TUDOR
ARGHEZI
ARTA
POETICĂ – PROZE
VERS ŞI POEZIE
(Linia dreaptă, nr. 2, 3, 1, 15 mai 1904)
Că „poezia“ şi „versificaţia“ sînt două lucruri separate şi independente se ştie […]. Poezia există-n individ, versul pe hîrtie ; proza, tot pe hîrtie, afară de cazurile cînd poezia lăuntrică e şi ea o proză banală – lucru curent. […] (p. 38)
Dar poezia înainte de a fi măsurată cu unitatea vorbă, există ca un fel de zeu indecis, ca vapoare care-şi face loc printre gînduri, printre dureri şi bucurii, învălită şi amestecată. Adesea pare un element de sine stătător şi poate rătăci singură, fără împărechere cu un suflet amorf. Unită cu o fire desfăşurată şi creatoare, determină dictonul : darul poeziei. O ai în tine şi-n afară de tine, ca dragostea ; un moment, o perspectivă de idee sau de natură, te pune în comunicare cu tot ce ai simţit într-unul asemuitor. Ai o tradiţie vastă de înrudiri subtile, excesiv de diafane, în care pe-alocuri se încrustă pozitivităţi şi fapte.
Pare
că rolul de impulsiune al poeziei corsetate este să stîrnească amintirile ;
[p.39] printr-un cuvînt aşezat unde se cuvine să-ţi atace sensaţiile somnolente
; să simţi, paralel cu ceea ce citeşti, şi ceva diferit decît ceea ce evocă
poetul : poetul e un prestidigitator al unor elemente volatile ; o idee să
nască sute altele. Căci altfel, care-i tăria meşteşugarilor artei, dacă nu
aceea de a pune poezia interioară a celuilalt, în stare de spasm şi de ondulare
către nelimitat ? chiar cînd ceva poetic se povesteşte în versuri (lasă că
naraţiunea le stă ponciş), tonul de poezie cade-se
a fi general, cu tendinţa de a condensa totul în ceva, căci numai astfel
stîrneşte poezia din cel care citeşte, poezia profundă a nostalgiei omeneşti – Cade-se e o năzuinţă. [p. 40]
[…]
Versul
concentrează-n sine volume. (p.46)
Poezia
sintetizată-n versuri nu ştiu prin ce misterioasă amalgamare te îndrumă spre un
fel de zenit pe care-l simţi adevărat.
(p. 47)
Versul
e cristalizarea geometrică a poeziei. (p. 47)
Versul,
acest convenţional al poeziei, e atît
de straşnic înfrăţit Poeziei, încît inima ei i-a devenit proprietate. (p. 47)
„Epigrama
„ e un fel de-a scrie care spurcă arta… (p. 48)
Cu
o poezie se-ntîmplă acelaşi lucru ca şi cu o rugăciune ; scrisă de un închinător ca pentru el, devenind publică
o citeşte fiecare pentru el însuşi, adică : o citesc toţi pentru toţi ; e
individuală, dar pentru acest motiv e generală.(p. 51)
HAGI-TUDOSE
de Barbu Delavrancea
(Viaţa românească, nr. 11-12,
noiembrie-decembrie 1912)
[…]
Dacă
ar fi numai atîta, copie şi stenografie, realismul n-ar fi putut nicicînd
întemeia o şcoală literară. Realismul e o inspiraţie. Ceea ce-i face tot preţul
e tocmai transparenţa lui neîncetată, sînt figurile în interiorul lui, strict
geometrizant. A face realism ca d. Delavrancea în teatru este a lua osul de
elefant şi a-l pune coadă directă la lama din care vrei să scoţi un cuţit – sau
elefantul întreg. Natura dă materia : omul o stilizează. Toată lumea ştie că
sfecla e dulce nimănuia nu i-ar veni să
arunce în ceaşca lui cu ceai o sfeclă, decît d-lui Delavrancea. Trebuie extras
zahărul, şi extragerea e penibilă şi lentă : un sac la o cultură întreagă.
Ce
distilare cerebrală e aceea în care lucrurile trec de-a dreptul în mîna
împrejurării ? Funcţia creierului este să concretizeze, să extragă : aici e
toată arta, toată ştiinţa, toată filozofia. […] Şi cu cît te cobori în realism,
cu atît sforţarea e mai grea, cu atît e nevoie de forţe cerebrale mai mari, ca
să ridici noroiul pînă la gîndire, el [p. 53] rămînînd ce este, noroi, şi
gîndirea rămînînd gîndire. Realismul e panteic. Sămînţa lui Dumnezeu, lumina,
încolţeşte în luceferi ca şi jos de tot, în glodul rînced al uliţelor
străbătute de vite. Operaţia de-a scoate perle pe acolo pe unde vulgul nu vede
decît muscărie, este dumnezeiască. Totul e sacru în mîinile artistului şi
acesta ştie să-şi dozeze materia. Trivialul vieţii, care ispiteşte puterile
d-lui Delavrancea, este o adevărată comoară, virgină pentru literatura în
specilal românească amorţită în imaginile şi tînjelile uzate, pesimiste. […]
Numai atunci interesează gunoiul cînd în forma unei flori sau a unei poame s-a
ridicat deasupra lui însuşi cel puţin de cîteva şchioape. […] (p. 54)
(Cugetul românesc, nr. 4, mai 1922,
semnat C.R.)
[…]
Mai
e nou în poezia nouă, alt lucru, şi acesta destul de vechi, că e profesat
intermitent în literatură, de nimereală. Căutînd aurul şi-n aer, nişte poeţi au
născut chimia şi – de aci-nainte, pînă
la materiile colorante şi pînă la sinteze, fiecare chimist a exploatat izolat
cîte un punct al chimiei.
E
nouă în poezia nouă, atitudinea, concentrarea, părăsirea subiectului din
tactica veche, care se naşte ca o artificie, descrie o curbă luminoasă şi se
stinge. […] Poeţii au observat că rugăciunea se mai poate exprima şi altfel.[…]
că din opera poetică poate să fie sustrasă o parte care să fie mai
caracteristic poetică şi, din evoluţie în evoluţie, ei au ajuns la exploatarea
supraconcentrată a sensibilităţii : fabula a fost din ce în ce mai abandonată
şi înlocuită cu exploatarea imaginilor, cu intensificarea sentimentului : şi,
grad cu grad, poeţii au parvenit la o stare de vaporozitate a ideii, care le
permite să părăsească şi metrica şi însăşi rima… Dacă impresia cîştigă, dacă
puterea sentimentului cîştigă şi metrul şi rima pot să fie fără pagubă înlăturate.
[…] (p. 75)]
LITERATURA ÎN SPECTACOL
(Lumea,
nov. 1924)
[…]
Scrisul
nu se citeşte, ci numai se urmăreşte. Ivit din constrîngere, din concentrare şi
din tăcere, legile lui sînt fixate. A scri este a clipi şi gîndi în semitonuri,
în sferturi şi-n optimi de ton. Faceţi experienţa unei bune poezii – poezia
rămîne orişicum limba interioară a sensurilor şi a cuvintelor – citind-o tare,
citind-o, şi urmărind-o cu ochii. O carte este ca lumina lunii rămasă pe
pietre, după ce luna a dispărut. Între cititori şi carte se aşază nenatural şi
obscem un samsar, care turbură cu atitudinea, cu glasul, cu erorile lui de
tonalizare, egalitatea cititorului cu cartea. (pp. 78-79)
[…]
După
cum fosforarea îşi atinge intensitatea
la întuneric, meritul literaturii artistice se vădeşte în ambianţa tăcerii.
Vehiculul ei natural este manuscrisul sau tiparul. A părăsi hîrtia şi semnul şi
a deveni sonoră
şi verbală, este pentru literatură a trece în domeniul igliţii şi al broderiei.
Este ca şi cum acul ar voi să coase pe aer şi piatră cu lustru. Este ca şi cum
ar cînta betonul şi ar mirosi diamantul. O artificializare. (p. 79)
SCRISOARE CU TIBIŞIRUL
(Lumea, nr. 8 – decembrie 1924)
Miracole
nefîrşite zac în noi şi împrejurul nostru, pe care viaţa în societate ne-a
dezvăţat să le preţuim… Miracolul suprem : cuvîntul, cu diviziunea lui : limba.
[…] Vocabularul e harta prescurtată şi esenţială a naturii şi omul poate crea
din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spaţiu
şi o poate schimba. (p. 80) […]
Cuvîntul
permite evocarea şi punerea în funcţiune a tuturor puterilor închipuite şi
sacre. O idee se face act, coborîtă în cuvinte. Dar cuvîntul însuşi nealăturat
unei împrejurări descrise are o viaţă personală, împrumutată de la lucruri, şi
el poate ajunge o putere de sine stătătoare. Meşteşugul cuvîntului a cernut şi
cerne fără răgaz lumea şi sufletul ei – şi a dat naştere literaturii şi
elocvenţei.
Un
cuvînte numeşte, alt cuvînt îl pune în mişcare, un alt cuvînt îi aduce
lumina.Un cuvînt cîntăreşte un miligram şi alt cuvînt poate cîntări greutatea
muntelui răsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi,
cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca
izvoarele pornite din ele. Într-un cuvînt se face ziuă şi alte cuvinte
amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sînt moi ca melcii. Ele te
asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea ; te otrăvesc ca bureţii sau
te adapă ca roua trandafirilor. Chimia aplicată la culori şi parfume este o
copilărie, comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizează cuvintele,
de la primele cîntece şi basme despre Dumnezeu şi om.
Toate
cuvintele însă lăsate-n voia singurătăţii lor sînt ca nişte timbre uzate şi nu
pot evoca peste-nconjurul lor îngust nimic. Cînd [p.81] vine cîntăreţul,
povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca păsările îndrăgostite la
ivirea liniştitelor dimineţi ; ele cîntă, vorbesc sau ameninţă şi blestemă… Şi
după cum sub un condei cuvintele uscate se îndulcesc, sub un condei mai viu ele
înviază mai mult ; focul sfînt care le-a zămislit le dă o vigoare mai dură.
Miracolul cuvîntului se împlineşte cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte
trec lămpile cu raze divergente ale talentului de a le reconstrui.
Fiecare
scriitor este un constructor de cuvinte, de catapitesme de cuvinte, de
turle şi de sarcofagii de cuvinte.
Cuvîntul construit poate să aibă gust şi mireasmă ; poate oglindi în interiorul
lui profunzimi imense pe-o singură latură lustruită ; el dă impresii de pipăit
aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară printre frunze…
Nici
un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată
ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor. […] (p. 82)
PAMFLETUL
(Lumea, nr. 11, 18 ian. 1925)
[…]
Ca
să-şi ascundă scopul, pamfletul trebuie neapărat să concretizeze vizual şi să
corespundă egal cu obiectul : el se lucrează în adîncime, cu intuiţia şi cu
imaginea. Pamfletul se învîrteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de
corb : între două zboruri circulare, ciupeşte, zgîrie, înţeapă, rupe. Pamfletul
se lucrează cu undreaua, cu peria de sîrmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul
bijutierului, şi uneori, în clipele supreme, cu uneltele măcelăriei.
Un
pamflet îşi atinge scopul cînd izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul
însuşi al celui pamfletizat. Şi
această victorie [p. 86] eminamente morală, o cîştigă orice pamflet bine
echilibrat şi scris cu văz.
În
pamflet, ca în comedie şi ca în toată satira rezidă puterea imbatabilă a surîsului.
În proza dogmatică şi banal afirmativă scriitorul suferă disciplina greoaie a
dramaturgiei, a tragicului, copleşit. Pamfletul e tifla – şi acestui gest i se
cuvine o mînă curată, elegantă şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul
frumos, animat şi stropit cu lumină, reuneşte toate însuşirile cere fac preţul
lucrărilor de artă şi-i lectura cea mai plăcută a unui intelectual.
Numai
că pamfletul bun este rar ca şi poezia bună, totişi mai deasă. Imitatorii, al
cărui număr dezgustător face gustul de ocară, sînt incapabili de invenţia
personală activă, condiţie esenţială a pamfletului bun. Ei maimuţăresc, ca în
toate meseriile, obsedaţi de un model, pe care, de la sine înţeles, sfîrşesc
prin a-l tăgădui, tocmai cînd furia imitaţiei se vădeşte mai arzătoare.
Rămîne
pe dinafară de rîndurile de mai sus, neschiţată, o problemă : alianţa
spiritului de pamflet cu entuziasmul şi respectul naturii. Pamfletul e pumnul
profetului iritat de rîvna de stăpînire a stupidităţii. (p. 87)
CĂRŢILE
(Lumea, nr. 14. 8 febr. 1925)
[…]
Concluzii
: Să scriem închegat şi după geometria în spaţiu.. Şi să scriem scurt şi nou.
Şi să ne lepădăm de roman. Biblioteca noastră de artişti să aibă 20 de
volume…(p.. 90)
EVENIMENTUL
(în
Sinteza, nr.1, aprilie 1927)
Meşteşugul
literar s-a isprăvit în forma lui de cuvinte fotografice şi servile şi
distanţele sînt străpunse diagonal. Concentrarea pînă la esenţă o sugerează
chimia.Scriitorul, subt sancţiunea de a fi înlăturat, este silit să ţie seamă
de regulile descoperite peste gramatică şi vocabular în uzină şi laborator,
două şcoli care au descompus materia cugetării şi o reorganizează pe un tărîm
deosebit. În interiorul timpului său, artistul cuvîntului trebuie să utilizeze
procedeele în vigoare, transvazînd în stil împalpat puterile motrice şi
uneltele mişcate în elipsa curelei.Însuş Ion Gură-de-Aur se simte mulţumit în
bolta lui fumurie de aportul astral al becului […]
Imperiul
experienţei şi al efortului de a descoperi au intelectualizat în adevăratul
sens al cuvîntului, generaţiile din ultimii douăzeci de ani şi procesul se
continuă treptat. […] Mai este dragostea, ceea ce părea să fie ? A mai rămas
ceva [p. 95] din principiile pur verbale şi uscat contemplate de odinioară ?
Mai sînt ideile, năzuinţele şi concepţiile ceea ce au fost ?
Scriitorul
care vine e un tehnician. El va lucra în limba lui personală ca un monteor, cu materiile intelectuale,
identice în formă şi număr, în toate limbile literare. Date la strung, bătute
pe nicovală sau presate cu vîrf şi ghevint, cuvintele vor constitui ideile şi
substanţale literare după scheme noi şi imaginaţia împărecheată cu studiul
rezistenţei materialelor întrebuinţate, va conduce hărnicia literatului.
Progresiv, geniul limbii, particularismele, idiotismele şi toate specialismele
naţionale vor face loc – în literatură – unui sistem de expansiune care ca să
fie transpus dintr-o limbă într-alta nu va cere decît aplicarea brută a unui
desinator copist, ca planul unui arhitect strămutat în albastru.
De
altfel, perfecţiunea literară şi linia sintetică au mai cunoscut un apogeu şi o
săgeată terminală : în Sfînta Scriptură şi în folclor. (p. 96)
ARS POETICA
Scrisori unei fetiţe
(Adevărul literar şi artistic, nr. 367,
18 dec. 1927)
[…]
Cînd
am pornit să scriu, acum 30 de ani, nu o făceam ca să satisfac vreodată pe
altcineva decît personagiul simţului meu de ordine şi simetrie, trebuie să
mărturisesc, nesatisfăcut. […] (p. 97)
M-a
nemulţumit în ceasul cînd am pornit să mă ţin de cuvinte, ca de nişte funigei,
şi să zbor cu ele, toată literatura ce se făcea şi care se făcuse, inexpresivă,
moale, cu aderenţe mucilaginoase. Îmi venise, nu ştiu de ce, nevoie de-a întări
cuvintele şi de a îngropa în fiecare din ele o alică de plumb, în jurul căreia
să basculeze fix, ca figurinele de celuloid. Observasem că buruienile mele
vulgare din fereastră nu mă plictisesc niciodată, că mi se păreau proaspete şi
noi în iecare zi, ca şi cîinii şi mîţele cu care trăiam, pe cînd cărţile mele
cele mai bune şi rezistente mă cam scîrbeau. Oare cuvintele nu puteau fi noi ca
pisicile şi ca iarba din ghiveci ? Această obsesie idioată nu m-a părăsit. Şi
am umblat peste tot locul cu un gol şi cu o nevoie de a-l împlini. Să mă
păzească Dumnezeu, nu am căutat să fac literatură, dar am căutat cuvintele care
sar şi frazele care umblă, de sine stătătoare. Nu ştiu, am sentimentul că încă
nu le-am găsit şi probabil că nu le voi mai găsi. Însă căutînd cuvinte
săritoare şi găsind puţine, am înlocuit natura lor printr-o natură de adaos şi
m-am [p. 99] apucat să fac resorturi pentru cuvinte, ca să poată sări. Jucăria
e de altfel lesnicioasă de fasonat : constrîngi cuvîntul să fie strivit între
un arc şi un capac şi cînd vrei să sară cuvîntul dai drumul la capac şi cînd
vrei să stea încordat pui capacul la loc şi închizi cîrligul. Atîta tot.
Recunosc
că e un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav şi jocul devine şi mai
ridicul cînd voi mărturisi că-l făceam cu convingere şi gravitate. […] Cuvintele potrivite, au găsit că se
petrece ceva neobişnuit în interiorul cuvintelor şi al stihurilor.Unii au
crezut că surprind în ele o realitate care era o realitate a lor, alţii cu
naivităţi complicate au crezut că descoperă mimici şi îngustimi, pe care eu nu
le prevăzusem : sîrme strîmbe pe dindărătul păpuşilor, greşeli de vopsea.
Cîteodată, şi destul de des, am strîmbat resorturile, într-adins, ca să le văd
cum sar ele strîmbe, şi am lipit o pensulă cu chinoroz pe nasul cuvîntului care
mă necăjea. Faptul adevărat este că am răscolit cuvinte cu cuvintele mele
potrivite şi ele au dat de lucru belferilor loviţi de neputinţa de a se juca.
În jucăriile mele am pus pe lîngă resorturi şi cîte o băşică, şi cîteodată cîte
cinci, şase, şapte, opt băşici care ţipă odată toate, sau treptat, după cum se
întîmplă să le strîngi. Cîte un cuvînt fuge ca o găină şi deodată se oreşte-n
[p.100] drum şi se întoarce cocoş. Cîte un alt cuvînt răcneşte ca ologii în
tîrguri şi te supără şi te pomeneşti ridicîndu-se din carul care duce ologul, o
voce cu tonuri adînci – şi iar te superi pentru că nu înţelegi. Însă eu, care
m-am jucat, ştiu şi mi-am făcut socoteli, că vîr într-o pagină de versuri, ca
într-o colivie cu sîrmele paralelelucruri şi vieţuitoare care trebuie să se
bată unele cu altele, să se extermine şi să se întovărăşească rar, la cîte un
ceas de universală hodină.
N-am
făcut altceva nimic, m-am jucat.
[…]
Şi,
desigur, la bancul meu cu menghină mică, m-am nărăvit. Pe lîngă cuvintele care
sar m-au interesat tot atît cuvintele care se înţepenesc, care stau de tot,
îngropate mult în pămînt şi ridicate mult în văzduh ; cuvintele stîncoase. Cînd
nu le-am găsit am luat cuvinte de celelalte şi le-am bătut cu un cui lung [p.
101] înlăuntru şi le-am lăsat aşa, şi acest cui e un cui care nu mai iese. Nu
sînt vinovat. M-am jucat.
Apoi,
evident, am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu rîie :
le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe
unele complect ; şi cum de la ele la azur e o distanţă directă, o
corespondenţă, am făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau
străvezii şi am silit să intre în lumina lor eterogenul, ca într-o vitrină de
optician ambulant.
Mai
pe scurt, m-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa
încît unele să miroase, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr
de animal. Toată viaţa am avut idealul să fac o fabrică de jucării şi
lipsindu-mi instalaţiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin şi mai gratuit
în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date.[p. 102]
[…]
Dacă
mărgelele şi jucăriile mele sînt date pierzaniei, ceea ce nu cred, din pricina
cantităţilor de viaţă, de sănătate şi de timp cristalizate în substanţa lor, eu
unul nu mă îngrozesc : mă joc înainte. Dar dacă sînt destinate să dureze, ceea
ce mă tem că mi se pare, nemijlocit ele vor dura, solidare cu limba din care
le-am zmuls şi în care le-am intercalat. (p.. 103)
CRONICA LITERARĂ A LUI COCÒ
(Bilete de papagal, nr. 24, 29 febr. 1928)
[…]
Cuvîntul mi se pare un material frumos şi plastic, ca să
sufăr eu să fie întrebuinţat ca găocile goale şi ca melcii, încleiţi la rînd pe
cadrul unei fotografii. Dacă nu scînteiază cuvîntul ca un jar din cenuşă suflat
în vatra lui din nou, cugetul meu de papagal e nemulţumit cu singura tencuire
de jur împrejur a faptului petrecut. Povestirea e ca un sicriu legănat, în care
doarme năbuşit un prunc, şi literatura bănuiam că este o îmbinare şi o
alcătuire de miezuri, lepădînd cojile, cum facem noi. Au pierdut scriitorii
secretul de-a scobi seminţele şi de-a le gusta mîzga din interior ? În
cuvintele adormite trebuiesc trezite văpăile avîntate. (p. 108) […]
RUGĂCIUNEA LUI COCÒ
(Bilete de papagal, nr. 116, 22 iunie
1928)
[…]
S-a
mecanizat scrisul, Cocò ?…
Vai
mie ! iubite caterincare. Scriu de treizeci de ani dar debutez în fiecare zi :
ca prima dată, cînd am descoperit un ochi de hîrtie cu slove. Sînt un student
etern ; mai puţin decît un student, sînt un şcolar repetent de 360 de ori pe
an, de 30 de ani neîntrerupt repetent. Numărul de şcoală, de pe mînecă, mi-a
trecut încrustat în braţ, ocnaş în perpetuitate al gîndului îngropat în cuvînt
şi ciment cu el laolaltă. Zilnic îmi dau examenul meu de lopătar înlănţuit în
triremă, pe oceanul furtunos ori neted al singurătăţii şi zilnic ajung şi
zilnic [p. 117] mă îndoiesc şi zilnic mă trezesc în catene, ferecat şi-n somn,
mai arzător şi mai opintit cu vîsla-n piedica uriaşă a undei adînci şi grele. sînt un papagal, dar în taina mea,
ca-ntr-o răspîntie de timpi, se întîlnesc şi scapără, în adversitate sau
confluenţă, fluviile mari şi oglindirile frămîntate, ale vîntului şi apelor,
ale cerului şi pămîntului şi ale clocotului mut de subt pămînt.
Niciodată
nu m-am gîndit în ajun la ceea ce voi scri a doua zi şi în fiecare zi, de
treizeci de ani încheiaţi, am scos mîna de la inimă şi de la minte şi am
apăsat-o pe foaia albă, pe întuneric, ca o ştampilă cu sînge.nDeşi papagal, eu
nu m-am jucat – mi se pare că ţi-am mai spus-o –şi nu mă joc cu scrisul meu.
Ora lui e ora liturghisirii mele. După cum, înţepînd în pîine, ieromonahul ştie
că lancea lui liturgică străbate atunci în coasta lui Dumnezeu, tot aşa şi eu
cred că punctarea literii pe carnetul meu răspunde cu litere amplificate în
tainele mari, care simt şi colaborează.
Înainte
de-a fi scris, Cocò întotdeauna s-a rugat cu vocea lui guturală :
„Dumnezeule,
puternicule şi gingaşule, au eşti pasăre au eşti gînd, au eşti stea călătoare ;
au eşti munte peste luceafăr, au eşti fără să fii, te ghicesc… Vino la mine cu
vîntul, vino cu raza, vino cu vuietul lin al întunericului, din pămînt, din
holdă, din foc şi din gheaţă, din mugetul vacilor şi din scuturarea frunzelor,
vino cu morţii, vino cu viii şi [p. 118] cu cei ce nu vor fi… Vino şi ridică-mi
cuvintele, ca o bolborosire fierbinte din fundul mîlului care mă robeşte, pînă
la faţa undelor lucii de sus, de deasupra piscurilor, de deasupra cerului,
către închipuirea slobodă a închipuirii tale preacurate“.
Şi
Dumnezeu a venit întodeauna la Cocò, în colivie şi pe flaşnetă, şi a venit în
fiecare zi, de 30 de ani de zile… (p. 119)
JUCĂRIILE
(Bilete de papagal, nr 223, 25 oct 1928)
Am
făcut pentru tine o povestire mică, mică, cît o batistă. M-am deşteptat din
somn dinaintea ferestrei, acoperit pe de-a-ntregul de soare, şi ridicînd capul
din perini, ca dintr-o groapă cu aureole, m-am uitat în munţi şi am rîs. Mi s-a
părut că mă scol de unde mă culcasem azi-noapte, dintr-o albie de rîu care
cîntă, furnicată de soare, şi de-a lungul căreia curge borangicul printre
năframe şi giulgii de mătase. Se întocmise, fără să ştiu, din nou, toată
împrjurimea, şi stihiile dumnezeieşti, ale miracolului din aer şi din pămînt,
voiau să dea o pildă de zi fericită, pierdută, fără alţi martori decît viţeii,
în eternităţi.
Mi-am
încercat cuvintele în dreptul urechii, ca nişte ulcele de zmalţ, ca să le văd
cît pot să sune şi cît ar putea să tacă, mi le-am încercat şi-n zarea soarelui,
ca nişte ouă proaspete de găinuşă albă. Mi-ar fi trebuit alte cuvinte, şi nu am
– sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată din patru părţi, pe toate
ferestrele, de soare. În fundul cerului, un munte, care trebuie să fi fost
foarte înalt, avea un pisc în zăpadă de sidef, şi dinaintea casei mele, un cal
vişiniu păştea în iarba verde pînă la munţi. Din ce să rup povestea asta mică,
pentru tine, şi de unde să o încep ? Sînt ca un [p. 125] lăcătuş de aur, care
vrea să făurească un belciug şi ar trebui să strice o trîmbiţă sau un chivot ca
să facă belciugul pentru staul. Şi i-ar trebui fier, şi are aur ; şi i-ar
trebui cuie, şi are mărgăritare. Aş vrea să fac un lacăt pentru coşarul iezilor
de curînd născuţi şi să fie gata pînă diseară, cînd noaptea se va strecura la
ei prin crăpături.
O
poveste mică, moale ca un fir de aţă trecută prin ac şi tocmai atîta cît este
nevoie ca să coasă doi nasturi de sticlă la pieptul păpuşii. Mosorul e plin şi
nu-i găsesc căpătîiul, şi aţa nu trebuieşte ruptă şi desfăcută din înşirarea ei
strîmtă, fir după fir, pe mosor.
Ai
băgat de seamă, copila mea, aceea care nu ştii să citeşti povestirile scrise şi
niciodată n-ai să auzi povestirile grăite, jumătate de umbră şi jumătate de
nefiinţă, cum te găseşti tu undeva în închipuire şi, desigur, nicăieri, dar
totuşi continuu prezentă în marile mele aşteptări ? Ai băgat de seamă, tu, că
aş vroi întotdeauna să povestesc, şi numai pentru tine, lucruri leneşe, gîndite
fără zgomot, fără tumult şi fără sînge, lucruri înăbuşite de un oftat, desene
curate şi simple, broderii cu scamă mai puţină, şi cu firul golului şi al
aerului mai mult, împletite împreună, povestiri din toată închipuirea ?
Meşteşugul
nostru este cel mai inefabil şi mai mincinos, fata mea de lumină şi de răcoare,
- şi cel mai scump plătit din pricina gingăşiei lui. Am alergat vara întreagă
ca să [p. 126] prind în palmă un bondar cît o coacăză coaptă, şi l-am ţinut o
iarnă în pumnul închis, - şi nu era nimic, atunci cînd, într-o noapte cu
bolţile pline de struguri, i-am dat către stele drumul din închisoarea lui.
Baba Gherghina îşi aduce acasă, din pădurile scuturate, ramurile şi gătejele în
spinare : în vatra ei o să troznească jarul şi va învia cenuşa. Noi culegem,
una cîte una, crengile care cad, vîrfurile prea depărtate ale plopilor, frînte
de greutatea platoşelor de stele ; culegem în poală nucile seci, cu voce
lăuntrică, ale tuturor copacilor din grădină, ale aducerii-aminte, dragostei şi
suferinţei ; bumbul cu găoace al tuturor livezilor şi pomilor fără rod.
Născocim cu cinstita bună-credinţă a grădinarului, care adună fructe adevărate
pentru gust, şi livada şi recolta.
O
povestire e o jucărie. Ţi-am spînzurat de păreţi o mie de jucării, şi toţi
copacii din pădurile muntelui alb, la piciorul căruia paşte lumină verde calul
nostru roşu, sînt plini de maimuţoi cocoşaţi, de îngeri cu elastic, pe care i-a
prins în codri dorinţa noastră de a da vocilor vîntului o îndreptăţire, şi
pustietăţii molcome dintre frunze o viaţă împărechiată cu oameni reduşi în mucava.
Ţi-am
făcut o povestire, cu gîndul. Nu ştiu ce povesteşte gîndul. Din cioburile de
porţelan ale azurului spart azi-dimineaţă de ciocnetul soarelui în toartele
lui, adun cu pendula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire mică,
scrisă fără slove, pe un solz de peşte şi care trebuie citită cu ochianul. Ca
să [p. 127] o citim, trebuie să o ducem diseară sus, în dreptul lunii, şi să o
aşezăm pe poliţa Casiopeii. Vom umbla în ciorapi de lînă, la noapte, încet, pe
turla bisericii din sat, pînă-n scînteia crucii, şi, acolo, ne vom întinde, în
vîrful picioarelor, pînă la constelaţii. (p. 128)
BILET
DE ÎNCEPĂTOR
(Bilete
de papagal, nr. 408, 9 iunie 1929)
[…]
Nu
uita că atunci cînd gîndeşti şi cînd scrii, cînd împăienjineşti ipotezele şi
icoanele cu vorbe alese pe firul lor întreg şi încrucişate la timp, nu uita că
tu te rogi, şi că fără rîvnă şi fără văpaie nu poate să fie nici rugă, nici
rug. Aşa, să începi, virginal, cu adevărat şi simplicitate, stropit de aghiasma
de luciole.
Dragă
băiete, eu am primit la foiţa mea multe spovedanii, cu stihuri şi fără stih, în
care m-a făcut să tresar tocmai ivirea cîte unui răsărit pe cîte o papură
depărtată, şi o lumină [p. 135] într-o picătură de cerneală. […]
Începutul
său să fie cu cărbune sau cu tibişir, cu negură sau cu zare, […]. Pune-n pana
ta lucrul ce cade atunci, o surcea sau un mărgăritar, şi du-te cu pana pe
marginile lui, pînă unde te duce : şi să iasă ceva din pana ta, care să fie
puţin mai mult ca surcica şi puţin mai mult ca mărgăritarul… (p. 137)
EPISTOLĂ DE FLĂCĂU
(Adevărul literar şi artistic, nr. 6555,
25 iun. 1933)
[…]
Ai
auzit cuvintele viaţă, construcţie, logică, analiză, cu care se verifică o
copie fidelă şi un vulg prezent. Dacă literatura ar fi numai atît, ea ar fi
numai tipografică, editorială, de librărie şi chioşc şi n-ar comporta zbucium,
suferinţă şi asceză – gentilă şi de agrement. D-ta trebuie să porţi oglinda
minusculă cu reflexe mari ale luminii, ca o lună personală printre sensuri şi
sentimente, ca să sileşti ochii cititorului să tremure şi să clipească – şi
inima lui abstractă să tresară. Animalul verbal citat, are două luni în
privirile lui de argint. Dacă nu înţelegi nu pierzi nimic ; mai repede cîştigi
ceva, sfiala de-a pune piciorul pe taluze. Numai Christ şi poetul au putut fi
răbdaţi să calce pe mare… […] (p.156)
POEZIA
(Progresul social,
nr. 7, 20 iul. 1933)
Ce este poezia ? (p. 157)
[…]
Poezia e însăşi viaţa ; e umbra şi lumina care
catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer. Pretutindeni
şi în toate este poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o
aureolă de icoană. Toate lucrurile naturii şi ale omului şi toate vietăţile
poartă ţandăra lor de aureolă, pe dinafară sau pe dinăuntru. Poezia nu e numai
chinul omului de a realiza, în muncile, în invenţiile lui – ea trebuie numai
găsită. Fiecare om are emoţia poeziei dar se pare că poeţii au şi harul
expresiunii, găsesc poezia, o pun de o parte şi fac cu putinţă existenţa ei
esenţială, pentru a fi distribuită în flacoane. Este prin urmare firesc ca
nivelul poeziei, complexiunea şi nuanţa ei să se schimbe de la om la om şi de
la timp la timp. O poezie îngheţată într-un polip definitiv abdică de la sensul
chiar al poeziei, continuu variabilă.
Românii, adică ţăranii, aceşti aristocraţi ai brazdei, au
un har poetic, să nu uităm, particular. Poezia cultă a limbii noastre n-a atins
încă valoarea poeziei ţărăneşti, de la care poeţii au încă mult de învăţat.
Ceea ce se înţelege însă mai greu este calificativul populară al poeziei ţăranului. De ce poezia populară ? Poezia e
numai românească.
Ce-i poezia ?
O stare religioasă a sufletului nostru ; sentimentul
care, indiferent de credinţă şi indiferent dacă crezi sau nu crezi şi pe
deasupra dogmelor şi mărginirilor şi variaţiilor de [p. 163] credinţă afirmă
blînd şi primeşte dulce prezenţa lui Dumnezeu în frumuseţea suavă a existenţei.
Natura, lumea, omul, viaţa sînt nişte poeme care comunică între ele, fără
sfîrşit, împrumutîndu-şi taina din lumină şi melancoliile obscure. Între Poezie
şi Dumnezeu este o legătură ca între formă şi culoare.
Omul nu-şi poate pierde în cărţi şi în ştiinţă
sentimentul poeziei, din care iese toată ştiinţa, oricîtă materialitate fără
vibraţie au încercat unii savanţi uscaţi şi mărginiţi să puie la capătul victoriilor
ştiinţifice ale omului. Şi ştiinţele şi artele întăresc, rafinîndu-l,
sentimentul poeziei.
Poezia are în sîmburele ei o divină naivitate, care se
întîlneşte în floare, în pasăre, în bucurie, în entuziasm. Poezia e copilul
care rămîne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrînilor, peste
durere, dezamăgire şi suferinţă.
Păstraţi pe copilul vostru, din sufletul vostru ,
păstraţi-l ager şi curat. Duceţi-vă în fuecare zi la perdeaua leagănului în
care copilul din sufletul vostru surîde… Şi jucaţ-vă cu el în fiecare zi…
(p. 164)
SCRISORI
(Adevărul literar
şi artistic, an XIV, seria II. Nr. 761, 7 iul. 1935)
[…]
Ţi-am mai spus, mi se pare, cîteodată, că foarte
incidental am devenit ceea ce se numeşte un scriitor. Încredinţat că adversarul
meşteşug e o lene eternă eu vroiam să dorm […] p. 184
M-am născut cu cîteva grave impermeabilităţi şi cu o
sîngeroasă aversiune pentru literatură, literatura în care am căzut. Confraţii
mei naivi cred că aş avea despre mine o închipuire şi ca să mi-o ştirbească se
întîmplă să mi-o înjure sau să mă conteste parţial şi în bloc. N-ai idee cîţi
proşti vulgari sînt în meseria noastră pe lîngă proştii superbi.
Ai să crezi, de pildă, că poetul Barbu e un om foarte
inteligent. Îţi aduci aminte că e matematician şi accepţi şi stilul spiritual
în care îşi lucrează versurile, dezlînind urzeala, după ce a ţesut în metru
comun, strîngînd rîndurile vertical de la margini spre mijloc şi lăsînd să
atîrne cîteva fire cu capătul afară. În locul unde se întîlneşte un corn de căprioară
cu o jumătate de roză, după desenul iniţial, se întîmplă fenomenul misterului
şi lîna cărămizie bate-n gălbui prin reciprocităţile bumbacului bleu ciel. Meşteşugul e savuros. […] (p.
185)
DINTR-UN FOIŞOR
(Revista Fundaţiilor Regale, nr. 12, dec.
1941)
[…]
Proza e o anarhie, şi dacă mi-am ales de preferinţă
expresia versului, care retează aderenţele este pentru că sînt pentru rezultate
concentrate rotunde, ca piersica şi oul. Poezia se dezinteresează de genealogii
şi ramificaţii, mulţumindu-se cu fructul, care poartă în sine şi vîrfuri şi
rădăcini.(p. 197)
[…]
Ca să mă pot gîndi, m-am dus acasă, am luat uneltele de
grădină, şi răscolind pămîntul şi tufişurile, ascultînd vrăbiile din duzi,
lăcusta şi piţigoiul, a trecut o zi. “Mi se pare că e adevărat ce spune domnul
Cineva, mi-am zis. M-a eliminat sută la sută din mine, lăsînd să se vadă numai
părticica lui Dumnezeu. Povestirea directă mi s-a părut, ca şi acum, “fără
eleganţă”. Dar să scrii o viaţă este o căutare, şi poate că nu e şi o regăsire.
Aş putea să mai adun de sus în jos tot ce-am aruncat din carul meu cu boi
opintiţi, atîta cale ? Şi să mai fac o dată calea înapoi ?” (p. 203)
[…]
[De vorbă cu sine însuşi]… Odată, ai vrut să citeşti o
gramatică latină groasă, pe nerăsuflate, ca un roman… Şi, vai de capul tău, ai citit-o…
– Intenţia era bună. Numai punctul de vedere a fost fals.
Copenhaga mă gîndeam că a putut să ajungă să refacă din porţelan şi email toată
zoologia, redusă la o scară de giuvaere, şi un profesor ca Madwig să nu poată
el reorganiza limba sudului roman, făcînd veveriţe şi căprioare sintactice… O
nerozie: textul trebuia muncit, ca orice cod al unei limbi, pe manuscrise… Am
stăruit: tot m-am ales cu ceva, cu o decepţie definitivă. (p 205)
[…]
Condeiul s-a substituit însă facultăţii de a gîndi, pînă
la excludere radicală . sînt incapabil să rostesc un gînd dacă nu ţin de vîrf
un băţ de cerneală. Faţă de scriitorii care nu lucrează un subiect întreg întîi
cu capul, şi după ce l-au isprăvit mental îl aştern pe hîrtie, trebuie să fie
vorba de un sector de inteligenţă mai puţin. Mi se pare adeseori, într-adevăr,
că sînt cel mai tîmpit dintre proşti. În ceasurile, zilele şi anii de
imbecilitate totală socotesc, fără să mă supăr, că toată lumea s-a înşelat,
începînd cu mine, care am cutezat să le arăt similititudinile mele de averi. Cu
o excepţie. Dacă fără voie şi fără punct de plecare, îmi vine de la sine
condeiul între degete, situaţia se inversează
şi contrastul e izbitor. Atunci am impresia că altcineva scrie cu mîna
mea, şi poate să scrie uneori foarte frumos, şi din această pricină nu-mi
atribui nici un merit, atîta timp cît nu-l înţeleg. Acest altcineva nu mă
înşală, am încredere să mă bizui pe el şi-l găsesc lîngă mine numai dacă sînt
ajutat de condei ca în spiritism. E poate absurd, însă m-am obişnuit să n-am
orgoliu şi nu-mi atribui darurile ce mi se acordă. Politica mea faţă de atîtea
neînţelese taine e de aşteptare. Epoci de neputinţă alternează cu epoci de
belşug, seceta se împărechează cu fructificarea,[p. 207] cîteodată monstruoasă.
Rămîne să corectez excesele şi să le diminuez. Îndată ce vreau intens să
răstorn o idee în călimară, mi-e cu neputinţă, şi cu cît vreau mai tare cu atît
izbutesc mai slab. (p. 208)
[…]
O Povestire care mi-a plăcut neînchipuit de mult e
naşterea lui Iisus din Fecioară nenuntită şi Dumnezeu. În venirea miraculoasă a
fiului pe lume am găsit documentul stării civile literare. (p. 209)
[…]
Plăcerea meşteşugului ţine atît cît durează scrisul – ca
visul, frumos numai în somn. Dacă îţi trezeşti scrisul la lectură, îţi dai
seama fără greutate, că, luat de condei, ai adormit în vis, la lumina zilei
stupid. (p. 216)
[…]
Am pornit în viaţa confuză cu o certitudine totuşi încă
şi astăzi intactă : literatura trebuie întîi şi-ntîi şi pînă la urmă de tot, să
fie animată de o viaţă îngropată în temelii, şi controlul acestui duh nu poate
fi făcut pe îmbîcseala prozei lungi, decît intermitent, în paginile foarte
puţine ale unei cărţi. (p. 222)
[…]
Amintirile copilăriei, prin imitaţia unei pozţii care a
consacrat fericirile vîrstei, par frumoase fără să fie. Copiii trăiesc aproape
la fel, suferinţele lor şi cruzimile sînt aceleaşi. Este cea mai amară vîrstă a
vieţii. N-aş voi să mai fiu o dată copil. Tablourile ei cumplite, de scîrbă,
îmi fac odioasă copilăria. Vorbind de copilăria mea cu sinceritate, ar trebui,
dacă aş mai avea concepţia de acum patruzeci de ani că oamenii sînt
răspunzători, să osîndesc şi să execut. Azi, cînd mi-am schimbat perspectivele,
aş batjocori o abjecţiune numai pentru necesităţi de stil, şi nu mă mai lasă
inima, care împacă totul şi iartă totul, pentru rînduielile consfinţite ale
laşităţii, să urmăresc orbeşte, cum făceam în gînd altădată, omenirea, val-vîrtej,
cu granate aruncate indistinct în vălmăşagul ei.
Amintirea
fiind o mărturie la toate momentele vieţii, şi pentru că înfăţişarea pe filmul
sufletesc gratuit, lucrurile trecute, din trecutul ei se iveşte părerea de rău,
deviată în consolare, că viaţa scade. De vreme ce am trăit o împrejurare avem
satisfacţia iluzorie că am biruit-o şi că biruiam totodată şi timpul, care ne
ajunge din urmă şi ne îneacă. Nefericirea zilei de azi se mîngîie cu
nefericirile unui trecut isprăvit. [p. 223] Omului îi place să se mintă şi să
fie minţit şi cînd nu-l mai minte nimic şi nimeni, se dezorganizează. [p. 224]
[…]
O CARTE DE DUHOVNICIE
O VORBĂ
(Caiet de poezie,
mai, 1946)
[Se adresează
tinerilor poeţi – O.P.] Cu cît vă simţiţi mai tari cu atît înţelegeţi la
examenul din miezul nopţii că sînteţi mai provizorii şi mai slabi.
Siliţi-vă să nu daţi de ruşine nici pe baciul care a
gîndit cu băţul în ţărînă Mioriţa, nici
pe meşterii vechi, ai opaiţului cu fundul rînced şi ai candelei cu feştila
groasă. Cîntecele, din toate cele mai frumoase, au fost scrise pe întuneric.
(p. 263)
DOMNILOR EDITORI
(Mărţişor,
6 august 1946)
[ Notă : poetul, speriat de numărul mare al
ediţiilor, cu prilejul editării uneia noi, de buzunar, temător că un scriitor
prea editat nu e un scriitor bun, nu-şi ia răspunderea]
La
66 de ani trăiţi şi la 50 de ani de cobzărit, care au trecut atît de iute […]
dau din unghie şi coardă, ca la 16, cu aceeaşi naivitate de atunci şi cu
aceeaşi ridiculă rîvnă. Căci, orice pagină isprăvită are două vîrste, una de
bucurie cît o scrii şi alta de necaz, cînd o citeşti la tipar. Subtilul grăunte
de ceaţă fuge mereu, din slavă în slavă, din stih în stih, din caiet în caiet,
cu care te chinui în deşert să-l apuci.
Cam
asta e toată poezia, o licărire, un fluture. Te ţii după el toată viaţa, cu o
pungă de tifon cu băţ. Cîteodată ai avut iluzia că l-ai prins. Te opreşti şi-l
cauţi în fund. Scînteia albă a zburat. E tocmai sus, departe, şi după ce ai
cutreiaerat toată grădina şi ai căzut de multe ori împiedicat în buruieni, te
sui în plop, crezînd că ai s-o ajungi de acolo.
Poezie,
copilărie… E singurul cîştig adevărat al celui ce în loc de-o treabă ca lumea
îşi pierde vara căscînd gura după năluci ; că nu îmbătrîneşte…(p. 265)
“TALENTUL MEU”
(Adevărul, 1 dec., 1946
Talentul meu, îmi scrie un confrate străin, felicitat
pentru o carte a lui, în sfîrşit apărută, nu e ce pari a crede dumneata. De ce
m-aş ascunde şi ţi-aş părea năzdrăvan ? Talentul meu te farmecă, dar talentul
meu e tortură. De la mintea la condeiul meu e un drum de piedici şi de
prăpăstii, ameninţat la fiecare cotitură să mă prăbuşesc ori să cad în golul
fără fund. Mă tîrăsc cînd ca Iov pe coate şi pe coaste, mă duc cînd pe brînci,
cînd în cîrji. Suişul e greu şi-l sui cu povara mea încet-încet.
Dacă ar fi numai o muncă de suprafaţă n-aş fi nefericit.
Trebuie să ar prin buturugi şi să le smulg din locul lor zidit, cu plugul.
Cîteodată mă duc pînă-n adîncul pămîntului ca să le scot din el.
Nimic nu-i pentru mine lesnicios. Sînt blestemat să
stărui acolo unde altul fluieră şi trece. Dacă nu stau neclintit, pana, cea mai
uşoară dintre scule, îmi ajunge grea ca un bolovan de plumb.
Nu am odihnă, nici sărbătoare. Toate plăcerile mie-mi
sînt refuzate. Mă gîndesc : otrava mea, şi uit lingura în supă, ademenit nu de
o idee distinctă, dar tîrît ca de un nor confuz, care mă ia cu el şi mă duce.
Stau locului şi călătoresc. Carul a rămas pe loc şi roţile lui fug înainte. [p.
266]
Nu am talent, am o turburare. Cuvîntul îmi vine greu în
condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă sîngeră fraza, mă doare.
Sînt bolnav de ceva, bolnav de nedesluşit şi dorm neîntrerupt. Un singur lucru
le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur, să nu mă ceară, să nu mă
cheme. Că dacă sînt în stare să fac ceva, nu pot izbuti în vuiet, în ropot şi
larmă : îmi trebuie liniştea de la început, aceea în care plutea peste ape
cuvîntul.
Dumneata crezi că lucrez ca o maşină de tipar, că pui
hîrtia, învîrtesc de roată şi iese scris. Nu, dragul meu ! Nu m-am născut
înzestrat cu facilităţile pe care mi le-aş dori. Capul mă apasă ca o piatră. Am
ajuns la sîmburele ţărînii pe dedesubt, pe unde trebuie să sfredeleşti, şi să
deschizi o galerie, pas cu pas, palmă cu palmă. Tot ce-i de mine : sînt un cuceritor
tenace şi neînduplecat şi numai într-un etern întuneric. Mă lupt de moarte cu
ogorul meu, din care ţîşneşte rar o vînă de argint ; mă duc pînă la ea cu
lopata. Cîtă sforţare îmi cere mie, ca nimănuia orice bob de nisip, e
neînchipuit.
Lăsaţi-mă singur – le spun prietenilor mei – şi nu vă
supăraţi. Numai aşa vă place condeiul meu, pe care nu trebuie să-l pierd. (p.
267)
CRESTĂTURI PE BRAŢUL CONDEIULUI
(Manuscris, Viaţa românească, nr. 1, ian. 1958)
A scri nu e un divertisment. Mucenic, răbdare, abnegaţie şi multe renunţări. (p. 275)
[Argeş, nr. 6, nov., 1966]
[…]
E
poezia dorinţă, aşteptare, e ca o speranţă nelimitată ? Este şi astea şi altele
multe ? Ea [p. 291] nu e în nici un caz descriptivă prin revărsări ale gîndului
şi expresiei, ea umblă tiptil printre impresii şi sensaţii. S-ar putea spune că
e umbra vieţii trăite, o umbră scunsă în frumuseţi grăite..
Substanţa
poeziei şi fiinţa ei întreagă vin din “mi se pare”, din “parcă”, din “m-aş fi
gîndit” – din teritoriul imens al închipuirii, adeseori absurdă, lăsînd
simbolului puterea lui de luminare a unei idei, autoritatea tuturor valorilor
lui. […]
Pozia
e presimţire, bănuială, incertitudine şi aproximativ. Altă făptură nu se vede
să aibă. Negreşit nu ne e permis să introducem în poezie tusea măgărească a
neisprăviţilor din absurditate.
[…]
Va
să zică ce ar fi poezia ? Ecoul vieţii noastre simţite şi nemărturisite,
confidenţa secretului nostru necunoscut, lucrul lacrimilor şi al suspinelor
noastre tăcute căruia i se cuvine marea discreţie a vieţii dinlăuntru.
Cum
a uitat Moisi din decalogul lui a unsprezecea fericire care e poezia, căci în
toate cîntecele şi versurile Biblia e plină de poezie de la el pînă la
Apocalips ? [p. 292]
Oriunde deschid această carte a cărţilor, discutată,
îndreptată, strîmbată, interpretată, la orice pagină dau de poezie. Biblia e,
înainte de a fi o mărturie a preotului sau a cititorului, poezia tuturor celor
care cer de la ea un har şi într-un fel sau altul acest mare volum de
manuscrise succesive a răspîndit harul pretutindeni. Rămîn încă vreo cîţiva ani
de discuţii şi cercetări teologice ca să ne alegem, la urma urmei, cu
literatura lui Moisi.
Cred că nu mai e nevoie să spunem că poezia e o
necesitate a sufletului fiecăruia, în orice direcţie s-ar manifesta. E povara
dulce sau amară a fiecăruia din noi.. Mai rămîne a se descifra felul cum
trebuie poezia scrisă, cu deosebire acea zisă poezie care mă întristează şi
care seamănă mai mult cu proza fără cap şi sfîrşit – şi din nefericire fără
substanţă, încurajată la o abundentă publicare de insuficienţele redacţionale.
(p. 293)
[Notă Octavian Paun : Textele de mai sus repreyinta fisele mele pentru elaborarea tezei de doctorat si au fost redactate după volumul Ars poetica, Dacia, Cluj 1974 – ed. Ilie Guţan. Nota bene : am semnalat prin […] fragmentele eliminate din text iar în paranteze sfîrşitul paginii din volumul citat – pentru a face posibilă citarea exactă a locului din volum]
HÎRTIA
(Din
volumul Ce-ai cu mine, vîntule,
Minerva 1970)
[…]
Foaia
mea prea curată, porumbielul meu şi al Sfîntului Duh. Vino-mi să te păstrez cum
eşti şi să mă uit la frumuseţea ta nevinovată şi liniştită, comoară ! Şi nu
m-oi apropia cu pana de tine, ţi-am jurat, ca să-ţi tulbur undele în zadar.
Numai cînd m-o chema pe şoptite graiul de care ascult, atunci o să-mi treacă pe
faţa ta întinsă gîndul, ca un fluture adăpat, în plutire, cu bobul de rouă
furat oceanului, înainte de a se înneca în nesfîrşirea lui. (p. 11)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu