Într-o zi, pe înserat,
Ce să vezi ? Ne-am apucat,
Doi părinţi şi doi copii,
Din Cartea cu jucării,
Să minţim, să povestim
Ce-am ştiut şi ce nu ştim,
Pentru alţi copii mai mici,
Nici chiar mici detot, dar nici
Mari, ca de însurătoare.
Şi făcurăm şi-o prinsoare,
Cine poate scri mai iute
Stihuri vreo câteva sute,
Şi ne-am aşternut pe scris.
Ochii ni s-au cam închis,
Mâna ne-a cam amorţit
Şi-a ieşit ce a ieşit.
Am citit în adunare
Ce scrisese fiecare,
Şi din toate, vrea nu vrea,
S-a ales povestea mea.
Rămăşagul fu : “Se poate
Scri şi pe nerăsuflate ?”
Vorba e c-am câştigat
Şi,-n sfârşit, am răsuflat.
Partea mea, într-adevăr,
Am avut un sfert de măr,
Împărţind un măr creţesc ;
Nu cumva ca să jignesc
Pe tovarăşii de coate,
Mâncând sferturile toate.
Domnule,
care citeşti
Multe altele poveşti,
Mai frumoase şi mai scrise,
N-o să-ţi placă, pare-mi-se.
Te-ai deprins cu stih bogat,
Cu care te-am învăţat.
Nu mă osândi, vai mie !
C-am căzut în sărăcie.
E nevoie să-ţi explic :
Eşti prea mare. Fă-te mic.
Uită regula o dată
Şi, cu cartea dezvăţată,
Mergi niţel de-a buşile.
Poţi închide uşile,
De ţi-e teamă de ruşine
Să te faci de râs ca mine.
Fă-te la citit copil.
Asta, Domnule Confrate,
Dă alean şi sănătate.
Eu, cum vezi, încet, încet,
M-am făcut analfabet.
Poezia serveşte ca introducere
la o naraţiune lirică, fabuloasă, imaginară, scrisă în versuri, pentru copii,
şi intitulată Ţara piticilor.
Încadrarea în convenţia
naraţiunilor vechi, a fabulei, este sugerată de la început: Într-o zi, pe înserat, / Ce să vezi ? /
Ne-am apucat,... Gluma este evidentă, tehnica poeziei constând în nararea
glumeaţă a faptelor dintr-o fictivă ţară a piticilor, a unor oameni mari rămaşi
la dimensiunile copiilor, dar şi cu firea şi cu apucăturile acestora din urmă.
Naivitatea de
care dă dovadă naratorul este polemică, contrazicând părerile aşa-zis serioase
despre poezie şi lumea poeziei.
Poetul se adresează unui
cititor surprins să îl vadă pe Arghezi scriind pentru copii, abandonând postura
de poet grav, serios, problematic, pentru a se “prosti”, pentru “a se
copilări”.
Problema aceasta, a jocului, a
poeziei care reflectă universul copilăriei în opera lui Arghezi, este corelată
cu aspectele vieţii moderne în care omul îşi pierde inocenţa şi, odată cu ea,
spiritualitatea. Este posibil ca prezenţa jocului în opera sa să se explice
prin faptul că autorul vedea în pierderea inocenţei o dramă a modernităţii. Tot
el a sugerat în mai multe rânduri că, atâta vreme cât vor mai exista
“tiparele”, se mai poate spera în redobândirea inocenţei.
“O povestire e o jucărie”, scria T. Arghezi în proza Jucăriile. Dar nu numai povestirea,
pentru că tot el scria în articolul Ce este poezia: “Poezia are în sâmburele ei
o divină naivitate, care se întâlneşte în floare, în pasăre, în bucurie, în
entuziasm. Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului
matur şi al bătrânilor peste durere, dezamăgire şi suferinţă. Păstraţi pe
copilul vostru, din sufletul vostru, păstraţi-l ager şi curat. Duceţi-vă în
fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surâde...
Şi jucaţi-vă cu el în fiecare zi...[1]”
Poetul afirmă aici răspicat
legătura dintre poezie (creaţie), naivitate şi copilărie (joc). Poezia ascunde
în sâmburele ei divina naivitate a florii, a păsării, a bucuriei şi a
entuziasmului. Poetul îndeamnă la păstrarea copilului din sufletul omului şi la
jocul cu el în fiecare zi. Aşa face şi în Prefaţa
la Ţara piticilor.
În primul rând el se joacă cu
copiii, apucându-se să “mintă” şi să povestească nu numai pentru cei mici de
tot, ci şi pentru cei mari, şi pentru adolescenţi. Provocarea este un joc de-a
visul şi scrisul având ca miză, ca răsplată, cum are orice joc, un “măr”.
Precizarea “măr creţesc” este glumeţ-ironică, acest măr fiind mai acrişor,
urmează să-i vedem că li s-au cam strâmbat gurile, după ce le amorţiseră
mâinile de atâta scris. Fireşte că a câştigat tata, maturul, dar, generos
fiind, ca să nu-i jignească “pe tovarăşii de coate”, a împărţit mărul egal. Meritau
şi ei o răsplată, pentru că, după ce s-au chinuit să scrie, au avut plăcerea şi
răbdarea să-i asculte “minciunile”.
Acum se adresează poetul şi
cititorului matur, cititor avizat, dar neobişnuit cu asemenea poveşti
copilăreşti, un cititor rigid, cu regulile învăţate, cu pretenţii stereotipe,
căruia nu-i plac decât poveştile “mai scrise”, în sensul unei elaborări mai
pretenţioase. Gestul de a-i cere iertare acestuia, deşi aparent serios, este,
vedem imediat în strofa următoare, ironic. “Sărăcia” în care cade poetul,
corelată cu regăsirea naivităţii, a spontaneităţii, a simplităţii, este de
fapt, pentru cine înţelege, o dovadă de plenitudine spirituală.
Remarcabil este că poetul îl
tratează cu familiaritate pe cititorul ostil şi rezultatul este de-a dreptul
comic: îl invită pe acesta să fie din nou copil, să uite regulile, să uite
cartea învăţată, deformantă, şi chiar să meargă un pic de-a buşile.
De la glumă trece imediat la o
atitudine mai serioasă, numindu-şi cititorul “confrate” şi arătându-se pe sine drept
exemplu. Şi el a ieşit din dogmă, s-a făcut copil, chiar analfabet, şi în
această postură se simte bine: Asta,
Domnule confrate,/ Dă alean şi sănătate.
În concluzie, poezia nu se
adresează doar copiilor, ci, mai ales, adulţilor, acelora dintre adulţi care au
uitat să-şi cultive copilul din suflet, să-şi menţină viu sufletul-copil.
Este evident că jocul lui
Arghezi “de-a poezia jocului” relevează o relaţie fundamentală dintre joc şi
poezie, creaţie, literatură, ca o formă particulară, superioară a jocului. În
viziunea argheziană, poet, creator nu poate fi decât cel care este în stare “să
se copilărească”, să se joace, care-şi poate ţine ager şi treaz sufletul-copil.
Şi astfel, într-un mod foarte discret, Prefaţă
afirmă un crez artistic, ceea ce face din ea o artă poetică.
Ceea ce poezia şi literatura în
general au în comun cu jocul se poate vedea din înseşi caracteristicile
fundamentale ale jocului; ca şi jocul, care presupune reguli clare şi ferme,
obligatorii, o miză şi o răsplată, poezia, creaţia în general, este bazată pe
respectarea unor reguli, pe cunoaşterea acestora: cunoaşterea vieţii,
cunoaşterea limbii, cunoaşterea creaţiei anterioare, cunoaşterea regulilor de
prozodie şi de stil, cunoaşterea formelor, a tiparelor consacrate pentru a-ţi
găsi propria cale, originalitatea.
Ca şi jocul, literatura, poezia
presupune şi propune “o altă lume”, o lume fictivă, dar posibilă, mai plină,
mai bogată, în care omul să se simte mai “acasă”, să poată trăi, când vrea,
după dorinţă.
Tot aşa cum în joc copilul, ca
şi omul matur, învaţă şi se descoperă pe sine prin confruntarea cu alţii, la
fel poezia, literatura, arta este, în relaţia cu receptorul o formă a
dialogului, o “confruntare”, un joc prin care cititorul este provocat la
descoperirea de sine.
Literatura mai pune o problemă
gravă în relaţia cu receptorul. Acesta este nevoit să accepte şi să nu uite că
opera presupune ficţiunea, jocul, opera este verosimilă, conformă cu
realitatea, dar o şi suspendă, devenind ea însăşi realitate, fictivă, e
adevărat, dar nu mai puţin reală. Orice intrare în joc implică ieşirea din joc.
Iar nerespectarea acestei condiţii, a convenţiei jocului dintre operă şi
receptor, riscă să ducă la pierderea de sine, la căderea în ficţiune, aventură
similară cu “nebunia” lui Don Quijote de la Mancha, din romanul omonim al lui
Miguel de Cervantes. Asupra acestei posibile rătăciri atrage poetul atenţia în
poemul propriu-zis, Ţara Piticilor,
atunci când naratorul îndeamnă pe copilul căruia i se adresează să rămână
acasă, să nu plece în căutarea acestei ţări, să-şi facă mai bine acasă o
„piticărie”.
[1] Pentru relaţia dintre copilărie, joc, mit şi poezie, vezi şi Johan
Huizinga, în Homo ludens: „Dacă o afirmaţie serioasă e definită ca una
făcută în stare de veghe, poezia nu se va ridica niciodată până la nivelul
seriozităţii. Ea îşi are locul dincolo de seriozitate, la nivelul mult mai
primitiv şi mai originar, căruia îi aparţine copilul, animalul, sălbaticul şi
vizionarul, în regiunea visului, vrăjii, extazului, râsului. Pentru a înţelege
poezia, trebuie să fim în stare a ne însuşi sufletul copilului ca pe-o mantie
vrăjită şi să abandonăm înţelepciunea omului matur pentru aceea a copilului”
(Vezi prima notă în interpretarea la Cugetările
sărmanului Dionis)
