De-atâtea nopţi
aud plouând,
Aud materia
plângând...
Sunt singur, şi
mă duce-un gând
Spre locuinţele
lacustre.
Şi parcă dorm
pe scânduri ude,
În spate mă
izbeşte-un val –
Tresar prin
somn, şi mi se pare
Că n-am tras
podul de la mal.
Un
gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi
vremuri mă găsesc...
Şi
simt cum de atâta ploaie
Piloţii
grei se prăbuşesc.
De-atâtea
nopţi aud plouând,
Tot
tresărind, tot aşteptând...
Sunt
singur şi mă duce-un gând
Spre
locuinţele lacustre.
Opera lui Bacovia se
încadrează în direcţia simbolismului prin prezenţa motivelor şi elementelor de decor specific (amurgul, toamna, solitudinea, ploaia), a artificialităţii şi a sensibilităţii nevrotice;
a stridenţelor muzicale, prin decorul macabru (cadavrul,, agonia, moartea, sicriul, râsul, plânsul), prin
utilizarea unor simboluri obsedante (plumbul, ploaia, sicriul, amurgul, golul),
prin acuitatea senzorială în imagini
care reprezintă o stare interioară şi, nu în ultimul rând, prin prezenţa categorilor negative, trăsătură a liricii moderniste, precum
spaimele, straniul, tenebrosul, sfâşierea
între extreme, atracţia spre neant (moarte), grotescul, anormalitatea.
Ceea ce şochează în
poezia lui Bacovia este atmosfera sumbră. Poetul plonjează în labirintul
sufletului său şi rămâne transfigurat de ceea ce vede. Lumea exterioară devine
un simbol analog al acestei realităţi interioare, în care nu există bucurie,
lumină, frumuseţe, speranţă. Atmosfera este de copleşitoare dezolare, cu toamne
ploioase, cu arbori bolnavi, într-un peisaj de mahala de oraş provincial, între
cimitir şi abator, cu căsuţe şi cârciumi sărăcăcioase, cu parcul desfrunzit, cu
melancolia caterincilor, cu fecioare palide şi tuberculoase, cu poetul însuşi
delirând şi facând gesturi absurde etc.
Dacă Plumb evocă un infern al încastrării
succesive în spaţii din ce în ce mai limitate, sufocante, în mod cu totul opus,
Lacustră ilustrează aceeaşi temă, a însingurării, spaima disoluţiei eului
într-un spaţiu ilimitat. Ca şi în Plumb,
realitatea exterioară apare ca un ansamblu de simboluri, capabil să sugereze o
realitate interioară, o stare sufletească.
Tipul de spaţiu din Lacustră este dominant în opera lui
Bacovia, spaţiul închis, limitat, constituind excepţia (Plumb, Finis). Spaţiul închis asociază singurătatea şi moartea, iar
lipsa limitelor este generatoare de spaimă (Lacustră)
şi nebunie (Pulvis). De fiecare dată,
fie că este vorba de spaţiul limitat, fie că este vorba de spaţiul nelimitat,
el este asociat cu pustiul. Pustiirea spaţiului este echivalentul simbolic al
însingurării şi favorizează apariţia gândurilor negre. Pustiul este reliefat
puternic prin pierderea reperelor: a speranţei, în Plumb, a sentimentului timpului, în Lacustră. Moartea apare, în ambele cazuri, ca o soluţie, pustiul –
ca o prezenţă virtuală a acesteia.
Atmosfera este de
coşmar. Singur în odaie, sub teroarea ploii nesfârşite: „De-atâtea nopţi aud plouând,/ Aud materia plângând…”, poetul are
revelaţia regresiunii în anistorie, izolat într-o locuinţă lacustră: „Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre
locuinţele lacustre.” Acuitatea senzorială creşte până la delir nevrotic:
aude „materia plângând”. Ploaia nesfârşită capătă proporţii de potop,
ameninţând cu dezagregarea, cu disoluţia universului. Apa, simbol al vieţii,
devine aici simbol al morţii, al
descompunerii.
Golul şi plânsul sunt
termenii simbolici care revelează tema. Locuinţa lacustră, simbol al ruperii de
lume, al izolării, nu este nici ea un spaţiu protector. I se pare că doarme pe
scânduri ude („Şi parcă dorm pe scânduri
ude”), somnul îi este agitat, este cuprins de spaima înecului („În spate mă izbeşte-un val”), de groaza
că a uitat să tragă podul – simbolul comunicării, al relaţiei cu lumea,
deschide calea oricărei agresiuni. Groaza este întărită de sentimentul golului istoric, al neputinţei, al
prăbuşirii („Piloţii grei se prăbuşesc”),
al scufundării în neant.
Strategia literară este
aceeaşi ca în Plumb: realitatea
exterioară funcţionează ca realitate simbolică, prin care se sugerează o stare
sufletească. Dacă în Plumb angoasa
îşi găseşte corespondenţe simbolice în comprimarea minerală, iar pustiul în
spaţiile sufocante, în Lacustră ea
îşi află corespondeţe în spaţiul deschis, al primejdiei, generator de nevroză.
Concentrarea, mineralizarea materiei este înlocuită aici cu disoluţia, cu
pulverizarea ei. Imposibilitatea zborului devine aici prăbuşire în „golul
istoric”.
Pentru a sugera sentimentul, Bacovia
utilizează mijloace complexe.
Dacă în Plumb predomină formele de imperfect ale verbului, timp specific
povestirii, care, prin valoarea lui durativă, întăreşte impresia şi face să fie
simţită ca permanentă, în Lacustră
este folosit exclusiv prezentul, ceea ce sporeşte impresia de realitate
halucinantă, de dramatism.
Poezia este armonios alcătuită din
patru catrene, în versuri de 8-9 silabe, în ritm iambic (grav), predominant
rimate, alternând rima masculină (închisă, în consoane) cu pseudorima feminină
(vocalică). Singura libertate (inovaţie) formală (caracteristică simbolismului)
pe care şi-o ia poetul este asonanţa – absenţa rimei în ultimul vers al primei
strofe şi rimele imperfecte ale versurilor 1-3 din următoarele două: ude/pare, întinde/ploaie. Acestea
contribuie la accentuare sugestiei de disconfort, care se adaugă la cel generat
de sunetele închise din rima primelor trei versuri, dintre care două sunt
gerunzii: tresărind/ aşteptând/ gând.
Muzicalitatea este, în poezia bacoviană, sumbră, contribuind la crearea
atmosferei de acelaşi tip.
Totul contribuie la
constituirea şi întărirea semnificaţiilor, a atmosferei: sunetele oscilează
doar între tonalitatea minoră, întunecată, elegiacă, (plouând, gând, tresărind, aşteptând) şi cele stridente,
onomatopeice (se prăbuşesc). Pauzele
(punctele de suspensie) sugerează plânsul, durerea, suspinul ce împiedică
rostirea să devină curgătoare, discursivă, dar şi golul (Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…), sau încordarea, aşteptarea plină
de groază (Tot tresărind, tot aşteptând…).
Compoziţiile bacoviene, sunt scrise, din punct de vedere muzical, exclusiv în
do minor.
Prima strofă este reluată ca ultimă
strofă (tehnica muzicală, a refrenului), cu înlocuirea versului al doilea. „Aud materia plângând…” devine „Tot tresărind, tot aşteptând…, într-o gradare ce sugerează
trecerea de la acuitatea unei percepţii senzoriale halucinante la coşmarul
nevrotic.
Titlul poeziei, un substantiv
nearticulat, sugerează că poezia ar putea fi un pastel, ceea ce nu este. Se observă
puţinătatea imaginilor vizuale. Fiind dominantă impresia muzicală, în sensul
special de expresie iraţională, vagă, a unui sentiment, tehnica bacoviană
aminteşte compoziţiile tematice din muzica impresionistă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu