ZBURATORUL, de Ion Heliade Radulescu_text si comentariu

ION HELIADE RĂDULESCU:

 

                         Zburătorul

La doamna A^** M^**

“Vezi, mamă, ce mă doare ! şi pieptul mi se bate,

Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;

Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,

Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc !

Ah ! inima-mi zvâcneşte !... şi zboară de la mine !

Îmi cere... nu-ş’ ce-mi cere ! şi nu ştiu ce i-aş da;

Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,

În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă ? aşa se-ncrucişează,

Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,

Şi tremur de nesaţiu, şi ochiu-mi văpăiază,

Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, – pe frunte, ce sudoare !

Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit !

Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;

În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător !

Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,

Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;

Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;

Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;

Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară

S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,

Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,

Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,

La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;

Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,

Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,

Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.

Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,

Şi nu soseşte nimeni !... Ce chin nesuferit !

În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,

Când pleopul a sa frunză o tremulă uşor

Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,

Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,

Mă sperii, dar îmi place – prin vine un fior

Îmi fulgeră şi-mi zice : “Deşteaptă-te, Florică,

Sunt eu, viu să te mângâi... “ Dar e un vânt uşor !

Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară... o fi vreun zburător;

Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,

Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.”

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul

Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;

Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,

Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serei şi soarele sfinţise;

A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema

A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,

Şi vitele muginde la zgheab întins păşea.

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,

În gemete de mumă viţeii lor striga;

Vibra al serei aer de tauri grea murmură;

Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână

Începe să s-auză ca şoaptă în susur,

Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână

Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.

Încep a luci stele rând una câte una

Şi focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,

Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte

Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.

Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,

Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Vesmântul său cel negru, de stele semănat,

Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei

Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină;

Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,

Şi apele dorm duse, şi morile au stat.

....................................................................

“Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare

Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?

Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?

Or e – să nu mai fie ! – vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,

Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu !

Şi drept pe coş, leicuţă ! ce n-ai gândi, spurcatu !

Închină-te, surato ! – Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,

Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.

Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;

Dar lipsa de-a lui dragosti ! departe de ast loc !

Pândeşte, bată-l crucea ! şi-n somn colea mi-ţi vine

Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,

Bălai, cu părul d-aur ! dar slabele lui vine

N-au nici un pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el !

O ! biata fetişoară ! mi-e milă de Florica

Cum o fi chinuind-o ! vezi, d-aia a slăbit

Şi s-a pălit copila ! Ce bine-a zis bunica:

Să fugă fata mare de focul de iubit !

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură

Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,

Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,

Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu !”

                                                Z B U R Ă T O R U L

– mit fundamental al literaturii române –

Comentariu de Octavian PĂUN

Indiscutabil, Zburătorul reprezintă capodopera celui care a fost “personalitatea cea mai mare a literaturii române îndată după D. Cantemir” (G. Călinescu). Apropierea – justificată de biografia şi destinul celor doi, amândoi cărturari, şi unul şi altul domnitori, pentru o scurtă perioadă – devine şi mai interesantă, dacă ţinem seama că punctul de plecare al acestei capodopere se află în Descrierea Moldovei, unde Zburătorul e pomenit printre “câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor”. Cantemir nu dă prea multe explicaţii despre conţinutul acestor credinţe: “Ei zic că este o nălucă, un om tânăr, frumos, care vine noaptea la fete mari, mai ales la femeile de curând măritate...”. În mod sigur, Heliade nu a cunoscut textul din Descrierea Moldovei – care trădează şi o atitudine diferită faţă de a sa, ci sursele vii, populare, de care textul poeziei se ţine foarte aproape, cu o mică diferenţă. Credinţele populare par a fi cioburi ale străvechiului mit al înaripatului Cupidon, fiul zeiţei frumuseţii şi a iubirii – în mitologia greacă. Şi în mitologia greco-romană, şi în folclorul românesc dragostea este privită ca o boală, cu deosebirea că, dacă în credinţele populare boala are leac, poate fi vindecată prin mijloace magice, în poemul lui Heliade – ca în mitologia greacă – omul nu se poate sustrage atotputerniciei lui Eros.

Anul apariţiei poeziei, 1844, este semnificativ prin raportare la anul 1840 şi la Dacia Literară. Întâmplător sau nu, capodopera lui Heliade se încadrează într-una din direcţiile de orientare ale literaturii, fixate atunci: inspiraţia din folclor, din obiceiurile populare, pe care Kogălniceanu le găsea “destul de pitoreşti şi poetice”. Cu această subliniere am atins un aspect important al romantismului românesc de dinaintea lui Eminescu, subliniat de N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române: localismul, accentul pus pe “culoarea locală”, pe pitoresc, pe ceea ce individualizează sufletul unei naţiuni. Şi nici nu se putea o alegere mai plină de consecinţe literare din partea lui Heliade Rădulescu decât credinţele despre dragoste. S-ar putea spune că lui i se datorează unul dintre cele mai importante mituri literare din cultura română: mitul Zburătorului.

Ca specie literară, Zburătorul este o baladă a cărei formă se apropie de cea configurată de poeţii germani, începând cu Goethe, dar cu influenţe din V. Hugo. Lirismul este obiectivat, în maniera lui Coşbuc (La oglindă) şi, în ciuda unei înscenări epico-dramatice, acesta domină poemul, încât  l-am putea caracteriza foarte bine prin cuvintele lui R. Stanca: “balada este […] o poezie lirică în care starea afectivă câştigă un plus de semnificaţie prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul)”.

Compoziţional, se remarcă uşor cele trei părţi: monologul fetei (Florica), tabloul înserării (pastelul) apariţia Zburătorului (comentariul “suratei”).

În prima parte, înainte de căderea serii, pe prispa casei, Florica îi mărturiseşte mamei o misterioasă suferinţă care a cuprins-o şi îi cere ajutorul: să meargă mama “la baba Comana sau Sorica”, “la moş popa” ori “la vrăjitor”. Dispoziţiei mitizante specifice mentalităţii, spiritualităţii tradiţionale, populare, îi corespunde feciorelnica naivitate cu care fata îşi descrie “boala”: pieptul i se zbate, o ia cu foc şi cu răcoare, buzele-i ard, obrajii i se pălesc, tremură de dorinţă şi viaţa îi devine o “lungă aşteptare”, un “chin nesuferit”. Suferinţa, descrisă foarte amănunţit, nu este fizică într-atât pe cât este sufletească, fapt relevat stilistic prin pauze şi exclamaţii, prin propoziţii scurte, retezate, suspinate, expresive. Criza pubertăţii, cum spune Călinescu, “se explică mitologic şi se vindecă magic”. Demonul iubirii este presimţit fiziologic şi simbolic: “Evenimentul supranatural este salutat printr-o grea şi lentă năvală de vite” (G. Călinescu), într-un tablou memorabil, plastic şi sugestiv. Se remarcă puţinătatea elementelor vizuale şi preponderenţa imaginilor auditive. Vuietul cirezii, mugetul taurilor, ţipătul cumpenelor sugerează tumutul şi triumful vieţii frământate în “tăcerea de-nceput de leat” a nopţii care tocmai coboară. Într-un astfel de cadru simbolic, naivitatea şi predispoziţia mitizantă a fetei este tulburătoare şi sugerează că mitul (cultura) transcende şi transfigurează realitatea empirică. Pe de altă parte, el permite autorului detaşarea prin ironie romantică de fanteziile (fantasmele fetei).

Tumultului i se contrapune antitetic încremenirea, ca de vrajă, a satului şi a universului. Nu lipsesc nici aici semnele prevestitoare. Noaptea este “naltă-naltă” – adică la modul absolut înaltă –, câinii latră “şi, cobe, câteodată, tot cade câte-o stea”. Veştmântul cel negru împodobit cu stele al nopţii învăluie lumea, universul, într-un somn  misterios, de parcă “încântec sau descântec pe lume s-a lăsat”: dorm şi apele, “dorm duse”, omeneşte, ele, care simbolizează curgerea eternă, neadormirea, şi cu ele morile – de apă, desigur. Acest cadru fantastic pregăteşte apariţia Zburătorului sub formă de stea căzătoare, ca în Luceafărul lui Eminescu.

Partea a treia este tot un monolog, în care o „surată” vorbeşte despre coborârea fiinţei mitologice pe coş, drept la Florica. Portretul imaginar al acestui, “Balaur de lumină cu coada-nflăcărat / Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc”, care se-ntrupează, după cum se spune, în “june cu dragoste curată”, aminteşte tiparul folcloric al frumuseţii masculine, întâlnit în basme şi în Mioriţa: “Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel, / Bălai cu părul de-aur!” – restul, „un nas ca vai de el!”, nefiind decât un mic semn negativ al unui portret ideal. Referirea la slabele lui vine care n-au nici un pic de sânge este simbolică, un atribut al fiinţei eterne, pe când sângele este atributul, semnul vieţii. Pecetea, paloarea morţii este şi atributul Luceafărului întrupat în poemul eminescian.

Finalul baladei conţine o ironie romantică – vocea poetului putând fi identificată în comentariul suratei – şi o explicaţie lirică, imaginară a apariţiei Zburătorului, explicaţie prin intermediul căreia Heliade se desparte de credinţele populare – potrivit cărora “boala” iubirii are un leac magic – şi face saltul, eminescian, spre afirmarea atotputerniciei iubirii. “Vina” este a fetei – a omului, în sens general – care n-a ţinut seama de ce a zis bunica (adică păţita, înţeleapta): “Să fugă fata mare de focul iubit...”. Visul ei a devenit lipitură şi lipitura, zmeu. Acum nici vrăjile, nici popii nu-i mai pot veni în ajutor.

I. H. Rădulescu ilustrează şi depăşeşte totodată străvechile credinţe populare. Geniul poeziei româneşti, Eminescu, va fi primit din capodopera eliadescă sugestii nu doar pentru Sara pe deal, sau pentru basmul Călin (file din poveste), ci şi pentru Luceafărul.

(Din volumul Octavian PĂUN, Literatura română pentru bacalaureat, Ediţia a II-a, Grafoart, Bucureşti, 2007)