ARTA POETICA, de Nicolas Boileau

NICOLAS BOILEAU :

ARTA POETICĂ

Zadarnic vrea, prin versuri, semeţul autor

S-ajungă sus, pe culmea Parnasului, uşor:

Al muzei suflu tainic din cer când n-a simţit,

Iar steaua-i din născare poet nu l-a menit,

În strâmta lui gândire rămâne pururi sclav;

E surd pentru el Phoebus, iar Pegas cu nărav.

O, voi, ce vreţi a scrie, cuprinşi de-nvăpăiere,

Urmând de bună voie spinoasei cariere,

Nu încercaţi în versuri zadarnic să lucraţi,

Nu socotiţi drept geniu iubirea să rimaţi:

Fugiţi de-a ei ispită ce v-a ieşit nainte,

Vă măsuraţi puterea, precum şi-a voastră minte.

În spiritele-alese natura pune haruri,

Ea ştie să împartă la toţi poeţii daruri: […]

Oricare-ar fi subiectul, glumeţ,– sublim chiar fie, –

Să puneţi sensul frazei cu rima-n armonie;

Zadarnic se tot ceartă că nu pot sta-mpreună:

E doar o sclavă rima şi-i drept să se supună.

Când mintea se frământă o rimă bună-a prinde,

Atunci ca s-o găsească ea lesne se deprinde;

Sub jugul raţiunii se pleacă mlădioasă,

Şi-n loc să-i strice,-o face bogată şi frumoasă.

Însă neluată-n seamă, devine foarte rea,

Şi ca s-o prindă, sensul aleargă după ea.

Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a voastre lire

Din ea luaţi şi frumosul, şi-a artei strălucire.

[….]

Daţi lectorului numai ce-i face lui plăcere.

Purtaţi cadenţei grija unei urechi severe:

Ca totdeauna sensul, cuvintele tăind,

S-oprească emistihul, o pauză vestind.

Ai grijă să n-alerge vocala prea grăbită

Şi-n drum de-acelaşi sunet să nu fie lovită.

Alege cu migală cuvântu-armonios,

Evită-acele vorbe cu sunet odios:

Gândirea cea mai naltă, turnată-n vers divin,

De supără auzul, nu place pe deplin.

[…]

Respectul pentru limbă voi pururi să-l aveţi,

Chiar dacă-n mari excese ar fi ca să cădeţi.

Zadarnic îi daţi frazei un ton melodios,

Când vorba nu-i la locu-i, e versul vicios.

Şi mintea nu admite pomposul barbarism,

Nici versul care-nchide semeţul solecism.

Când nu-i stăpân pe limbă oricât ar fi de mare

Poetu-ntotdeauna e scrib fără valoare.

Lucraţi încet chiar dacă imboldul vă zoreşte,

Să nu vă-ncânte stilul ce-aleargă nebuneşte:

Un stil vioi ce-ncearcă să făurească rime,

N-arată-atâta spirit, cât slabă isteţime.

[…]

Şi-acum ca-ncheiere un ghimpe de satiră:

Tot prostu-şi află unul mai prost care-l admiră!

CÂNTUL II

Se spune că odată ăst zeu[1] cu gând ciudat

Dorind să-ncerce Franţa a scribilor putere,

A inventat sonetul cu legile-i severe;

Voí două catrene mereu să potrivească

De opt ori două rime timpanul să-l lovească,

Şi-n urmă şase versuri artistic şlefuite,

Prin sens două terţete să fie rânduite.

Cu totul din poem îndepărtă licenţa.

Îi numără el însuşi măsura şi cadenţa,

Nu-ngădui să intre vreun vers slab în sonete,

Şi nicidecum cuvântul din nou să se repete.

Pe urmă el îi dete splendoarea lui supremă:

Fără greşeli, sonetul e tot cât un poem.

Zadarnic scriitorii mereu s-au frământat

Că fericitul Fenix ei tot nu l-au aflat.

[…]

CÂNTUL III

Un loc, o zi anume, şi-un singur fapt deplin

Va ţine pân-la urmă tot teatrul arhiplin.

[…]

Se cade în durere voi să vă scufundaţi:

De vreţi să plâng, se cere şi voi să lăcrimaţi.

Grandilocvenţa-n care actorul vrea să spere

Nu-i tonul unei inimi pătrunsă de durere.

În româneşte de IONEL MARINESCU

E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957 (Corector: Petre Stoica)

---

[1] Apollo. (n.n.)