P S A L M
– poezie şi religiozitate –
de Tudor Arghezi
Poemul
este construit ca un monolog adresat unui Dumnezeu absent, dar dorit cu
ardoare. Asemenea psalmistului biblic, poetul îşi clamează durerea singurătăţii
pe pământ, a părăsirii lui de către Tatăl ceresc. Dezvoltarea poetică a temei
se face pornind de la metafora‑simbol a copacului uitat în imensitatea câmpiei,
deci a unui orizont şi a unui cer nesfârşit şi gol.
Originalitatea
acestei metafore vine din asocierea neaşteptată, surprinzătoare, şocantă chiar,
a atribuirii metaforice a epitetului „pribeag”, ceea ce provoacă o suprapunere
ambiguă între simbolismul copacului şi cel al umanului. Copacul pribeag în
imensitatea câmpiei, plasat între două nemărginiri ‑ cea a pământului
şi cea a cerului ‑ nu mai funcţionează ca simbol al unui Centru
ordonator al spaţialităţii, cum ne‑am aştepta, ca axă care să lege între ele
cele două lumi şi care să verticalizeze, să orienteze spre înalt, spre
transcendent şi spiritual, spaţiul uman. Pribegia copacului semnifică, dimpotrivă,
imposibilitatea ancorării, a înrădăcinării într‑un Centru ferm, stabil, ceea ce
este echivalent cu absenţa uni sens asumat, definitiv ‑ în planul
existenţei umane.
Poemul
afirmă chiar din primul vers tema ‑ singurătatea ‑ şi o ilustrează imediat prin motivele simbolice reunite ‑ copacul
şi pribeagul. Epitetul pieziş din
primul vers, surprinzător în sine, situat într‑un loc fundamental ‑ la
rimă, îşi dezvăluie sensul în corelaţie cu versul următor şi chiar cu întregul
poemului. Pieziş înseamnă, chiar şi
în limbajul obişnuit, „de‑a curmezişul” în raport cu o direcţie prestabilită,
ştiută, cunoscută de toţi; în sens general, a fi, a purcede, a proceda pieziş înseamnă a fi altfel, într‑un
contrast puternic cu o normă general acceptată. Însingurarea argheziană este nu
numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semenii săi, în sensul că îl caută pe
Dumnezeu pe cont propriu, nu pe calea credinţei neabătute, lipsite de îndoială,
asumându‑şi astfel o adevărată dramă existenţială. De aici se deschide opoziţia
simbolică şi metaforică dintre „copacul pribeag” şi mineralizat, adică
esenţializat, şi pomii cu rod, unde
opoziţia eu‑lume este evidenţiată, în
primul rând, prin opoziţia dintre singular şi plural. Ceilalţi termeni vin doar
să accentueze deosebirea aceasta fundamentală. Poetul îşi evocă drama căutării
metafizice în termenii unei drame simbolice. Motivul pribegiei, al călătoriei, strâns legat de corelativul său, drumul, cărarea, poteca, este
foarte frecvent în opera argheziană, şi, împreună, funcţionează ca simboluri
dramatice ale căutării, ale aventurii cunoaşterii, văzută ca dramă asumată. El
apare frecvent şi la L. Blaga („Înalţi şi
drepţi cu fumuri / poveri purtăm pe drumuri”), poet metafizic şi el. De
altfel, Blaga este şi cel care a dezvoltat o întreagă filosofie a cunoaşterii
dramatice, pe care o şi numeşte luciferică.
În esenţă, aceasta ar consta în singularizarea şi însingurarea omului creator
care, pornit pe un drum aspru, al nefericirii, devine asemenea copacului
metafizic, care este reprezentat răsturnat,
cu rădăcinile în cer (în transcendent), unde nu pot respira decât stelele. Prin
suferinţa sa aspră, insul creator, metafizic, răscumpără sensul pierdut al
umanităţii, esenţa sa, care este creaţia,
şi omul creator ar prefera să piară de mii de ori decât să renunţe la ceea ce
desparte, smulge omul din orizontul existenţei întru conservarea speciei,
aruncându‑l, înălţându‑l în orizontul tainei, al misterului, care este şi
orizontul neliniştii, al suferinţei. Dar această suferinţă nu este dintre cele
care risipeşte (destramă) fiinţa, ci, dimpotrivă, sporeşte fiinţa întru fiinţă
(vezi L. Blaga, Lauda suferinţei).
Originalitatea
lui Arghezi se vădeşte în modul personal de reprezentare plastică a motivului
copacului metafizic, moştenit de cultura europeană din vechi tradiţii
ezoterice. În spiritul întregii sale lirici nutrite de religiozitate, copacul‑eu
liric arghezian se înalţă „între vecii şi ceaţă”, adică între cer şi pământ, în
ceaţă, adică într‑o vagă, încă nedesluşită despicare a întunericului de către
logos (lumină), asemenea unei stânci minerale iscate din apele primordiale, pe
trupul căreia bucuriile vieţii şi ale creaţiei întârzie să se manifeste, trăind
într‑o permanentă tânjire după promisa înflorire a fiinţei manifestate, o
esenţă de fiinţă care încă îşi aşteaptă determinaţiile promise. Insul său
lăuntric trăieşte cu însângerare durerea, foamea (setea) religioasă,
metafizică, părăsirea şi înstrăinarea atât de condiţia umană, cât şi de
Dumnezeu, doi poli către care tinde cu aceeaşi încordare. Condiţia umană
fericită ‑ figurată de imaginea copacului înflorit, plin de roze şi
nectare, în care să poposească pasărea ciripitoare, este, am putea spune cu termenul lui Blaga, condiţia,
imaginea stării paradisiace, a omului
ajuns la înseninarea sinelui, care a depăşit condiţia tragică, ambiguă,
dilematică a omului problematic, creator ‑ dar neliniştit. Copacul
celălalt, cu care se identifică şi care îi simbolizează drama este, lucru uşor
de observat, un candelabru nalt, „strajă
de hotare”, în care se aprind stelele, „focuri sfinte” arzând „în ramurile‑ntinse
pe altare”, într‑o neîntreruptă,
încrâncenată liturghie a sufletului, a întregii sale fiinţe, care ameninţă cu
epuizarea. Poetul pare a nu se plânge, a nu suferi numai de jalea sufletului
său doritor de graţia unei revelaţii, ci suferă şi de jalea unui Dumnezeu care
nu îi înţelege devoţiunea fără margini şi care i‑o ignoră, fără a şti cât de
mult pierde el însuşi, Dumnezeu. Poetul nu caută un răspuns mântuitor („Eu, Doamne, care te caut de la facerea
lumii, şi care ştiu că osânda mea e în zadar” spune el într‑unul din
psalmii în proză), ci doar un semn, o certitudine că Dumnezeu este, că Dumnezeu îl ştie, îl înţelege.
Jalea pribegiei argheziene izvorăşte din sentimentul ruperii de Dumnezeu.
Pribegia şi rătăcirea nu pot fi mântuite decât prin credinţă: „Eu, totuşi, slugă veche a Domnului rămân,/
Că nu pot pribegie să‑ndur fără stăpân,...” spune în Psalmistul. Atât de mare îi este setea de Dumnezeu, încât poetul şi‑a
proiectat în acesta propriul şi cel mai înalt vis, acela ca Dumnezeu să‑i
comunice şi, astfel, să‑i întemeieze existenţa.
Originalitatea
şi singularitatea lui Arghezi este atât de mare, încât a putut genera cele mai
contradictorii interpretări, de la recunoaşterea religiozităţii ca fundament al
lirismului său, până la contestarea oricărei religiozităţi normative, chiar
dacă acea pietas (pietate) care este
condiţia oricărei religiozităţi nu i‑au putut fi negate de nimeni, pentru că ar
fi fost împotriva simplei evidenţe. Religiozitatea poetic exprimată este
derutantă pentru toate poziţiile rigide, atât pentru teolog, care vede în
revoltele argheziene o impietate, dacă nu de‑a dreptul un sacrilegiu, cât şi
pentru omul care caută în poezie un temei solid pentru propria lui nevoie de a
crede ‑ şi nu îl găseşte. Religiozitatea poeziei argheziene nu poate
fi apropriată nici de către credinciosul bigot, nici de către burghezul sau
cărturarul filistin, ipocrit. Ea nu vorbeşte decât sufletelor sincere, celor
care împărtăşesc cu poetul drama singurătăţii omului, drama pierderii purităţii
originare a credinţei ‑ dacă aceasta a existat vreodată, iar dacă n‑a
existat, nevoia unei religiozităţi sincere, care nu este altceva decât nevoia
de a găsi dacă nu sensul, atunci măcar un
sens pentru existenţa noastră.
Din volumul Octavian Păun, Literatura română pentru bacalaureat, Gragoart
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu