sâmbătă, 8 februarie 2014
vineri, 7 februarie 2014
Elegie la moartea lui Rex
ELEGIE LA
MOARTEA LUI REX
Căţelul Rex
ajuns-a aşa curând moşneag!
În nu ştiu
care lustru al vieţii lui prea scurte,
S-a
pripăşit sărmanul într-o străină curte
Şi-a
rătăcit prin preajmă ca un străin pribeag.
Venea,
pesemne, uneori la pragul casei noastre
Şi scheuna,
chema stăpâna ce-ntârzia demult,
Ciulea
urechea să asculte vreun zvon, vre un tumult,
Şi hămăia
cuprins de spaimă spre lună şi spre astre.
Iar luna îl
privea de sus c-un ochi străin şi rece,
Văpaie
albă-nfiora şi dealul şi câmpia,
Sub
streşine se-nfiora de cântece pustia
Şi-atunci
pe drum i se părea o umbră cum că trece.
Şi poarta
parcă scârţâia, pe prispă, târşâiţi
Se auzeau
rupând tăcerea şi paşii umbrei, nevăzuţi,
Şi parcă
cheia s-a-ncleştat şi a sărit zăvorul,
Şi
parcă-ndată s-a aprins, s-a luminat pridvorul!
Era doar o
amăgire şi se trezea parcă din vis,
Iar luna
sta în neclintire pe cer albastru, printre nori,
Şi albele
făclii din juru-i albeau un drum peste abis,
Pe care
nevăzuţi aleargă pribegii, dalbii călători.
Se-nfiora
sărmanul Rex de-amara lui singurătate,
De-albastru-ntunecat
şi rece arzând cu albe nestemate,
De
liturghiile de greieri, de tămâieri înmiresmate,
Şi se
pornea pe plâns sărmanul, în limba lui, pe săturate.
Fiori de
spaimă-l scuturau şi-atunci fugea pe la vecina,
Privea
fereastra şi scâncea când se-aprindea lumina.
Uita de
spaime şi postea, ades, cu săptămâna,
Căţelul
Rex, acum pribeag, care-şi visa stăpâna.
. . . .. .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aşa s-a stins sărmanul Rex în luna lui grânar,
Sub lună nouă şi sub stele cu albul lor pojar,
Şi-a pus o buturugă sub cap drept căpătâi
Şi a pornit pe calea stăpânei lui dintâi.
Sus cerul sta albastru şi rece, neclintit.
Dar vulturul din boltă a dat un fâlfâit,
Jăraticul din stele mai tare s-a aprins
Şi Luna spre apusuri corabia şi-a-mpins.
L-a îngropat vecinul a doua zi în luncă.
Aşteaptă-acolo vremea când va primi poruncă.
Sub ierburi şi sub flori, sub arşiţe sau brume,
Nu va mai
şti durerea tristeţilor din lume.
Octavian PAUN (aug. 2006), in GRI, Caiet literar, nr. 4)
joi, 6 februarie 2014
NICHITA STANESCU_Eu nu mă spăl pe mâini de poporul meu
NICHITA STĂNESCU
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe
fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe
maica mea
care
m-a născut pe mine
am
dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi,
Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului
român!
GRI - Caiet literar, 6/2009
vezi editia carte on line
http://issuu.com/octavianpaun/docs/gri_6__a5__e.i./12?e=14035922/9781845
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Din vol. Octavian Păun, Literatura română pentru bacalaureat , Grafoart VORBEŞTE‑NCET – poezia iubirii, femeia-idol – de Mih...
-
P R E F A Ţ Ă – ingenuitate, poezie şi joc – de Tudor Arghezi Într-o zi, pe înserat, Ce să vezi ? Ne-am apu...
-
Din vol. Octavian PAUN, Literatura română pentru bacalaureat , Grafoart ATÂT DE FRAGEDĂ – iubirea serafică, femeia înger şi m...
