DACICA: mai 2015

Din vol. Octavian Păun, Literatura română pentru bacalaureat, Grafoart

– modernism, baladesc şi încifrare poetico-simbolică –

de Ion Barbu

Poet şi matematician, Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian, 19 mart. 1895, Câmpulung-Muscel – 11 aug. 1961, Bucureşti), debutează în Literatorul lui Al Macedonski, revistă simbolistă. Ulterior frecventează cenaclul Sburătorul şi publică în paginile revistei cu acelaşi nume, Eugen Lovinescu încadrându-l pe poet în capitolul „Poezia cu tendinţă spre ermetism”, definind ermetismul ca „tendinţă de refulare a lirismului, fie prin abstracţia fondului, fie prin simple mijloace de expresie reţinută, discretă sau, de-a dreptul şi voluntar, torturată, eliptică, cu asociaţii de idei strict personale, ce transformă poezia într-un joc de cuvinte încrucişate”.

În 1921 publică placheta După melci, retrasă de autor din cauza neînţelegerii editorului care pune să fie ilustrat textul ca pentru copii. În 1930 apare volumul Joc secund, ce va rămâne şi singurul său volum publicat, autorul consacrându-se definitiv carierei universitare de matematician.

Deşi restrânsă ca dimensiuni, creaţia lui Ion Barbu marchează un moment plin de consecinţe în istoria literaturii române, fiind comparabilă cu cea a lui Stephan Mallarmé şi Paul Valery în literatura franceză, expresia cea mai relevantă a modernismului în lirica interbelică.

În ciuda scurtei perioade în care s-a afirmat, creaţia sa a cunoscut trei etape distincte: parnasiană, baladesc-orientală şi ermetică, în formularea lui Tudor Vianu. Din prima etapă, aceea de la Sburătorul – 1919-1920, fac parte poezii precum Lava, Munţii, Copacul, Banchizele etc., care exaltă vitalismul cosmic – lava, munţii, copacii, banchizele, bazaltul, granitul – în maniera poeţilor parnasieni francezi, care cultivă „arta pură”, lirismul impersonal, rece, în forme poetice perfecte, constituind meditaţii grave sub masca unor pasteluri exotice.

Etapa a doua ilustrează preocuparea poetului pentru lumea concretă, în particular pentru spiritualitatea oriental-balcanică, acea lume anton-pann-escă ridicată la rang de efigie aristocratic-spirituală de către Mateiu Caragiale, în Craii de Curtea Veche, pe care o elogiază autorul. Poetul scrie acum balade: După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk – publicate între 1921-1925. Sub forma narativă a poemelor, punctate de dialog şi descriere, se ascund meditaţii grave pe teme diverse: puterea magică a cuvântului, capacitatea lui de a crea iluzii primejdioase pentru cel neiniţiat, care nu poate face distincţia dintre realitate şi iluzia lumii fictive, în După melci, sau transfigurarea modului oriental de existenţă, în care se revelează atitudinea contemplativă, spirituală – în ciclul Isarlâk.

Etapa a treia, ermetică, ilustrată de ciclul Joc secund, cuprinde poemele cele mai încifrate, precum Din ceas dedus (Joc secund), Timbru (acestea fiind şi arte poetice), Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare, Uvedenrode. Poezia devine acum joc secund, o eliberare a fanteziei de tendinţa practică şi desfăşurarea ei în zona esenţelor ideale, o sublimare a lumii în idee, după principiul absolut al geometriei. Semnificativă devine Oul dogmatic, oul devenit simbol geometric al lumii, al increatului, poetul sugerând că modul superior de existenţă este contemplaţia, orice alt fel de cunoaştere fiind sortit eşecului. Tema este reluată în Ritmuri... unde sunt evocate trei căi de cunoaştere: prin iubire (senzuală) simbolizată de „roata Venerei”, prin raţiune, simbolizată de „roata capului” – Mercur, şi prin contemplaţia apolinică, simbolizată de roata Soarelui. Uvenderode propune tema erosului, a nunţii ca încercare eşuată de cunoaştere.

Riga Crypto şi lapona Enigel, capodopera creaţiei lui Ion Barbu, face parte din acest ciclu, Uvedenrode, al nunţii ca încercare de cunoaştere sortită eşecului. Subintitulată baladă, poezia redă, la nivelul de suprafaţă, o stranie, fantastică poveste de dragoste. Titlul însuşi are rezonanţe de poem medieval, amintind de cupluri celebre, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta. Chiar formula narativă, de poveste în ramă, aminteşte atmosfera exotică, medievală, prin invocarea – evocatoare – a menestrelului, a unui trubadur, rugat de către un nuntaş să mai „zică” o dată, „stins, încetinel”, cântecul „Cu Enigel şi Riga Crypto”, pe care l-a spus cu atâta foc cu o vară înainte. Scurtul dialog dintre nuntaş şi lăutarul-menestrel are rostul de a plasa simbolic cântecul în atmosfera de kief de la nuntă. Kieful este spiritual, nunta propriu-zisă, evocată doar, devenind prilejul unei meditaţii. Povestea ştiută dinainte este tristă, simbolică, inducând ideea zădărniciei, a imposibilităţii de a cunoaşte absolutul prin dragoste.

Tablouri (secvenţe) poetice

Cântecul menestrelului are toate caracteristicile baladei fantastice, începând cu forma de început, cu rezonanţe de basm, prin indeterminarea spaţio-temporală: „În pat de râu şi-n humă arsă/ Împărăţea peste bureţi/ Crai Crypto, inimă ascunsă...”. Verbul împărăţea, la imperfect, induce semnificaţia indeterminării temporale, specifică povestirii populare, basmului.

Protagoniştii apar în două scurte tablouri, care opun două moduri fundamentale şi simbolice de existenţă. Riga Crypto împărăţeşte, cu o lene orientală, ţintuit „în pat de râu şi-n humă arsă”, în „tron de rouă”, peste bureţi şi mânătărci, „cercetat” doar de „pădureţi”, în dispreţul ghioceilor şi toporaşilor, care-l ocărăsc că este sterp, că nu înfloreşte.

În antiteză este prezentată Enigel, fiinţă fantastă, delicată şi exotică, „laponă mică, liniştită”, trăind „în ţări de ghiaţă, urgisită”, care, purtându-şi renii la păşunat înspre sud, poposeşte în împărăţia umedă şi umbroasă a lui Crypto, adoarme într-o noapte în poiană şi visează cum, însoţit de eunucul lui, Crypto o vizitează, îmbiind-o cu fragi. Întâlnirea este ceremonioasă, dar fata îl refuză. Dialogul este dramatic. Crypto o roagă pe fată să îl „culeagă” pe el, însă aceasta, menajându-i sentimentele, îl invită să aştepte, „să se coacă”, dar el ştie că nu se poate coace, că soarele este pentru el ucigaş, şi o îndeamnă pe fată să-l uite şi ea. Deşi fata pare tentată, ea refuză şi, într-un monolog mai amplu, enunţă propria aspiraţie, la care nu poate renunţa – teama de umbră şi visul de lumină, soarele, evocat în fiecare strofă a discursului: „Mă-nchin la soarele-nţelept”; „Greu taler scump, cu margini verzi”; „Că roata albă mi-e stăpână”; „La soare numai roata creşte”. Enigel, rostind aceste cuvinte, plânge. Dar răsare soarele şi Crypto, dând să treacă în umbră, este surprins de razele acestuia şi înnebuneşte, de atunci rămânând să rătăcească prin lume cu un alt alai, cu „măsălariţa-mireasă”, plantă otrăvitoare ca şi el, cuvenită împărăteasă.

Alegorie şi simbol

Povestea aceasta fantastică, întâlnirea dintre Crypto şi Enigel, nu se petrece însă la modul fabulos, precum în basme, ci în vis, tot aşa cum se petrece întâlnirea dintre Cătălina şi Luceafăr în poemul lui Eminescu, ceea ce deschide aceeaşi perspectivă a interpretării alegorice şi simbolice, capabilă să reveleze sensul „ermetic”, ascuns, de natură lirică, al baladei.

Există două posibilităţi, două direcţii de interpretare a alegoriei: una simbolică, cu referire la semnificaţiile din Luceafărul lui Eminescu – devenită curentă, şi una psihanalitică, care nu se exclud, fiind complementare, prin semnificaţiile generale.

Interpretarea prin compararea cu Luceafărul insistă pe semnificaţia imposibilităţii nuntirii dintre o fiinţă inferioară – Crypto, şi o fiinţă superioară – Enigel, consacrând şi sintagma critică „Luceafăr întors”, adică poem având aceeaşi temă, în care rolurile sunt inversate: femeia este fiinţă superioară. O astfel de abordare, deşi este sugestivă, pentru că are darul de a pune în relaţie directă, intuitivă, două capodopere, este totuşi simplificatoare. Comparaţia se reduce în acest fel la o simplă apropiere în planul unei antiteze discutabile, aceea dintre bărbat şi femeie, care, nu se poate susţine nici în interpretarea semnificaţiilor Luceafărului. Aceasta pentru că, dacă în Luceafărul este vorba de o aspiraţie umană, a individualului către general, către absolut, o căutare şi o întâlnire eşuată, dar a cărei consecinţă este că cele două entităţi s-au cunoscut şi s-au recunoscut, în Riga Crypto şi lapona Enigel nu mai este vorba, cum vom vedea, decât despre o căutare de sine a omului, care aspiră deopotrivă spre soare, spre lumină, spre absolut, într-un elan individual, fără participarea universalului, dar şi spre limitarea cărnii, a lutului, a umbrei. Posibilitatea apropierii de Luceafărul ar trebui să se restrângă la aceasta: ambele poeme sunt expresia lirică a unei tragice aspiraţii spre umbră şi spre lumină, spre cunoaşterea intuitivă, directă, sensibilă, dionisiacă – prin participare, prin limitare, prin iubire – şi spre cunoaşterea dezlimitată, detaşată, absolută, apolinică, solară, care înseamnă tragică renunţare şi suferinţă.

S-ar putea atunci spune că Enigel este o Cătălina care scapă de tentaţiile pe care i le oferă Cătălin-Crypto, aşezată definitiv în orizontul luminii, al absolutului, trăind deopotrivă drama ei umană, a fiinţei terestre, dar şi pe cea a Luceafărului, aspectul ei complementar, ceresc. Ea este psyche-ul uman (iar Psyche este feminin!), sfâşiat tragic între dorinţa fericirii prin iubire, atras de tentaţia abisală a umbrei, a cărnii, a lutului promiţător de linişte şi confort, pe de o parte, şi tentaţia, la fel de abisală, a soarelui, a luminii, a Ideii, plină de neliniştea căutării, pe care o simbolizează eterna călătorie, eterna transhumanţă, în care dorinţa nu este decât un popas, un vis inconştient. Dar, în Enigel, Cătălina este una cu Cătălin, ceea ce înseamnă, simbolic, că ea este simbolul omului în general, bărbat, sau femeie, n-are importanţă. Ceea ce este paradoxal în acest superb exemplar feminin creat de Ion Barbu este puterea de renunţare a sufletului la chemarea irezistibilă a dragostei, a dorinţei. Chiar de la început, riga Crypto, nume care înseamnă, în sens etimologic, „ascuns”, este numit „inimă ascunsă”, epitet revelator, care invită la identificarea lui, la modul simbolic, cu dorinţa carnală a lui Enigel. Psihologic, dorinţele cenzurate se împlinesc în vis. Enigel, căreia dorinţa i se revelează în vis sub înfăţişarea unui simbol[1], este sublimă prin capacitatea ei de a refuza fericirea promisă chiar şi în vis. Respingându-l pe Crypto, nu fără durere, chiar de la începutul dialogului: „Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!”, ea îşi respinge propria dorinţă.

Cu aceasta se lămureşte tema poeziei, care este dezbaterea dintre minte şi inimă. Fiinţă desfăcută „din umbră deasă”, născută în „iarnă”, „în ţări de ghiaţă urgisită”, adică hărăzită asprimii, frigului Ideii, al raţiunii („A cunoaşte este iarnă”, spune Blaga, cam în aceeaşi perioadă), călătoria ei spre soare devine simbol al căutării, al cunoaşterii, soarele simbolizând absolutul, idealul. Enigel, deşi aspiră către umbră, către trup (carnea), ceea ce înseamnă către sensibil şi efemer, optează pentru absolut, pentru visul conştient simbolizat de soare, „greu taler scump, cu margini verzi,/ De aur...”. Fiinţa umană superioară este aceea care oglindeşte în adâncul ca de fântână al sufletului absolutul: „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână...”, în antiteză cu fiinţa inferioară, mai firavă, la care „pahar e gândul, cu otravă”. Pare că este vorba despre o idee poetică înrudită cu cea din balada După melci, unde mesajul central este că mânuirea cuvântului fără a-i înţelege puterile magice, poate deveni malefică, atunci când nu este însoţită de cunoaştere (copilul provoacă moartea unui melc, căruia-i promite iluzia verbală a sosirii primăverii). De data aceasta pericolul l-ar reprezenta aspiraţiile tulburi, nereprezentate raţional, tentaţia depăşirii propriilor limite, cu trimitere la un anumit mod uman de existenţă, vegetal, simbolic asimilat somnului materiei, pentru care Ideea poate deveni otravă periculoasă. Întâlnirea lui Crypto cu fiinţa solară a lui Enigel, care participă la lumină, îi este fatală.

Călătoria spre sudul luminos şi solar capătă astfel conotaţiile unei ascensiuni necesare, revelate şi deopotrivă autoimpuse, care nu exclude un regret al părăsirii orizontului vegetal, al humei („pat de lut şi humă arsă”), al răcorii (”vecinic tron, de rouă parcă”, al umbrei şi somnului, al cărnii inconştiente şi efemere („La umbră numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se desumflă...”). Opţiunea este dureroasă, dar are forţa unui destin, fiinţei superioare fiindu-i menit să reflecte absolutul, „Greu taler scump, cu margini verzi,/ De aur...” Se cuvine să ne întrebăm de ce talerul de aur are aici marginile verzi? Pornind de la semnificaţiile simbolice ale culorilor, ştiind că aurul reprezintă absolutul, ideea, transcendentul şi spiritualul, iar verdele simbolizează lumea, viaţa în expresia ei materială, putem spune că ambele aspecte ale sufletului – pe care am văzut că le exprimă „povestea” lui Crypto şi Enigel – se regăsesc în fiinţa absolutului, numai că partea nocturnă, dionisiacă, în sens simbolic, se situează în marginea Absolutului, în vreme ce superiorul, apolinicul tinde spre centrul, spre aurul perfecţiunii. Fiinţa comună, visul obscur al cărnii este în Fiinţă, dar în marginea Fiinţei. Îi este dat omului, fiinţei superioare, să se împlinească într-o ordine superioară numai printr-o dureroasă, continuă renunţare şi căutare de sine. Cu aceasta, reîntâlnim Luceafărul, dar pe temeiul semnificaţiilor celor mai profunde.

Forma epică, narativă, implicând elemente lirice şi dramatice, se dovedeşte a fi o proiecţie simbolică a unei viziuni lirico-metafizice despre existenţa umană, o alegorie. Ca şi Eminescu, al cărui Luceafăr este o transfigurare a unui basm popular, Ion Barbu pare să fi transfigurat aici o legendă despre apariţia ciupercilor otrăvitoare, destin care se explică mitic-legendar printr-un hybris, un păcat deosebit, în cazul de faţă al unei fiinţe care vrea să îşi transgreseze regnul, să îşi depăşească propria condiţie: o ciupercă aspiră spre condiţia umană şi este pedepsită să devină veninoasă. Astfel se explică în folclor apariţia ciupercilor otrăvitoare, iar numele Crypto este legat de numele generic al ciupercilor, în termeni ştiinţifici numite cryptogame. Iar finalul baladei conţine o astfel de rezolvare mitic-folclorică, prin însoţirea înveninatului şi nebunului Crypto cu o buruiană otrăvitoare, „măsălariţa-mireasă”.

Prin lirismul ei impersonal, poezia a devenit instrument de cunoaştere (în spiritul aspiraţiilor moderniste ale scriitorului).

Prin simplitatea formală, în contrast cu complexitatea şi bogăţia de semnificaţii simbolice, prin modul în care se sugerează sentimente, idei şi atitudini prin intermediul corespondenţelor dintre simboluri şi sentimente, idei, prin capacitatea de a le sugera plastic şi dramatic într-o „poveste” dramatic încărcată de trăiri emoţionale, Riga Crypto este, fără îndoială, o capodoperă.

[1] Aici ciuperca este un simbol nelipsit de conotaţii sexuale. Dacă Enigel ar fi fost băiat, desigur că dorinţa ar fi trebuit să ia altă formă simbolică: scoica, de exemplu.