film:
https://www.youtube.com/watch?v=bMq91CYU-yAhttps://www.youtube.com/watch?v=bMq91CYU-yA
– basm cult –
(fragment)
de Ion Creangă
Trăsăturile
prin care naraţiunea aceasta se încadrează în specia basmului sunt: prezenţa
unui singur fir epic, numărul mic de personaje, prezenţa fantasticului de tip
fabulos (dracii şi, se subînţelege, Dumnezeu), un scenariu iniţiatic bazat pe
trecerea unor probe dificile, personajele ajutătoare, cifrele şi obiectele
magice, triumful binelui, finalul fericit, formulele (de început şi de sfârşit)
şi oralitatea.
Începutul
este o formulă care concentrează şi expoziţiunea: „Erau odată într‑un
sat doi fraţi…” tipică basmului, în sensul că timpul şi spaţiul sunt în mod
deliberat vagi, nedeterminate, sugerând astfel caracterul universal valabil al
faptelor şi personajelor.
Subiectul
se ordonează pe o schemă tipică: o situaţie iniţială de echilibru (buna
înţelegere dintre cei doi fraţi), ruperea echilibrului prin câteva fapte
nesăbuite ale lui Dănilă, acţiunea reparatorie, marcată prin aventura aproape
eroică, şi refacerea echilibrului iniţial.
Intriga primei părţi a
acţiunii, izvorâtă din răutatea omenească, o constituie momentul în care
fratele lui, gospodar cu stare, îl sfătuieşte pe Dănilă să‑şi vândă boii mari
şi frumoşi şi să cumpere alţii mai mici şi un car. Dănilă porneşte cu boii spre
târg. Întâlnind un om ce trăgea după el un car, dă boii şi ia carul. În loc să
se întoarcă acasă, el continuă drumul spre târg. Obosit, întâlneşte pe un altul,
care venea cu o capră de funie. Dă carul şi ia capra. Continuă drumul spre
târg. Enervat de smuciturile caprei, când se întâlneşte cu unul ce venea ducând
în braţe un gânsac, dă capra şi ia gâsca. Continuă drumul. Exasperat de
ţipetele asurzitoare ale gânsacului, Dănilă îl „însoară”, dă gânsacul pe o
pungă de piele, din acelea mari, de pus pe după gât. Abia acum se dezmeticeşte,
„parcă dracul mi‑a luat minţile”, se căinează el. Aşadar, Dănilă pare a nu fi
atât de prost, pe cât lasă să se înţeleagă faptele sale.
Dar
se întoarce acasă şi povesteşte fratelui său cum s‑a ales cu o biată pungă în
locul boilor. Îi dă fratelui punga şi îl roagă să‑i mai împrumute o dată carul,
de data aceasta şi boii, ca să meargă în pădure după lemne, că n‑are nici de
scânteie în vatră. Fratele îi dă carul şi boii. Dănilă ajunge în pădure, alege
un copac şi trage carul lângă el, să cadă direct în car, taie copacul, acesta
cade pe car şi pe boi. Este punctul culminant al primei părţi a
naraţiunii. Deznodământul ei se constituie în relansare a acţiunii. Îşi dă
seama ce a făcut şi se întoarce să ceară fratelui iapa, cu gândul să fugă în
lume. Pe drum, dă cu toporul după un stol de lişiţe ce zburau pe deasupra unui
heleşteu, gândind să prindă una, să o ducă fratelui său. Pierde astfel şi
toporul. Îi spune fratelui că‑i trebuie iapa ca să mâne de‑a călare boii, să
iasă cu carul din pădure, unde cică se făcuse mâzgă şi polei! Fratele îi dă
iapa şi îi spune că mai bine s‑ar călugări, ca să nu mai supere şi să nu mai
chinuiască pe nimeni.
De
aici încolo, desfăşurarea acţiunii ia o întorsătură imprevizibilă. Dănilă
trece pe acasă, ia o secure şi pleacă spre heleşteul din pădure, cu gând să
caute toporul. Căutarea toporului devine motivul care leagă cele două părţi ale
acţiunii între ele. Mergând aşa, îşi dă seama că bine a zis fratele său, şi se
apucă să‑şi facă mânăstire în pajiştea de lângă heleşteu. Este ce‑a de‑a doua intrigă,
care relansează conflictul şi deschide naraţiunea spre aventura fantastică.
Ciopleşte crucea şi se apucă să aleagă copaci pentru construcţie. Atunci un
drac iese din iaz şi‑i spune că locul le aparţine, să se potolească. Dănilă nu
vrea să ştie de ei. Dracul dă fuga la Scaraoţchi şi‑i dă de ştire „despre omul
lui Dumnezeu, cu năravul dracului”. Scaraoţchi trimite pe unul să‑i ducă lui
Dănilă un burduf de bivol plin cu bani. Dănilă acceptă, pentru că‑i sunt mai
dragi banii decât pustnicia, zice el. În timp ce chibzuia cum o să ducă el
acasă aşa povară, Scaraoţchi ţine sfat în străfundul heleşteului şi hotărăşte
să trimită pe unul de‑ai lui să îl provoace la întrecere, cu gândul că astfel
îşi va recupera burduful cu banii.
Urmează
probele. Bogat, Dănilă „prinsese acum la
minte” şi îl păcăleşte pe drac, care se dovedeşte prost: aleargă iapa călărind‑o
şi dracul, care o dusese în spinare, se cruceşte de felul cum o duce Dănilă.
Pune pe Michiduţă să alerge după iepure, „copilul meu cel mai mic”, spune el,
şi râde de dracul, de se prăpădeşte. Când vine vorba de trântă, îl pune să se
lupte cu ursul, unchiul său bătrân de 1000 de ani. Dracul chiuie de trei ori de
se cutremură pământul, iar ţăranul îl leagă la ochi, spunându‑i că, dacă va
chiui el, îi vor sări ochii, va asurzi, şi îl păleşte de trei ori cu parul, de
se sperie dracul şi dispare‑n heleşteu. Scaraoţchi trimite alt drac, pentru altă
probă: cine aruncă mai sus buzduganul. Dănilă îl sperie, spunându‑i că el va
arunca buzduganul în lună, la fraţii lui de pe lumea cealaltă, care au nevoie
de fier ca să‑şi facă potcoave pentru cai. Dracul se teme, îşi ia buzduganul şi
dispare. Scaraoţchi trimite altul, care propune să se întreacă în blesteme.
Blesteamă dracul, şi lui Dănilă îi crapă un ochi, dar se ţine tare, nu se
vaietă. Este cel de‑al doilea punct culminant, moment în care
Dănilă suferă, îşi ispăşeşte vinovăţia, prostia, lipsa de înţelepciune. Deznodământul este fericit. Când îi vine rândul,
spune că el ţine blestemele acasă, dacă vrea să le audă, dracul n‑are decât să
ia burduful cu bani în spinare şi pe Dănilă pe deasupra. Familia lui Dănilă se
sperie când vede un „bivol” zburând şi o ia la fugă. Dar copiii se întorc, la
chemările lui Dănilă, cu „blăstămurile părinteşti! ragila şi peptenii de
peptănat câlţi!” Scărmănat bine de copii, dracul o rupe la fugă. Iar Dănilă
scapă de sărăcie şi se pune pe mâncat şi pe băut până la adânci bătrâneţe.
Basmul,
aşa cum este el cel mai cunoscut, este o ilustrare a unui scenariu iniţiatic,
un bildungsroman popular, ce are în
centrul acţiunii un tânăr în formare, încheindu‑se cu intrarea în viaţa
socială, a cărei expresie este căsătoria şi nunta fericită ‑ recunoaştere
a calităţilor morale şi, totodată, răsplată a unor merite individuale în
confruntarea cu forţele răului.
Aproape
nimic din toate acestea nu apare în povestea lui Dănilă Prepeleac. Aceasta nu este un basm obişnuit, tipic pentru
ceea ce numim îndeobşte basm. În primul rând, nu există propriu‑zis un erou, în
sensul consacrat, Dănilă fiind mai degrabă un antierou, lipsit de orice trăsătură a eroismului, chiar şi în
partea a doua, dacă ne luăm după aparenţe. În al doilea rând, structura epică
nu respectă decât parţial „schema” narativă, tipică şi ea în basme. Lipseşte
aşadar excelenţa de tip eroic, şi confruntarea dintre principiile opuse, binele
şi răul. Povestea, deşi se încheie fericit, ca în basme, nu se mai sfârşeşte cu
o nuntă, dar nu lipseşte răsplata,
finalul fericit, caracteristic acestei specii.
Elemente
ale basmului apar însă şi în povestea lui Dănilă. Locul împăratului este
îndeplinit aici de fratele mai mare, gospodar bogat. Trocul, schimburile în
natură pe care le face Dănilă, apare şi în basme tipice, doar că aici sunt
anapoda. Ruperea echilibrului este reprezentată de aceste schimburi păguboase,
de sfărâmarea carului şi uciderea boilor fratelui cel mare. Drumul spre târg este drumul
„maturizării” lui Dănilă, al vindecării lui de naivitatea copilărească,
paradoxală la un bărbat căsătorit, care are şi copii. Drumul în codru este parcurs, a doua oară, de un alt Dănilă,
chibzuit şi înţelept. Iazul din mijlocul codrului este simbolul locului de
trecere în tărâmul întunecat. Apare şi cifra magică: cei trei draci cu care se întrece Dănilă, echivalentul celor trei zmei
din basmele tipice, şi cele şase
probe, multiplu al lui trei. De asemenea, apar auxiliarii, animalele care, de
data aceasta involuntar şi fără să aibă însuşiri supranaturale, îl ajută pe
erou să izbândească: iapa, iepurele,
ursul, „fraţii din lună”, copiii. Instrumentele
magice sunt reprezentate de cele obişnuite, „ragila şi peptenii de peptănat
câlţi”.
Semnificaţii simbolice. Povestea pare a
veni din neolitic. Claude Levi‑Stauss[1] a consemnat o temă
asemănătoare în jungla braziliană, la tribul bororo, temă pe care o numeşte a
Cavalerului îndrăzneţ: „Singura lui avere constă într‑un bob de grâu, pe
care prin viclenie reuşeşte să‑l schimbe pe un cocoş, cocoşul pe un porc,
porcul pe un bou, boul pe un cadavru, iar cadavrul pe o prinţesă vie”. Tema
apărea în strânsă legătură cu lumea morţilor, a adâncului, motiv de teamă
pentru cei vii, în toate culturile tradiţionale, populare. Levi‑Strauss observă
că „aici mortul devine obiect, nu subiect” (cum se întâmpla în general în
credinţele tribului), nu un partener cu care se negociază, ci un instrument
folosit într‑o speculaţie în care minciuna şi şiretlicul îşi au locul lor.”
Povestea
lui Dănilă pare a fi o variantă comică, umoristică a acestei străvechi teme.
Dănilă este un alt fel de „cavaler îndrăzneţ”. Schimburile pe care le face sunt
păguboase, dar finalul povestirii ne reîntoarce la povestea neolitică. Lumea
morţilor, lumea de dedesubt (inferos,
„zeii de jos”, spuneau latinii) este aici reprezentată de dracii din
străfundurile iazului. Înşelându‑i pe draci, Dănilă câştigă întrecerea cu lumea
morţilor, de la care, potrivit lui Hipocrate, ne vine totul, hrană, sănătate,
bogăţie.
Totul
pare aici pe dos: eroul este, privit superficial, un umil prostănac, aparent
nedreptăţit de fratele bogat, deşi mai degrabă el pare nedreptăţit de soartă,
un om de prisos, nu foarte străin de „eroul” din Povestea unui om leneş. În general, folclorul abundă de povestiri
pe seama prostiei omeneşti şi a altor păcate şi slăbiciuni morale. Oarecum mai
norocos decât fratele său, care nu are copii, săracul Dănilă este tipul
naivului, „omul lui Dumnezeu”, cum este caracterizat chiar de către un drac,
dar cu nărav. Care este năravul lui Dănilă? Tentaţia îmbogăţirii. De ce schimbă
Dănilă boii pe car? Avea nevoie de un car! Celălalt avea un car şi lui Dănilă i
se păruse că mergea singur. Asta însemna că nu‑i mai trebuiau boii, să le mai
ducă şi lor grija. Totul pare logic. Dănilă l‑a păcălit pe celălalt! Dar de ce
mai continuă drumul spre târg, după ce se dezmeticeşte? Desigur că ceva îl
îmboldea să continue. Porunca fratelui? Greu de spus. Dar ar fi fost mult prea
greu să ajungă acolo trăgând carul după el. Aşa, cu o capră sau cu o gâscă mai
treacă‑meargă. La târg, înţelegem că nu gândea să vândă gânsacul, ci umbla
trela‑lela, căscând gura. Numai hărmălaia gâscanului îl determină să‑l vândă.
Şi îl vinde pe o pungă, din cele mari, aşadar nu o pungă oarecare. Dănilă face
acum un târg bun! Dar, se dezmeticeşte şi îşi dă seama că a făcut rău, pesemne
că dracul i‑a luat minţile, spune el. Cel puţin la întoarcere, eliberat de
toate poverile şi necazurile, va avea posibilitatea să mediteze la cele
întâmplate. Dar de ce alege Dănilă, în schimbul frumuseţii de gânsac, tocmai o
pungă? Alegerea pare fără niciun sens. Şi totuşi! Este de ajuns să ne gândim ce
semnifică o pungă. E simplu: pungă înseamnă bani. Asta e! Dănilă nu visează car
şi boi şi tot astfel de nevoi. Dănilă are, inconştient, tentaţii de boier, el
vrea bani, vrea avere. Punga de la iarmaroc anticipează burduful, pungă şi el,
din pielea unui bivol întreg. Pentru că punga de la târg e mică şi goală, o
dăruieşte fratelui. Însă, prin gestul dăruirii, Dănilă îşi manifestă dispreţul
lui înnăscut faţă de avere (simbolizată de pungă), generozitatea lui spontană,
neumbrită de niciun egoism.
Semnificaţia
naraţiunii este ilustrată de motivele centrale, străvechi: drumul şi probele. Drumul
la târg nu a fost decât o anticipare a celei de‑a doua călătorii în pădure, prilej
cu care Dănilă, după ultima ispravă copilărească, se dovedeşte un alt om.
Păcălitul, naivul, săracul cu duhul, devine acum păcălitor şi reuşeşte să‑i
facă de ruşine pe draci, care‑i luaseră minţile pe drumul târgului. Adâncind
perspectiva simbolică a celor două călătorii, dăm peste semnificaţii noi.
Drumul, călătoria, simbolizează ca în
orice basm (în orice naraţiune), aventura
cunoaşterii. La capătul fiecărui drum se află simboluri diferite. Târgul, iarmarocul simbolizează lumea
obişnuită, comună, alergând după deşertăciuni, după bani, după bunuri
materiale, o lume „îndrăcită”. Lui i se opune codrul, o entitate metafizică, simbolizând eternitatea,
transcendenţa, retragerea din orizontul meschin al existenţei umane. Iată, deci
că intenţia lui Dănilă de a pleca în lume, nu pe jos, ca un om prost, umil, ci
călare, are tâlcul ei: în lume se poate călători pedestru, lipit cu tălpile de
pământ, făcut una cu realitatea obişnuită. Aventura, adevărata cunoaştere
presupune cavalerul, călăreţul semnificând posibilitatea atingerii unor ţinte
îndepărtate, ca în basme. Heleşteul din pădure, crucea bătută în pajişte,
simbolizează CENTRUL, înţeles ca aflare a sinelui propriu, a esenţei umane,
care este transcendentă. Mânăstirea simbolizează, evident, transcendentul.
Personajul. Dănilă nu este, deşi
pare, o întrupare laolaltă a celor două personaje pitoreşti din folclorul
românesc: Tândală şi Păcală. Chiar şi atunci când face lucrurile anapoda, el
rămâne simpatic, pentru că este o victimă. Simpatia aceasta izvorăşte şi din
candoarea cu care rezolvă situaţiile, obişnuite, sau dificile. Sunt
semnificative două momente. Primul, cel în care, proţăpit lângă car, se
întreabă dacă el o fi Dănilă Prepeleac, sau n‑o fi el, ceea ce este un semn că
Dănilă are o mare capacitate de autoiluzionare, pare a lua totul în joacă,
precum copiii. Al doilea moment apare în final, când naratorul spune că îl lasă
pe drac în grija copiilor, „că şi dracul fuge de dânşii”. Aşa cum fugiseră şi
ceilalţi draci, speriaţi de Dănilă. Chiar întrecerile la care este provocat
sunt tratate de către Dănilă ca o joacă de copii, după cum tot un joc de copil
este şi ideea de a fugi în lume, dar călare pe iapă, sau de a‑şi face singur
mânăstire.
Numele
personajului este comic prin alcătuirea sa. Dănilă provine de la Dan (echivalentul slavon al grecescului doron, cu sensul „dar”, „dăruit”, ca în Bogdan, „de Dumnezeu dăruit”), fiind
derivat cu sufixul augmentativ şi peiorativ „ilă” (ca în Setilă, Ochilă,
Sarsailă etc.). Prepeleac este
denumirea trunchiului de copac în jurul căruia se stivuieşte fânul în clăi,
ceea ce ar însemna că Dănilă stă ca un lemn înfipt locului, ţintuit, un
Moromete total inactiv şi leneş. În sens simbolic însă, şi prepeleacul
marchează un Centru.
Nici
faptul că îşi pierde un ochi, nu este lipsit de semnificaţie: diminuarea
vederii în afară, este echivalentul simbolic al sporirii vederii interioare, al
cunoaşterii de sine, deci al cuceririi înţelepciunii.
Care
este înţelepciunea lui Dănilă? De ce tocmai el este omul lui Dumnezeu, care,
desigur îl inspiră pe Dănilă şi le ia dracilor mintea, după ce aceştia i‑o
luaseră pe a lui? Naivitatea, simplitatea, ingenuitatea lui de copil,
paradoxală la un bărbat matur, sunt altceva decât simpla prostie. Dănilă nu mai
apare, înţeles astfel, ca un leneş şi un prostănac, ci ca un om care
dispreţuieşte bunurile lumeşti, expresie a egoismului care nutreşte răutatea
omenească. Sărăcia lui capătă astfel o justificare, un sens mai înalt. Chiar şi
schimburile pe care le face capătă un astfel de înţeles, mobilul acestora
nefiind propria decizie, ci una sugerată de fratele bogat, al cărui mod de
existenţă Dănilă nu‑l împărtăşeşte. Şi, nu‑i aşa? fratele bogat, cu nevasta lui
rea, este omul dracului. Dănilă nu vrea o astfel de bunăstare, smulsă cu preţul
pierderii inocenţei. Aşadar, Dănilă este inocentul, de aceea este el „omul lui
Dumnezeu”. „Năravul dracului” este, în această lumină, năravul bogăţiei, al
banilor, al averii, pe care îl are lumea, simbolizată de fratele mai mare şi de
iarmaroc. Dănilă nu are acest nărav. Tocmai de aceea Dumnezeu îl alege pe el,
dăruindu‑i copiii şi apoi bogăţia, de care ştie să se bucure, fără înverşunarea
sporirii ei: va trăi în petrecere, bând şi mâncând, ceea ce în limbaj popular,
simbolizează bucuria, pacea interioară, eliberarea de povara grijilor
existenţei, posibilitatea de a gândi şi la altceva decât la ziua de mâine.
Originalitatea stilului. Caracterul cult
al naraţiunii. Deşi respectă întru totul tiparul narativ al basmului
popular, prin temă şi motive, prin semnificaţiile iniţiatice, prin aspectul
formal, schematic (coordonate spaţio‑temporale de tip fabulos, formule de
început şi de sfârşit, limbaj popular şi oral), Creangă este un autor original.
Creangă
devine original prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului
particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti,
personajele ‑ în special eroul ‑ căpătând individualitate
umană. Naratorul este atent la ceea ce este particular, la detaliul specific,
la atmosferă, care nu constituie o trăsătură a basmului popular, unde
naraţiunea se menţine cu precădere în direcţia epicului.
Naraţiunea
este obiectivă,
caracteristică basmelor. Originală este însă mânuirea dialogului,
care nu se mai limitează, ca în basmul popular, la o simplă marcare a stilului
indirect şi direct, ci, ca în teatru, capătă o funcţie dublă: dezvoltarea
acţiunii şi caracterizarea personajelor, care trăiesc şi se individualizează
prin limbaj. „Dănilă Prepeleac se
poate juca aproape în întregime, intonaţia cuvintelor, gestul ghicit cu care
sunt spuse, asta e totul”, scria G. Călinescu. Iar Tudor Vianu completa,
remarcând o estompare a narativului prin folosirea abundentă a dialogului, ceea
ce îi dă naratorului posibilitatea să intre în psihologia lor, să‑i lase să‑şi
dezvăluie firea, „cum gândesc, cum simt, cum ezită şi cum se hotărăsc”.
Mai
ales modul în care este tratat fantasticul distinge basmul lui Creangă de
modelul popular. În primul rând, ponderea
fantasticului de tip fabulos este restrânsă la prezenţa dracilor. Nici felul
în care sunt tratate personajele nu este acelaşi ca în basmul popular, în care
acestea sunt zugrăvite ori în alb, ori în negru (bunul, sau răul). Dănilă este
un amestec de bine şi mai puţine bine, de lumină şi umbră, un personaj real,
viu. Nici fratele lui nu este cu desăvârşire rău, şi nici măcar dracii nu mai
apar aşa de negri şi de răi.
Pe
scurt, se poate spune că fantasticul are, în basmul lui Creangă, ca trăsături
distinctive tratarea realistă, prin umanizarea personajelor (chiar şi
dracii apar aici cu trăsături omeneşti, precum naivitatea, prostia, frica,
durerea), căruia îi surprinde o psihologie în devenire, şi prin localizarea
într‑un timp şi spaţiu determinabile geografic şi istoric: gospodăriile
ţărăneşti. Iar buricul pământului, prin care se face saltul în lumea fantastică
este pe undeva pe aproape, trecerea făcându‑se imprevizibil şi fiind accesibilă
doar celor care o merită cu adevărat.
Oralitatea este şi o trăsătură a
modelului popular, dar ea devine notă de originalitate, prin măiestria cu care Creangă urmăreşte
un efect studiat. Zicalele, proverbele constituie un material
stilistic gata pregătit pentru efecte din cele mai bogate în mâna acestui autor
care dovedeşte o deosebită erudiţie în materie, dar şi talentul de a‑l utiliza
cu maximum de efect, cu o bogăţie care niciodată nu devine supărătoare: „Frate,
frate, dar pita‑i pe bani!, „sângele apă nu se face”, „înghiţea noduri”, „Dă‑ţi,
popă pintenii şi bate iapa cu călcâiele”, „a‑i mânca cânii din traistă”, etc.; rime şi
asonanţe: „Nici nu‑i pasă de
Năstasă; de Nichita, nici atâta”, „dur la deal, dur la vale”; interjecţii
onomatopeice: „huştiuluc! în iaz”, „iaca”; lexic popular, regional:
„cârceie”, hreapcă”, „a umfla” (a lua în spinare), „istalalt”, „şuguieşti”,
„iè”; locuţiuni: „îşi ie tălpăşiţa” etc.
Oralitatea
este întărită şi prin adresarea directă către un
ascultător imaginar, către cititor: „Dracul,
când n‑are ce face, ştiţi ce face…”.
O
altă notă dominantă a stilului este umorul,
caracteristic întregii sale opere, Creangă fiind o fire jovială, cu vervă, care
ştie şi poate să stârnească veselia. Mijloacele prin care este realizat sunt
diverse: ironia : „Tot un bou
ş‑o belea” (ironie la adresa fratelui lui Dănilă, care munceşte din greu, dar
ce folos, că şi‑a găsit necazul cu nevasta lui cea rea şi cu lipsa copiilor); exprimarea
mucalită : „mărită capra”, „însoară gânsacul”; „Na‑ţi‑o frântă, că ţi‑am
dres‑o”; când se întoarce acasă, merge direct la fratele lui „ca să‑i ducă
bucurie”; unchiul său, ursul, are „999 de ani şi 52 de săptămâni”, ceea ce
înseamnă 1000 de ani; „Să trăiţi, mârşăvia
voastră!”, îl salută pe Scaraoţchi un
drăcuşor; fraţii lui Dănilă de pe lumea
cealaltă, umblă călare prin lună; numele proprii comice: Dănilă
Prepeleac, Michiduţă.
În
concluzie, Dănilă Prepeleac, operă de
profundă inspiraţie şi rezonanţă folclorică, este o creaţie originală, prin
modul personal, creator în care Creangă utilizează un material autentic
folcloric. Creangă urmăreşte, chiar şi prin limbajul oral, anumite efecte
scontate, întocmai ca un poet. Umorul este inconfundabil şi pentru a‑i reda
întreaga savoare prin repovestire, opera ar trebui memorată. Opera lui Creangă
trebuie citită, ca orice operă cultă. Caracterul cult rezidă, cum scria G.
Călinescu, mai ales în această „fixitate a formei”, care sustrage basmul
circulaţiei orale.
[1] Claude Levi‑Strauss,
etnograf şi antropolog celebru în secolul trecut, în cartea Tropice triste, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p. 240.
Octavian PAUN, din vol. Literatura romana pentru bacalaureat, Grafoart
[1] Claude Levi-Strauss, etnograf şi antropolog celebru în secolul trecut,
în cartea Tropice triste, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 240.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu