Ar trebui un salt
Popoarele câmpiilor întinse, nesfârşite,
popoarele deşertului,
cu toate au crezut şi-imaginat
cum că pământul este,
nu poate fi decât întins şi plat.
A trebuit s-ajungă grecii
pe ţărmii lor de mare
şi să privească-n zarea nesfârşită,
acolo unde apa nuntită e cu cerul.
Doar ei ştiut-au să întoarcă
luneta privirii şi să-l vadă
altfel decât la toţi li se părea.
Uimirea i-a pătruns în suflet şi în gând:
Pământu'-era rotund !...
Se adâncea misterul
şi-n jurul lui se întindea eterul.
În faţă orizontul se arcuia şi blând
sub stele şi sub soare se legăna cântând.
De-atunci ajuns-au grecii să fie naţiunea,
asemenea cu zeii, ce-a zămislit Ideea
eternei întrupări, visând perfecţiunea!
Dar tot atunci şi zeul dospind de contradicţii
a sfredelit adâncul şi în mocirla minţii
a zămislit negarea...
Nu rotunjimea lumii
a pus la îndoială,
ci doar perfecţiunea, ideea ei...
Tot astfel
omul zilei târzii, în care stăm,
pierdut prin bătătura şi ograda
cea plată-a vieţii lui,
nu vrea să ştie altă,
şi nici nu poate spune
decât că lumea-i - tot ca dânsul - plată !
Iar cercul, sfera mare a lumii de acum
nu-i pare-a fi mai altfel decât băşica de săpun...
În jur luminile pălite
şi flăcări veştejite
noianuri mari de ape şi de fum
şi-imense, nesfârşite grămezi -
cenuşi şi scrum
ideile de-acum...
Ca să-nţelegi ce-i lumea
ar trebui un salt
ca-n zorii cei dintâi,
ca despicarea luminii de-ntuneric,
o sfărâmare de lanţuri şi cătuşe,
zvâcnirea inimii afară
din cercu-ntunecat, în care
te-a-nlănţuit destinul,
pe care singur temnicer ţi l-ai ales,
şederea visătoare pe ţărmul cerului albastru,
asemenea cu-a grecilor uimire –
supremă fericire !
Octavian Paun, in GRI nr 5, dec. 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu