dau cu burta de pămînt.
Se amestecă, de mici,
Cu gîngănii şi furnici,
Şi se-ntrec în
izmeneală.
Uneori, mai din
greşeală,
Te ia cioara-n cioc, şi
cracul
Ţi-l apucă pitpalacul.
Dau cu tifla, se îngînă,
Se stropesc lîngă
fîntînă
Sau se fluieră,
se-nfruntă,
Zbiară-n chiote de
nuntă.
Ori, ca nişte
blestemaţi,
Se bat seara cu
scuipaţi.
Se buşesc, se iau de
brîu,
Larma zburdă fără frîu,
Baba-oarba, leapşă,
ţurcă.
Bărbile li se încurcă,
Şi de-a capra, la tot
pasul,
Nimeresc şi-n pomi cu
nasul.
Şi cum cad cu miile,
Mai deşi ca scrumbiile,
Înţelege orişicine
Ce greu liniştea se ţine
Într-un hohot şi-un
dezmăţ,
Fără bici şi fără băţ.
Stareţul prea supărat
Cîteodată s-a-ncruntat,
Şi deşi-i sînt fraţii dragi,
Îi mai pişcă la nădragi.
Pe piticul mai borţos
Ţi l-a-ntors cu faţa-n
jos
Şi-l măsoară pe spinare,
Undeva, să am iertare.
Cîte unu-i pipăit
Cu gîrbaciul despletit,
Iară altul, slut şi cîrn,
Cu mătură, sau cu tîrn,
Sau cu znopul de urzici
Pielea grasă i-o băşici.
Sau îl ţii în colivie
Agăţat la stăreţie.
Ca să daţi îndreptăţire
Stareţului scos din
fire,
Să vă povestesc ce fac
Fraţii răi, cu comanac :
Iov primise-nsărcinare
Să dea-n mînă o scrisoare
Stareţului dintr-un plop,
Arhiereu sau protopop ;
Unui stareţ mai din vale
De dudul sfinţiei-sale.
Un răvaş de episcòp
Se pune-n sticlă cu dop,
Tainele sfîntului clir
Cerînd plicuri de
clondir.
Însă Iov, ca să
cunoască,
Scoase dopul lung de
iască
Şi ştafeta, şi-a citit.
Ca pe un nefericit,
Duhul Rău l-a ispitit
Şi-a pierdut prin
frunză, bietul,
Astupuşul şi biletul,
Şi i-a dat vlădichii-n
poală,
Pe la toacă, sticla
goală.
De isprava neiertată
A fost tras la judecată
Şi avu neobrăzare,
Feţelor judecătoare
Care caută lumină,
Să le spuie : “Nu-s de
vină”
Şi că sticla era plină
Cu spirt bun de
tescovină.
– “Vă întreb acum
frumos, –
Zise trist şi proestos,
–
Ce pedeapsă se cuvine,
Să se vindece mai bine,
Unui frate mincinos ?”
Şi să mai cutez să spun
Că Nichifor bea tutun ?
Şi că are şi-o lulea,
Pe la sîn, pe undeva ?
Şi-un amnar
Cu brăcinar ?
Nimeni însă, la dovadă,
Nu-i mai iute de tăgadă
;
Împrejurul gurii, barba
i-a
îngălbenit ca iarba.
A răspuns că la mijlòc
E că suflă noaptea-n foc
Înfundat. – “Fire-ai să fii
!
Deştele ţi-s stacojii”.
– “Am umblat cu un chibrit,–
Răspundea, – şi le-am
pîrlit.”
– “Ori că-mi pute mie,
or’ că
Puţi matale a mahorcă.”
El răspuns da orişicui
Că aşa e suflul lui.
Tit fu prins în buzunar
Cu-o bucată de zahar.
– “Nu minţi, că e-n
zadar !”
– “Nu pricep şi sînt
mirat,-
Zise Tit şi s-a jurat. –
Totuş, nu ştiu
cine,-ncalte,
Mi-a furat pe
celelalte.”
Tiron îşi pitea odată
Şi-n papuci cîte-o
bucată,
Şi de zahăr cît mîncase
Pe furiş, se îngrăşase.
Scuturîndu-i casa, tinda,
Cosma i-a furat oglinda
Marelui mitropolit,
Foarfeca de potrivit
Şi-o grămadă
De borcane cu pomadă.
O avea
Spînzurată de curea
Şi se mai uita în ea,
Cum îi sta cînd poruncea
Şi cînd binecuvînta,
Zvelt şi sprinten pe tîrlig,
Cu trei degete cîrlig.
Alifiile străbune,
Mă gîndesc, cu
plecăciune,
Că-i slujeau de-ntins şi
tras
Cutele de pe la nas,
Că înaltul-prea-sfinţit
Cam era niţel zbîrcit,
Însă foarte îngrijit,
Mirosind, ca o duduie,
A căpşuni şi a gutuie.
Vroia Cosma să se vadă
De-i frumos şi el o
dată.
Şi-a ciuntit cîte o aţă
Din zulufi şi din
mustaţă,
Căci, nu-i fie de
deochi,
Îi da barba pînă-n ochi.
Trecînd jos de
cingătoare,
Unghiile la picioare
Cum se taie a uitat.
Foarfeca l-a înţepat.
S-a rănit şi a ţipat,
Şi sărind pe un călcîi
S-a dat el de gol întîi.
Rele, mari, necugetate
Sînt asemenea păcate,
Şi piticii s-au jurat
Să nu cadă-ntru păcat.
Cresc cît vor, şi nu-i
nimica,
Barba, unghiile, chica,
Dar opresc blesteme grele
Să le ciopîrţeşti pre ele.
Mai ales atunci cînd
n-ai
Nici-un foarfec să le
tai.
Judecata, într-un glas,
L-a legat, l-a-ntins şi
ras.
Toate faptele acestea
Nu cinstesc prea mult
povestea,
Că piticii nu-s buni toţi,
Şi-ntre ei mai sînt şi hoţi.
Cîte unii-ntr-o ureche
Nu-s pitici din vremea
veche.
Pripăşiţi de joi, de
vineri,
Unii sînt prea cruzi şi
tineri.
Nici n-au nouăzeci de
ani,
Încă pui, încă juncani.
De-abia pe la două sute,
Cînd bărbia face cute
Şi sînt plini ca nişte
saci,
Graşi ca nişte cozonaci,
Falnici ca nişte bureţi,
Poţi să zici că sînt
băieţi,
Şi de nu s-ar fi jurat,
Că-s flăcăi de însurat.
Să nu-l uit de zugrăvit
Pe sfîntul mitropolit.
Părul lui, cu valuri
creţe
Pînă-n şold, e-o frumuseţe,
Pieptănat de o răgace
Cu un spic, după ce coace,
Ori de mei, ori de
săcară,
Pus de-o parte de cu
vară.
De-àltfel, gîzele din
iarbă
Poartă grije mult de
barbă.
Barba Marelui Pitic
Trasă-i ca din borangic
Şi-i îmbracă pieptu-n zale
Cu odajdia ei moale.
Dumnezeu cel nepătruns,
Dîndu-i tron înalt, l-a
uns.
L-a-ntărit cu un hrisov,
Scris cu slove de
ceaslov,
În cerescul lui cerdac,
Pe o coaje de copac.
I l-a scris cu
vorbe-ncete
Şi strivite cu pecete.
Poate-acum ai vrea să
ştii
În ce-anume sihăstrii
Şi anume cam pe unde
Mînăstirea se ascunde ;
Din pădurea cu pitici,
Nu o prea zăresc
de-aici.
Să mai laşi întîi,
niţel,
Să-l întreb şi pe căţel,
Să mă gîdil la cucui,
Şi pe urmă o să spui ;
Să mă scarpin după
ceafă.
Nu spui bine, nu-mi dai
leafă.
Vezi, căţelul ştie bine.
Că a fost la drum cu
mine,
M-a păzit şi ajutat.
Am mîncat şi am răbdat
Şi-am dus greul
împreună,
Pe timp bun şi pe
furtună,
Ghemuiţi într-un culcuş,
Cum dormim de-atunci
şi-acuş.
E pitic şi el, dar treaz,
Fără frică şi viteaz.
Fără el, jur pe ce am,
Nu mai ştiu ce mă
făceam.
Mă mînca vreun crocodel,
Vrun păianjen, fără el,
Iar cucuiele dentăi,
Cu vîrf bont şi vînătăi,
Îşi aduc mai
bine-aminte,
Fără snoave şi cuvinte,
Ce-am făcut şi ce-am
umblat
Pînă ce le-am căpătat.
Uite, te-aş
putea-ndrepta,
Însă doar pe dumneata,
Şi sînt
foarte-ncredinţat
Că odată îndreptat
N-ai să dai învăţătură
Orişicui şi mură-n gură.
Prin urmare,
În pădurea ceea mare
Iarna-i cald, vara răcoare.
Fagii sînt atît de nalţi
Cum n-au fost şi nu-s
ceilalţi,
Şi podesc o bagdadie
Peste-ntreaga-mpărăţie.
Codru-nchis, ca-ntr-o
odaie,
Nu-l ajunge pic de
ploaie.
Am iernat şi am căscat
Numai pe pămînt uscat.
Că de-ar fi noroi, ca-n
lume,
Nu le-ar mai păsa de
glume
Cuvioşilor din schit,
Ci s-ar fi-ndeletnicit,
Toată ziua, toată viaţă,
Cum se crapă dimineaţa,
Să-şi radă pingelele,
Să-şi spele obielele
Şi să-şi frece cioarecii,
Alergînd ca şoarecii ;
Că venind, din întîmplare,
Marele la cercetare,
Din mai-marii, cel mai
mare,
Cum îi zic piticii,
“Tata”,
Să-i vadă curaţi şi gata.
Pe cărări şi pe şosea,
Unde-ai fi, unde-ai călca,
La-ntuneric, la lumină,
Umbli ca pe rogojină,
Şi ţi-e dulce la
picioare
Toată ţara umblătoare,
Pardosită cu covoare
Şi cu preşi
Subt copacii mari şi
deşi.
Zic şi temnicerii că
Eşti ca în biserică.
Ca s-ajungi pe drum, mai uite,
Rupi cinci tălpi şi trei căpute,
Dar ajungi neapărat
Într-o zi la scăpătat,
Însetat şi nemîncat.
Pîntecul, lipit de
spate,
Ţi-a scăzut la jumătate.
Iei în tolba din
spinare,
Răzimată-n cingătoare,
Straie, pîine, brînză,
nuci,
Dar mai trebui’ s-o şi
duci.
Chibzuit şi gospodar,
Eu mi-am luat şi un măgar,
Cugetînd ca prin păşuni
Să ajung în şase luni.
Dar păşune şi livezi
Nicăierea nu le vezi
Şi-ar fi fost ca, la
măgar,
Să înham şi un hambar,
Ca să aivă ce mînca
Pe drum şi domnia-sa.
N-am ajuns să fac nimic
(Cu măgarul, vreau să
zic).
Un măgar, părerea mea,
La drum lung e o belea.
Trebuise să-i arăt
De-ntors şi calea-ndărăt.
Drumul meu ducea
de-acasă
Pe din dos, pe lîngă
casă.
Întîi o apuci aşa,
Patru poştii şi ceva,
Şi o iei pe lîngă dîmb,
Unde-l taie podul
strîmb.
Nu lua ceas, nu măsura
Calea, timpul, nu cumva
Să te sperii ce-n răspăr
Merge vremea-ntr-adevăr.
Ai să dai de-o mare,
Fără pod şi trecătoare,
De un vînt în curmeziş,
De cenuşe, de prundiş,
Pe alocuri, cîmpul gol
E de clei şi de nămol.
Nici nu simţi ce fel şi
unde
Talpa stă să se
scufunde,
Şi, sorbit încet în
prund,
Mîlul te trage la fund.
Am găsit, muncită-n glod,
O mulţime de norod,
Răstignită-n huma moale,
Neputînd să se mai
scoale,
Şi la fiece-ncercare
Încleştată şi mai tare.
Ţara, după cum vedem,
O-mpresoară un blestèm,
Şi nămolurile scad,
Uneori, pînă la Iad.
Broaştele, cît nişte
vite,
Dau din coarne şi
copite.
Drăgălaşii, mititeii
Mormoloci, sînt ca
purceii.
Dar un bivol şchiop,
corcit,
Două nopţi m-a fugărit.
Ducă-se şi să se ducă,
Poate-a fost vre o
nălucă
Neagră, şi se vede
treaba,
Că am alergat degeaba.
A venit încoa şi-un ţap,
Să mă bat cu el în cap.
Nu cred rău c-a vrut să-mi
facă.
Îi ardea şi lui de
joacă.
Dar de teamă de cucuie
M-am făcut să-l văd că
nu e.
Un ţînţar cît un erete
Mut şi el de furcă-mi
dete.
Muştele erau cu barbă.
M-am lovit de-o vacă
oarbă,
M-am împidicat de-o
sfoară
Cu trei capete şi-o
ghiară.
Namile, dihănii multe,
Cît de lungi, pe-atît de
slute,
Mişunau necunoscute.
Un păianjen cît un om
Avea ramuri mari, de pom
;
Aţa lui, din nod în nod,
Se-ntindea cît un năvod.
Peştele din apă, parcă,
Era, Doamne ! cît o
barcă
Şi ieşea din rîu la soare.
Am văzut o lipitoare
Şi mai neagră şi mai
mare.
Ce ciudat e, poţi să
zici,
Ca o ţară de pitici
Să înceapă, la doi paşi,
C-un ţinut de uriaşi !
Într-un basm de mai
tîrziu
Mi-am şi pus de gînd să
scriu
Cum se cheamă fiecare
Lighioană şi-arătare.
Că e bine să le-nveţi
Să le spui şi la băieţi.
Însă fie cum o fi,
Poate că m-aş răzgîndi.
Ce să cauţi, tu, voinic,
Negreşit, dar încă mic,
Să iei drumul prin
pustii,
Cu strigoi şi cu stafii,
Să te-ncurci pe unde
ies,
Din bîrloagele de şes,
Soiurile de jivine
Care m-au pîndit pe mine
?
Eu mai bine ţi-aş fi
dat,
Răzgîndindu-mă, un sfat.
Ia întinde-te colea,
Pe un puf de canapea,
Să auzi povestea mea.
Căci de-aceea sînt
poveşti,
Ca să nu te osteneşti
Decît cel puţin să caşti
Seara, de Crăciun şi
Paşti,
Şi s-asculţi, pe adormite,
Lucruri nemaipomenite.
Cît priveşte sfînta slujbă,
E mai mare ava Cujbă,
Protosinghelul bătrîn,
Vechi unchiaş, oleacă spîn,
Cam ursuz şi, nu
degeaba,
Poreclit în schituri
“Baba”.
A se şti, e legiuit
Aspru, slujbele din
schit,
Buche, buchi, pe
dinafară :
O vecernie de seară,
O utrenie de noapte.
O molitvă, pe la şapte,
Cu citiri în liturghie
Şi-un acàtist la chilie.
Tipicarul, canonarhul
Şi Chiril iclisiarhul
Rînduiesc şi-n paraclis
Să se cînte cum stă
scris,
Fără ca, de nerăbdare,
Să se sară din tropare,
Ori, cu gîndul mai
buimac,
Să se piardă un condac,
Ori să-ţi scape din vedere
Poftoreala ce se cere.
Că-n Minee, se citeşte
Subt stihire :
“Poftoreşte”,
Ca să cînţi de două ori,
După sfinţi şi sărbători
;
Rugăciunea cuvîntată
Nu se prinde dintrodată,
Şi lui Dumnezeu îi
place,
Dintre norii de cojoace
Şi de pături, să asculte
Poftoreli oricît de
multe.
Datinile din bunici,
Din pitici în străpitici
Au trecut din viaţă-n
viaţă
Şi piticii le învaţă.
Zece ani de ascultare,
La corvezi cu clacă
mare.
Întîi mătură şi spală.
Fierbe rufele-ntr-o
oală.
Toată noaptea, pîn’ la
ziuă,
Bate păpuşoiu-n piuă,
De mălai şi mămăligă,
Pînă, bietul,
se-ncovrigă.
Iar în zori, cu o
căldare,
Cară apa din izvoare.
Obosit de neodihnă,
Cade-n deal şi doarme-n
tihnă,
Şi-l trezeşte, cînd îl
doare,
Numai pofta de mîncare.
Unii spală obştea toată,
Care-aşteaptă
dezbrăcată.
O cămaşe mai purtată
Trebuie mai mult
frecată,
Şi nădragii au de scos
Din fund zbenghiul de
prisos.
Iar într-un păienjeniş,
Cam ascuns, cam pe
furiş,
Stau ciorapii la uscat.
Cinci duzini : le-am
numărat.
Şi piticii suflă-n foale
Goi şi-n picioarele
goale.
Cu căpută şi carîmb
Un ciorap, pe sfoară,
strîmb,
Pus la rînd cu alte
ţoale,
Cît păstaia-i, de fasoale.
Şi cămăşile-s ca nişte
Fluturi, daţi în vînt să
mişte,
Şi batistele-s, să zic,
Ca de nasul de pitic,
Roşcovan ca-n luna mai,
Dar umflat de guturai.
(Pentru troahnă singur
leacul
Pus în nară e bumbacul.)
Parcă, pe frînghii,
iţarii
Şi i-au lepădat
ţînţarii,
Ştii, ţînţari cu
coapsa-n dungă,
Încreţiţi din sîrmă
lungă.
Fiecare dolofan
Are dreptul de golan
La două rînduri pe an,
Şi de Paşti şi de
Crăciun,
Cu o turtă cu magiun.
O giubea şi o curea
Şi-o scurteică scurtă,
scurtă,
Pînă la juma de burtă.
Dar cum pielea s-a scumpit,
Cizma merge la cîrpit.
O păreche de bocanci
N-o iei nici cu patru
franci.
De cînd schitul ţine
minte
N-a tocit o-ncălţăminte,
Şi prin iarba ceea moale,-i
Bine cu tălpile goale.
De ce-ar sta spălătoria
Rînd în rînd cu
croitoria,
Şi de ce, dacă
te-mbraci,
Treci alături, la
cîrpaci ?
Pentru că aşa ţi-e dat
Dacă eşti pitic curat.
Sute de croitori descos
Şi cos nasturii de os,
Peticele-ntre picioare
Şi la alte mădulare.
Acele aleargă iute,
Du-te, vino, vino,
du-te.
Un croitor mai priceput
Drege de la început
La maşina de cusut.
Culcă pe pitic subt ac,
Coase de-a dreptul pe
crac.
Îl dă jos, se suie
altul.
Numai unul, Toma
psaltul,
Fuse-odată vătămat
De maşină, şi-a strigat,
Şi nădragul a venit
Vraciul de l-a dezlipit
Şi a pus un plasture
Pielei de sub nasture.
Însă, pînă una, alta,
Ici e rîul, colea balta
:
Toţi fac baie.
Mai bătrînii în copaie,
La odaie.
Cei mai leneşi îşi aduc
Apă-n gură, cu clăbuc,
Şi făcîndu-şi gura cep,
A se linciuri încep,
De parcă s-ar fi spălat,
Cum e vorba, cu scuipat.
Asta-n limba lor peltică-i
Morfoleală de pisică.
Strînşi ca raţele, la
ploaie,
Cei mai graşi se
scaldă-n straie,
Neputînd să se dezbrace
De seu mult, ca
de-găoace.
Bălăcesc, şi unii-noată
Într-un lac nimica
toată,
Iar duhovnicul Ilie,
Pe un fund de farfurie.
Unu-şi scaldă trupul
sfînt
În ghiveciul de pămînt.
Într-o strachină mai
rece
Era altul să se-nece.,
Şi un frate, mai de soi,
Scufundîndu-se-ntr-un
ţoi,
A rămas în el, băiete,
Şi-a crescut, un an ori
doi,
Mare cît un castravete.
Ceasul ajungînd la semn
Bate toaca-n fier şi-n
lemn.
Lemnul cel dintîi se
roagă,
Ciocănit mărunt pe doagă
Cu un ciot cît o lulea,
Pentru cine mai dormea.
Că piticii, mulţi dorm
duşi
Prin gutui şi corcoduşi,
Şi visînd, precum se
ştie,
La cereasca-mpărăţie.
Cască-a lene şi
se-ntind,
Somnul dulce jinduind
Şi, frecîndu-se la ochi,
Nu le fie de deochi,
Bosumflaţi că ia sfîrşit
Visul nemaiîmplinit.
Visul întrerupt îţi lasă
Toată viaţa somnoroasă.
Unul cade ca din grindă,
Ca o ghindă.
Unul se gătea să caşte
Şi, sfiit de nişte broaşte,
A rămas nemaicăscat
Şi, în schimb, s-a
scărpinat.
Din pomi, calea cea mai
scurtă,
O iau cei mai mulţi pe
burtă,
Dar şi-aşa, din crăci în
crăci,
Încurcaţi în cămifălci
Şi greoi ca nişte
ploşti,
Nici prea teferi, nici prea
proşti,
Tot ajung să se scoboare
Şi să cadă în picioare.
Un pitic mai gros e
şchiop,
Dar în treaptă-i protopop,
Stavrofor sau mitrofor.
E mai scurt de un
picior,
Şi ciubotele, la ducă,
Îl sucesc şi îl hurducă.
Cîrja-i e, din subsuoară,
Cît căluşul de vioară.
O metanie de lînă
Îi atîrnă de o mînă.
În dulamă şi giubea
Calcă rău, păşind abia,
Dar cu cine se-ntîlneşte
Zice-ncet : –
“Blagosloveşte !”
Auzind şi ea chemarea,
Toacă şi ciocănitoarea.
Cloptul de după miezul
Nopţii-l trage
huhurezul.
Pupăza şi ţintizoiul
Bat în zimţi cu
piţigoiul,
În tot ceasul rugăciunii
Bat bondarii şi tăunii,
Şi în zbor de roiuri
cheamă
Ca un murmur de aramă.
Închinînd la strana
goală,
Unde şade nevăzut
Cel ce-a fost
dintru-nceput,
Intră-n strană sau se
scoală
Doisprezece-arhimandriţi
Şi duhovnici
prea-sfinţiţi.
Tot soborul e în păr
Şi-i sobor într-adevăr,
Un sinod adevărat,
Scuturat şi periat,
Desfăcut ca din cutie
Cu pitici de jucărie.
Fiecarele avea
Papură de catifea
Pentru tălpile lui
sfinte
Din
sfinţite-ncălţăminte.
Bărbile au un miròs
De maslin şi tiparos,
De sulfină şi de nufăr,
Cu un văl păstrat în
cufăr.
Alb, de cînepă şi in.
Au zis de trei ori : _
“Amin !”
Un diacon dă tămîie
Împrejur, de pe călcîie,
Şi, făcînd închinăciune,
Iese ceaţă din tăciune,
Rotogoale, şi se suie,
Sunînd lanţul, din
căţuie.
Lanţurile, cîteştrei,
Grieri au în clopoţei.
Psaltul mare, Ioil
A venit la schit copil.
Şi acum îi ţin copiii
Isonele liturghiii,
Grămădiţi la strana lui
Ca un stol de nişte pui.
Corul, cînd se
potriveşte,
Cîntă : “Doamne
miluieşte”
Şi îngînă fiştecare
Glas : Prea Sfîntă
Născătoare”.
În altar e-o intrătură
Pentru cuminecătură.
Un potir cît o zorea
E cu stea de peruzea.
Procoveţe-n
Patru feţe.
O ripidă de mătase,
Cusături de flori
frumoase.
O prescură-n coaje
moale,
În chip de patru
paftale.
O frămîntă şi o coc
Schivnicii de la mitoc.
Vinu-l stoarce-n
poloboace
Iosif mutul, care-l
face.
Însă cheia de la beci,
Cu butoaie mari şi reci,
E la stareţ, pe verigă,
Şi piticii nu mai
strigă,
Cerînd altă chezăşie,
Ca pe vreme de urgie,
Cînd din pivniţă
se-nfruptă
Cei mai năzdrăvani la luptă,
Stingînd vinul şi
rachiul.
Subt Ghervasie Şaşiul,
Stareţ rău şi cu nărav,
Şi şaşiu, dar şi gîngav,
Douăzeci de gîligani
Au secat în patru ani
Zăcătorile, păstrate
De cinci veacuri în
cetate,
Pe cînd obştea lua în
gură
Într-un an o picătură
Doar în cuminecătură.
Un pitic nedreptăţit
Cu mai mulţi s-a
chibzuit,
Necăjiţi de-atîta post,
Să-i dea postului de
rost.
Au aflat un meşteşug
Căptuşit cu beteşug.
Frigurile, cînd şi cînd,
Îi cam scutură, pe rînd,
Îi apucă, cete, cete,
Ba cu tremur, ba cu
sete,
Şi gîtlejul li-e uscat
Pîn’ la fund, pînă-n
ficat.
Nişte junghiuri îi cam
taie
Şi-i frămîntă-n
măruntaie.
Doctoria mai creştină
E ciocanul cu prăştină,
Însă fără de agiazmă :
Cea mai dulce
cataplazmă.
Vezi, aghiazma,
nicidecum
N-are gust niţel de fum,
Şi n-aduce alinare
La oricare mădulare,
Fără numai sufleteşte.
Nici n-o guşti, că se
stropeşte.
Dar de suflet, fiecare
Nu prea se mai
bolnăveşte.
Cu o sticlă de ispravă
Obştea n-ar mai fi
bolnavă,
Şi-i păcat că-n
săptămînă
Nu-i stă cheia
la-ndemînă.
Vinul are-aşezămînt
Că e trup şi sînge
sfînt,
Că se face preschimbare
Printr-o binecuvîntare.
Ce e sînge şi e trup
E ca fagurii din stup.
Turta-i turtă, vinul vin :
Îl sorb tot şi-ntîi mă-nchin.
Cîte un pitic mai fură
Din cuptor cîte-o
prescură,
Şi cu vin de două deşte
Mai ades se-mpărtăşeşte,
La chilie, umilit,
Ca un vechi arhimandrit,
Cu toate că, mai pe
scurt,
Trasu-n sticlă nu e furt.
Nu se ştie veştmîntarul
Unde-şi mîngîie amarul,
La ce schit, în mare
taină,
Căci aduce pe subt
haină,
Încruntat dintr-o
sprinceană,
Cît un pui, o damigeană.
Cînd îl vezi, cam după
prînz,
Are nişte ochi de mînz
Şi zîmbeşte-ntr-ale sale
Gînduri, şovăind agale.
Puţintel aprins la faţă,
Anteriul i se-agaţă
Cînd de colo, cînd de
ici,
Între ştevii şi urzici.
Ştiu în sinea ta ce zici
:
Din pitici cum ies
pitici ?
De la icre, sau din ouă,
Sau din ele amîndouă ?
Lucrul ăsta l-am uitat.
Bine că m-ai întrebat
Şi-o să spui adevărat.
Am băgat în schit de
seamă
Că piticii nu au mamă
Şi nici tată,
Niciodată ;
Nici neveste :
Rînduiala aşa este.
Tainele neînţelese
N-au făcut piticăresc.
Fuste la pitici şi fete
Făcătorul nu le dete,
’Cigă-i toacă să-i ucigă !
Eu îi fac din mămăligă.
Dacă vrei şi dumneata
Un pitic a încerca,
Dacă vrei pitici să
faci,
Ia aluat de cozonaci
Şi învaţă de la mine.
Seama ia să iasă bine.
Ia alune d-ele mici,
Potrivite pe pitici.
Pui de toate-ntro
căldare
Şi presări cu
scorţişoare.
Pui şi-un praf, niţel de
sare.
Dacă iese spuma-n clocot,
Şi-a bătut un ceas de
clopot,
Pregăteşti, fără zăbavă,
Şi cuptorul pentru tavă,
Mai ungînd şi cu lipici.
Şi ies tocmai opt
pitici.
Asta-i legea, opt odată,
Cu barba nepieptănată ;
Nici mai mulţi, nici mai
puţini,
Toţi voinici şi toţi
creştini.
De-ar ieşi un musulman
Îl torni iarăş în cazan
Şi mai dă niţel în
fiert,
Ieşind un pitic pe
sfert.
Eu, mai leneş cu
ciaunul,
Fac odată cîte unul.
Mai pui şi o linguriţă
De tahin, şi-lămîiţă.
Şi mai am un mijloc bun
:
Pui mahorcă, pui tutun,
Cum îi vreau, mai
roşcovani,
Mai bălani ori mai
ţigani.
Pînă-i gata o fiertură,
Mai citesc şi din
Scriptură.
Greutatea-i la alune
Şi să fie toate bune,
Că de este miezul sec
Iese un pitic zevzec.
Şi mai e o greutate
Lîngă celelalte toate :
Cum se face alifia
Sau lipiciul. Datoria-i
Să se prindă negreşit…
Uite, vezi, nu m-am gîndit…
Toate cele, mărunţele,
Le am scrise pe o piele
Şi-o să-ncerc că mă
silesc
Slova să le-o desluşesc.
O să vezi cum or să-ţi iasă
Tot pitici de-ăi mici
prin casă,
Din dulap, de prin
umbrele.
Agăţaţi printre perdele,
Valvîrtej pe canapele,
Grămădiţi peste pisici
Mii şi sute de pitici,
Şi la tine, mulţi în
pat,
La sărit şi gîdilat.
Pe cafeaua ta cu lapte,
Or să tabere vreo şapte,
Ca să-ţi pape şi smîntîna,
Vîrînd limba, băgînd mîna,
Mierea, cornul, prăjitura,
Şi furîndu-le cu gura.
Dar motanii-s nişte
fiare
Cu cîrlige şi cu ghiare.
Pune-i botniţă pisicii,
Că-ţi mănîncă toţi
piticii.
Schiturile, cîteodată,
Au o zi de judecată.
Pe o uşă din pridvor
Scrie mare : “Consistor”.
Stareţul, suindu-i scara,
Strînge-n şold cu subsuoara
Cartea groasă, de
canoane.
Grămăticul, cu creioane,
Gumă, pană şi cerneală,
Pune-n sală rînduială.
Cînd începe judecata,
Rînduiala este gata.
Bate-n talger de aramă,
A deschis din cataramă
Vechea pravilă, şi bagă
Între foi cîte-o
zăloagă,
Petice de patrafir.
Din tavan, un musafir,
O maimuţă cît un nod,
Depănîndu-se din pod,
Joacă-n gol, de sus, ca
naiba.
A văzut o muscă, zgaiba,
Şi se lasă
Pe o dîră de mătasă.
Faţa cea mai cuvioasă
Răsfoieşte-n cot, pe
masă,
Şi, din cînd în cînd,
îşi plimbă
Două degete pe limbă.
A scrutat pe păcătos,
Care-şi lasă ochii-n jos,
Un pîrlit, un venetic.
Numele lui : Calinic.
Vinovat e, se-nţelege,
De o grea fărădelege.
Fapta lui îşi cere
preţul.
A citit întîi citeţul :
– “Era la bucătărie
Şi venea din chelărie.
Luînd o stracină, nici
vorbă,
Din rîntaşul pentru ciorbă,
i-a
vărsat-o pe chelie
Cuviosului Ilie",
Care-i martor şi-i de
faţă,
Plin de seu ca de-o mătreaţă.
Barba-i e, de la gîtlej
Pîn’ la nas, ca un
vîrtej,
Prinsă parcă-ntr-o
sfîrlează.
– “Ce-ai făcut nici nu
cutează
Gura noastră să
grăiască”,
Spuse vocea stăreţească.
Sfetnicul mai vechi din
Sfat
E ciupit, ca de vărsat,
Din greşeală împuşcat,
Într-un pom cu mult
vînat,
Cu alice.
Se apleacă-ncoa şi zice
(Şoaptă cu mîna la gură)
.
– “Parcă-i scos dintr-o
untură”.
Sfetnicul din stînga pare
Că-i cu el de părere,
Însă stareţul le cere
Pedepsiri pilduitoare
Şi s-a-ntors zicînd : –
“Eşti prost !
Povesteşte cum a fost.”
Vinovatul e zugrav,
Dar şi dînsul tot gîngav.
Se sileşte şi se luptă
Cu un cîlţ de vorbă
ruptă
Şi dă gîndul, pînă-l
scoate
Bîlbîit pe jumătate,
Şi mai mult din mîini şi
coate
Să grăiască dacă poate,
Iar de cum a început
Adunarea-a priceput,
Şi toţi ziseră deodată :
– “Judecat-i luminată”.
Tace molcom toată sala
Cît se face chibzuiala.
Pe subt masă Consistorul
Chibzuieşte cu piciorul
Şi se calcă pe picioare,
Drept răspuns la
întrebare.
– “Fii, părinte, serios”,
Zise-n colţ un proestos.
Dar osînda întîrzie,
Findcă stareţul nu ştie
Cine i-a întors pe dos
Cartea, şi cu susu-n
jos,
Şi tocmai atunci, ca
dracul,
i-a
pierit şi comanacul.
Hotărîrea, în sfîrşit,
E citită liniştit.
Comanacul s-a găsit.
– “Aruncat-am, frate, sorţii
Şi eşti dat de-acuma
morţii.
Mort vei fi între cei
vii,
Asta trebuie s-o ştii.
Să n-ai poftă de mîncare
De cinci ori nămiaza
mare.
Să mănînci de la cazan.
Drept e, frate Damian ?”
– “N-am văzut nicicînd mai dreaptă
Judecată înţeleaptă”,
A răspuns cel întrebat.
Iar ceilalţi : – “Adevărat !”
– “Între fraţi vei fi străin
Şi-ţi tai porţia de vin.
Dar find mort, eşti
totuşi viu :
Te înţărc şi de rachiu.
Nu-ţi mai las de-acum
putere
Nici să lingi un strop
de miere.
Să te-nţepe toţi
ciulinii !
Să-ţi dea coate toţi
vecinii !
Şi sticleţii să te ciupe
!
Viespile să mi te pupe
!”
Şi mai zise : – “Calinic
Vrednic nu-i de-a fi
pitic”.
Şi mai zise glasul iară
:
_ “Scoateţi-l pe mort
afară”,
Către patru sprîncenaţi
Gîzi, călăi şi crunţi
gealaţi.
Dar legat, după osîndă,
Nu-i fu inima mai blîndă
Celui scos din porţie.
Deşi el cu morţii e.
Pocăinţă, remuşcare
Ticălosul nu mai are.
– “Tare-mi pare-acuma
rău
C-a fost blid, şi nu
hîrdău”,
Zise el, rîzînd în sine,
Fără urmă de ruşine.
Cît de bun ai vrea să
ieşi,
Scorţişoara dă şi greş.
Toţi piticii cărturari
Poartă brîu şi ochelari,
Brîu încolăcit pe şale,
Ca la turci, peste
pistoale.
Brîul duce, plin de
pete,
Şi cerneală şi pecete,
Şi-ntr-un corn de ied
mai duce
Şi nisip, ca să usuce.
Slovele prea îngroşate
Trebuiesc cu el zvîntate,
Şi nisip cînd nu mai ai
Iei ţărînă şi presai.
Că la scisul pe hîrtie
Pana nu prea vrea să
scrie.
Dai din limbă, strîmbi
din gură,
Iese şi-o zmîngălitură ;
Mai întingi, mai pui,
mai pici,
Tot aşa-i şi la pitici.
Nemînjiţi ca să rămîie
Dau cu sare de lămîie.
Ochelarii-s de urechi
Agăţaţi cu sîrme vechi.
Cad pe nas ca o brăţară
Şi-i mai legi şi cu o
sfoară,
Dedesubt, din comanac,
Lucru de pitic sărac.
Cărturarii din pitici,
Cei mai tineri şi mai
mici,
Şi-au făcut şi obiceiul
Să nu scrie cu condeiul
Şi, făcînd economie,
La cerneală şi hîrtie,
Mîzgălesc păreţii-n şir
Cu cărbuni şi tibişir.
Un pitic vrînd să se
joace
Ia pe stareţ şi îl face
Dinspre nas, şi cîrn, pe zid
Iconomul l-a păzit
Şi l-a-nchis, într-o hodaie,
Cu o mamă de bătaie.
Dar nepotolit cu-atît
L-a făcut şi mai urît,
Cu cocoaşe şi cu rît
Şi de rîsul tuturor.
Şi-a fost dat la
Consistor.
Pe de altă parte, toţi,
Care nu-s veri şi nepoţi,
Se răzbună şi murmùră
Pe păretele din şură,
Murdărit cu cîte toate,
Pîri, măscări şi-ocări
spurcate,
Tot ce nu s-a spus pe
faţă
Scris e
dis-de-dimineaţă.
De aceea cărturarii
Sînt subt pază ca
tîlharii,
Căci un vîrf de scris pe
scurt
Dă venin şi doare mult,
Şi-o fărîmă de sudalmă
E mai rea decît o palmă.
Să mai spui ? Să nu mai spui
?
Nu-i în toana orişicui.
M-aş gîndi, precum se
cere,
Să găsesc o încheiere.
Că de-am ţine-o tot aşa,
O s-ajungem a căsca
Şi eu cît şi dumneata,
Ca în basmul cu cocoşu,
Basmul cu Cocoşul Roşu,
Şi cu chii tot mai mici
Ne-am trezi şi noi
pitici.
Mai e timp şi altădată
Să vă spui povestea
toată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu