LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ
de Vasile Voiculescu
«Lobii frontali sint inamicii umanităţii.
Lobotomizatul pierde compozanta emotivă a activităţilor sale etc., etc.»
(Presse medicale, nr. 41 din
10 iulie 1848, articol Lobotomia prefrontală, încercare de
psiho-chirurgie de Pierre Wertheimer)
Lumea se potolise de mult. Sub suprema
oblăduire a Perfectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei
cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.
Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi
fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul
respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.
Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a
lumii — mulţumirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în
care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa,
ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi
căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate.
Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.
Se înţelege că, în această situaţie
privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai
putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire.
E drept că piramida nu era deloc înaltă.
Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar
era foarte întinsă, jumătate pămîntul. Lucru care singur conta. Şi vîrful nu se
mai pierdea în nori, ci, susţinînd singur măreaţa construcţie, sta pe pămînt.
Se putea susţine fără paradă, cum dealtfel
făceau teoreticienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens
progres. Ceea ce se pierdea în planuri şi adîncime, se cîştiga în linie. Adică
idealul : întoarcerea la lumea unidimensională.
La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime
de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea
pre-frontală, un procedeu derivat dintr-o veche şi timidă operaţie de
psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească.Chiar în prima oră după
naştere, se aşeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex şi
constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe
radioactive sub înaltă tensiune. După ce se înşuruba, aparatul se declanşa singur
graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau cu precizie matematică
locul pe unde trece din lobul frontal anterior al creierului, către nucleii
cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre nervoase care face puntea între aceste
sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, ţîşneau dintr-o parte şi din
alta, străbă-tînd oasele frunţii, două fascii de raze, care, întîlnindu-se
într-un minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu şi
total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic.
Copilul, afară de o uşoară zguduire, care îl făcea calm şi indiferent la emoţii
toată viaţa, nu simţea de asemenea nimic.
Operaţia se repeta la vîrsta de şapte şi apoi la
optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de
fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoşi mai
dîrzi.
Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un
motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă precădere în şirul de
sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără
certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea în imensa
uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. Dealtfel, lipsa a
două uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunţau
transfug al colectivităţii şi te osîndeau oricînd şi oriunde la aplicarea
imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi şi
pedepse pe deasupra.
Dar de zeci şi zeci de ani nu se întîmplase o asemenea
criminală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, primării, fabrici,
ateliere, şcoli, dar nu era casă în care să nu se găsească, printre cele mai
uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., şi cîte o
coroniţă de lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie.
Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte
şi rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase omenirea
de o mulţime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progresului calm, n-avea nimic
misterios în ea.
Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales
în-ultimele războaie mondiale oamenii de ştiinţă — medici, chirurgi şi
psihiatri — stabiliseră rolul nefast pe care-1 joacă lobul anterior frontal al
creierului în viaţa omenirii.
El este focarul tuturor instigaţiilor la
nelinişte, neastîmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi al
întreprinderilor. Sălaşul nefericirii.
„In acest teritoriu prefrontal se înscrie
proiecţia individului în viitor. Aria prefrontală naşte şi cîrmuieşte ideile
despre eul interior şi îndrumarea lor spre năzuinţa de lărgire.
Individul
lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităţilor sale ideative, în
special cele care privesc previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială
a extremului pol frontal..."
Operatul este eliberat de toate nenorocirile
care însoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste, visurile de mărire
şi interesul ce-şi acordă sie însuşi.
Din personalitatea lui se şterge orice urmă de
reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de
întrebări, chinuit de mister.
Şi încetînd de a se complace într-o excesivă
măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism şi hiperpreţuire, el se întoarce
la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice
activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă,
în stare de a exercita orice profesie unde se cere nu numai energia braţelor,
ci şi scrierea, calculul, judecata, adică îndeplineşte toate operaţiile mintale
necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fără să se mai
gîndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să privească în sus ori
înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie nemulţumit. Arderea fasciilor
nervoase stîrpeşte din el orice urmă de emoţie, orice culoare a eului, care
rămîne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis,
înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la
îndatoririle lui elementare. Coagularea îl uşurează astfel de tot sectorul
afectivo-emoţional plin de primejdii şi tulburător. La început, operaţia asupra
lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor,
obsedaţilor de sinucidere, rîvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor,
nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o
operaţie sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele capului şi chirurgul
bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădăcinile fibrelor vinovate.
Simplificarea ei prin radiocoagulare automată
rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului şi pacificării
omenirii.
Celebra carte ,,Lobii prefrontali, inamici ai
umanităţii" a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu
atîta sîrguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau
altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţia, meditaţia, nemulţumirea de sine,
rîvna către perfecţie, mizantropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei
rînduieli individuale şi sociale.
Autorul deplîngea că Sfîntul Francisc, Dante,
Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven şi alţi
neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră în era lobocoagulării,
care ar fi făcut din ei alţi oameni.
Acum, omenirea muncea, mînca, dormea şi se scula
fără grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau fericirea
funcţionau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci idei false despre ea. Şi
la această falsificare a vieţii contribuiseră pînă atunci lobii aducători de
nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desfiinţaseră.
Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi prevedere, ca o divinitate
tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor,
bănuielilor şi al urii.
Dar, de la o vreme, cîteva semne, aproape
imperceptibile la început, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului.
Ele se iviră mai întîi în tineret şi se arătară
în chip fiziologic, între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de
mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mîncare, anemie şi mai ales constipaţie.
Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură
cu greu, după îndelungi consultări, fără să şi le poată explica. Asemenea
tulburări nu se mai pomeneau de cînd se instituise lobocoagularea. De cînd,
adică, ideile şi activităţile lor încetaseră de a fi stînjenite de emoţii,
meditaţii, reflecţii. Cu un cuvînt, de cînd calea afectului spre creier şi
amestecul centrilor emoţionali inferiori în treburile, omului fuseseră tăiate.
Dar, cu încetul, tulburările luară înfăţişări şi
alură psihologică, în tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti începură să
puncteze, ca nişte bube, epiderma pînă atunci atît de curată a P.P.P.P.P.-ului
şi rătăcirile să se înmulţească. Tinerii de ambele sexe tînjeau, mîinile lor pe
uneltele de muncă aveau gesturi şi întîrzieri ca de gîndire, opriri ca de
alegere. Unii îşi mîngîiau fruntea sau îşi treceau degetele, ca pe nişte plete
imaginare, peste chelia precoce. Alţii fură observaţi cîntînd, adică gungurind
singuri, fiindcă acum cîntecul nu se exercita decît în cor. Fetele îndrăzneau
să-şi pieptene părul, lăsat să crească mare, în ciuda regulamentului strict.
Sau îşi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori.
Într-o bună zi, cîţiva tineri fură prinşi că
plîng. Lacrimi, în P.P.P.P.P. ?
!... Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele
fură convocate, Prezidiul Suprem — sesizat şi o vastă anchetă — instituită pe
toată imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine practica coagulării ? La catagrafie, nici un
individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare şi atestatele de rigoare. In
privinţa asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Şi oarecum liniştea şi
siguranţa forurilor superioare asigurată.
Alte cercetări minuţioase stabiliră, de
asemenea, că nici o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii
condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, tablourile, statuile,
şi toate operele de artă nefastă care ar fi putut amăgi tineretul şi deştepta
sămînţa nebuniei trecute, fuseseră vîndute pe valută forte altor ţări,
retrograde, cu care nu se mai aveau legături.
Copiii, născuţi toţi în maternităţi, rămîneau
acolo şi nu erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai tîrziu spre
reverie. Nu erau adormiţi în luluit sau cîntece, nu auzeau un basm, nu ascultau
o poveste. Creşteau apoi în vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică
priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai sănătoase
lozinci în urechi.
De unde, dar, neorînduiala ivită ? Căci, curînd,
dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales în ceea ce priveşte sexualitatea.
Un cuvînt trecea, şoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia
află cu greutate că era vorba de „Frumuseţe", care nu mai figura în nici
unul din dicţionarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca
pe o lucrare de stat, oficială, o slujbă cetăţenească, încredinţată numai
unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au înclinări
şi preferinţe, se aleg singuri, între ei, îşi închipuie că găsesc, dincolo de
scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi motive de exaltare într-un
simplu act fiziologic. Perechile se făgăduiau unul altuia ca într-o logodnă de
odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicaţi de la această
nebunie se înmulţiră. Şi un alt cuvînt, nou, netrecut în dicţionare, se înfiripă,
sub nasul poliţiei, cuvîntul „Iubire". Frumuseţe şi iubire. Tineretul
bolnav alerga după ele ca după un miraj localizat în anume persoane, pe care le
scoteau din rînduiala comună, înălţîndu-se deasupra prezidiului.
Astea toate dovedeau o îngrijorătoare
zdruncinare a alcătuirii, ameninţînd cu ruina tot ce se clădise.
În curînd, ceva nou, spăimîntător, îşi făcu
apariţia. Cu atît mai primejdios, cu cît
era nevăzut, nepipăit, insesizabil. In acea lume realistă începu deodată să se
vorbească despre spirit : ceva dincolo de om, pe care-1 poate mişca şi agita.
O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivităţii, agitaţia fiind
exclusiv în căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii şi
braţele în sus, la cer, fără să ştie spre ce, aşteptînd, cerînd de la un mare
necunoscut — nu de la Supremul Prezidiu — împlinirea unei nedesluşite
aspiraţii, care nu mai ţinea de pămînt.
Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii
de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, castraţi, sterilizări
nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptuşirea creie-relor cu plăci de plumb şi
alte metale impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanaţii venite din alte
sfere. Inutil.Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau flacăra
nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului.
In acest timp, laboratoarele lucrau făr-de
răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta, în ungherele
şi ascunzişurile creierilor, pricina acestor neaşteptate trădări ale ştiinţei.
Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte
lăstare lăuntrice, neatinse de trăsnetul coagulator ? Poate că centrii nervoşi
anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei ?
Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările
neschimbate şi punţile între nucleele infernale definitiv tăiate.
Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor
modificată, congestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind vechile
tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de
tristă memorie o numea ochiul lui Siva. Această glandă — spuneau superstiţiile
— se proiecta afară din craniu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea
privi lumea viitoare. Prin
ea se primeau insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se
ascundea iar sub oasele capului. Aici se făcea în timpurile barbare tonsura
preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă rîsul, pătrunderea Duhului. Alţi
autori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului.
Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea
epifizei. Şi operaţia se aplică fără excepţie tuturor cetăţenilor de rînd.
Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se
alină, fără să înceteze. Pentru ca în curînd să zbucnească mai cu furie.
Prin pivniţe si hrube, dar mai ales în pădurile
păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi de la
îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedîndu-se la
acte ce aminteau străvechile culte ale magiei.
Ţăranii mai ales alergau la ei şi, cu
destrăbălări de gesturi şi îngenuncheri, îmbrăţişau lemne tăiate în cruce,
boite cu tot soiul de culori. Bărbaţii cîntau şi femeile se boceau la
picioarele acestor semne neînsufleţite.
Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe
dinafară.
Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum ?
Ştiinţa şovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această
necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care îndrăzneşte să încalce stăpînirea
Supremului Prezidiu şi să-i anuleze providenţialele măsuri şi decrete ?
Din ordinul cîrmuirii, se instituiră
experienţe uriaşe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul
anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată în polul frontal.
S-a mers pînă la coagularea completă o
creierilor unor indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fără
să renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranţă. Idioţi, dar
se închinau şi iubeau.
Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii
se alterau din ce în ce, iar vechile, care începură turburarea, pe măsură ce
îmbătrîneau, îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. Visul, lenea,
împopoţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice,
aplecarea spre mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie,
pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai ales de sine, grija pentru
viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale luau fel de fel
de chipuri, cum nu se mai pomenise.
Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei.
Dacă uniunea ar fi avut vecini, fără îndoială că
această zbucnire de neastîmpăr şi fierbere s-ar fi întrupat într-un război,
spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost îndreptate şi canalizate.
Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel
o localizare, unde ar fi putut fi prinsă şi pusă în frîu. Dar aşa ? In creieri
şi în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, ca în vechile
superstiţii, să o cauţi. In cer ? Atît mai trebuia,
ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare.
Unde dar era de găsit şi stîrpit Spiritul ? Căci
trebuia stîrpit, cu riscul de a stîrpi odată cu el omenirea şi a plămădi alta,
nouă. Se ventila şi ideea aceasta.
De pe capul oamenilor de ştiinţă, răspunderile trecură
pe umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră în mîinile
cîrmuitorilor. Aceştia, la rîndu-le, le aşezară la picioarele Perfectului
Prezidiu, spre a hotărî, încrucişîndu-şi braţele în smerită aşteptare.
Bătrînul preşedinte, într-o insomnie agitată,
avu o inspiraţie, îşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Acea a cumpărării,
a spionajului, a mituirii şi denunţării, pînă la auto-delaţiune.
Printr-un caz, care deroga de la toate legile,
se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decoraţie unică,
onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi călătorie de nuntă
în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se
ascunde insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului.
Rezultatul nu întîrzie şi fu strălucit. Un tînăr
se înfăţişă cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă.
El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib
de muşchi găunoşi, în veşnic neastîmpăr, mereu plină de sînge învăpăiat,
găzduieşte acum duhul care agită lumea. Zvîcnelile ei dureroase, umflăturile ei
pînă să plesnească, fierbinţeala ce o împrăştie, bucuria care o cutremură sînt
semne nedezminţite.
Îndată se constată că în adevăr fuseseră
destule indicaţii, pe lingă care savanţii trecuseră fără să le bage de seamă,
în înverşunarea lor numai asupra creierilor.
Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se
săvîrşeau trăgîndu-se în inimă. Versurile, cîntecele, poveştile care colindau
nu vorbeau decît numai despre ea.
Vechile superstiţii din erele primitive puneau
în inimă centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi, pentru unirea cu duhul,
pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să coboare mintea în
inimă.
Se începură alte noi cercetări, îndreptate, cu
toată lua-rea-aminte, asupra organului incriminat.
Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură
numeroase vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe
altarul binelui obştesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la
loc.
Şi, spre surprinderea obştească, se găsi că
inima îşi schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi arhitectura
histologică. Era mai grea, mai roşie, mai globuloasă, mai puţin musculoasă,
înţesată cu fibre nervoase şi ganglioni autonomi.
Iar, minune, în partea de sus, pe globul ei,
numaidecît sub ieşirea cîrjei aortice, se prăsiseră nişte sîmburi creţi de
substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri de creier.
Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou
la vechea funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu al
spiritului stăpînitor peste ideaţia productivă şi utilitară.
De aici pînă la dezlegarea definitivă a
problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stîrpi pe loc şi
acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om.
Pînă cînd ? Se va vedea.
Cum tînărul voluntar care cel dintîi se
denunţase nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra preşedintelui
prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii.
Şi, pentru geniala, suprafireasca inspiraţie ce
avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat
şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduinţa,
dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare,
într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii.
Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile
neamurilor omeneşti.
Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi
caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş.
[1948, iulie
27, Bucureşti]
Din volumul VASILE
VOICULESCU: GÂNDURI ALBE, Editura Cartea Româneascã, 1986
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu