Din vol. Octavian Păun, Literatura română pentru bacalaureat, Grafoart
–
modernism, baladesc şi încifrare poetico-simbolică –
de
Ion Barbu
Poet şi
matematician, Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian, 19 mart. 1895, Câmpulung-Muscel
– 11 aug. 1961, Bucureşti), debutează în Literatorul
lui Al Macedonski, revistă simbolistă. Ulterior frecventează cenaclul Sburătorul şi publică în paginile
revistei cu acelaşi nume, Eugen Lovinescu încadrându-l pe poet în capitolul
„Poezia cu tendinţă spre ermetism”, definind ermetismul ca „tendinţă de
refulare a lirismului, fie prin abstracţia fondului, fie prin simple mijloace
de expresie reţinută, discretă sau, de-a dreptul şi voluntar, torturată,
eliptică, cu asociaţii de idei strict personale, ce transformă poezia într-un
joc de cuvinte încrucişate”.
În 1921
publică placheta După melci, retrasă
de autor din cauza neînţelegerii editorului care pune să fie ilustrat textul ca
pentru copii. În 1930 apare volumul Joc
secund, ce va rămâne şi singurul său volum publicat, autorul consacrându-se
definitiv carierei universitare de matematician.
Deşi restrânsă
ca dimensiuni, creaţia lui Ion Barbu marchează un moment plin de consecinţe în
istoria literaturii române, fiind comparabilă cu cea a lui Stephan Mallarmé şi
Paul Valery în literatura franceză, expresia cea mai relevantă a modernismului
în lirica interbelică.
În ciuda
scurtei perioade în care s-a afirmat, creaţia sa a cunoscut trei etape
distincte: parnasiană, baladesc-orientală şi ermetică, în formularea lui Tudor
Vianu. Din prima etapă, aceea de la Sburătorul
– 1919-1920, fac parte poezii precum Lava,
Munţii, Copacul, Banchizele etc., care exaltă vitalismul cosmic – lava,
munţii, copacii, banchizele, bazaltul, granitul – în maniera poeţilor parnasieni
francezi, care cultivă „arta pură”, lirismul impersonal, rece, în forme poetice
perfecte, constituind meditaţii grave sub masca unor pasteluri exotice.
Etapa a doua
ilustrează preocuparea poetului pentru lumea concretă, în particular pentru
spiritualitatea oriental-balcanică, acea lume anton-pann-escă ridicată la rang
de efigie aristocratic-spirituală de către Mateiu Caragiale, în Craii de Curtea Veche, pe care o
elogiază autorul. Poetul scrie acum balade: După
melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea
la Isarlâk – publicate între 1921-1925. Sub forma narativă a poemelor,
punctate de dialog şi descriere, se ascund meditaţii grave pe teme diverse:
puterea magică a cuvântului, capacitatea lui de a crea iluzii primejdioase
pentru cel neiniţiat, care nu poate face distincţia dintre realitate şi iluzia
lumii fictive, în După melci, sau
transfigurarea modului oriental de existenţă, în care se revelează atitudinea
contemplativă, spirituală – în ciclul Isarlâk.
Etapa a treia,
ermetică, ilustrată de ciclul Joc secund, cuprinde poemele cele mai
încifrate, precum Din ceas dedus (Joc
secund), Timbru (acestea fiind şi
arte poetice), Oul dogmatic, Ritmuri
pentru nunţile necesare, Uvedenrode. Poezia devine acum joc secund, o eliberare a fanteziei de
tendinţa practică şi desfăşurarea ei în zona esenţelor ideale, o sublimare a
lumii în idee, după principiul absolut al geometriei. Semnificativă devine Oul dogmatic, oul devenit simbol
geometric al lumii, al increatului, poetul sugerând că modul superior de
existenţă este contemplaţia, orice alt fel de cunoaştere fiind sortit eşecului.
Tema este reluată în Ritmuri... unde
sunt evocate trei căi de cunoaştere: prin iubire (senzuală) simbolizată de
„roata Venerei”, prin raţiune, simbolizată de „roata capului” – Mercur, şi prin
contemplaţia apolinică, simbolizată de roata Soarelui. Uvenderode propune tema erosului, a nunţii ca încercare eşuată de
cunoaştere.
Riga Crypto şi lapona Enigel,
capodopera creaţiei lui Ion Barbu, face parte din acest ciclu, Uvedenrode, al nunţii ca încercare de
cunoaştere sortită eşecului. Subintitulată baladă,
poezia redă, la nivelul de suprafaţă, o stranie, fantastică poveste de
dragoste. Titlul însuşi are rezonanţe de poem medieval, amintind de cupluri
celebre, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta. Chiar formula narativă, de
poveste în ramă, aminteşte atmosfera exotică, medievală, prin invocarea –
evocatoare – a menestrelului, a unui trubadur, rugat de către un nuntaş să mai
„zică” o dată, „stins, încetinel”, cântecul „Cu Enigel şi Riga Crypto”, pe care
l-a spus cu atâta foc cu o vară înainte. Scurtul dialog dintre nuntaş şi
lăutarul-menestrel are rostul de a plasa simbolic cântecul în atmosfera de kief
de la nuntă. Kieful este spiritual, nunta propriu-zisă, evocată doar, devenind
prilejul unei meditaţii. Povestea ştiută dinainte este tristă, simbolică,
inducând ideea zădărniciei, a imposibilităţii de a cunoaşte absolutul prin
dragoste.
Tablouri (secvenţe) poetice
Cântecul
menestrelului are toate caracteristicile baladei fantastice, începând cu forma
de început, cu rezonanţe de basm, prin indeterminarea spaţio-temporală: „În pat de râu şi-n humă arsă/ Împărăţea
peste bureţi/ Crai Crypto, inimă
ascunsă...”. Verbul împărăţea, la
imperfect, induce semnificaţia indeterminării temporale, specifică povestirii
populare, basmului.
Protagoniştii
apar în două scurte tablouri, care opun două moduri fundamentale şi simbolice
de existenţă. Riga Crypto împărăţeşte, cu o lene orientală, ţintuit „în pat de
râu şi-n humă arsă”, în „tron de rouă”, peste bureţi şi mânătărci, „cercetat”
doar de „pădureţi”, în dispreţul ghioceilor şi toporaşilor, care-l ocărăsc că
este sterp, că nu înfloreşte.
În antiteză
este prezentată Enigel, fiinţă fantastă, delicată şi exotică, „laponă mică,
liniştită”, trăind „în ţări de ghiaţă, urgisită”, care, purtându-şi renii la
păşunat înspre sud, poposeşte în împărăţia umedă şi umbroasă a lui Crypto,
adoarme într-o noapte în poiană şi visează cum, însoţit de eunucul lui, Crypto
o vizitează, îmbiind-o cu fragi. Întâlnirea este ceremonioasă, dar fata îl
refuză. Dialogul este dramatic. Crypto o roagă pe fată să îl „culeagă” pe el,
însă aceasta, menajându-i sentimentele, îl invită să aştepte, „să se coacă”,
dar el ştie că nu se poate coace, că soarele este pentru el ucigaş, şi o
îndeamnă pe fată să-l uite şi ea. Deşi fata pare tentată, ea refuză şi, într-un
monolog mai amplu, enunţă propria aspiraţie, la care nu poate renunţa – teama
de umbră şi visul de lumină, soarele, evocat în fiecare strofă a discursului: „Mă-nchin la soarele-nţelept”; „Greu taler
scump, cu margini verzi”; „Că roata albă mi-e stăpână”; „La soare numai roata
creşte”. Enigel, rostind aceste cuvinte, plânge. Dar răsare soarele şi
Crypto, dând să treacă în umbră, este surprins de razele acestuia şi înnebuneşte,
de atunci rămânând să rătăcească prin lume cu un alt alai, cu
„măsălariţa-mireasă”, plantă otrăvitoare ca şi el, cuvenită împărăteasă.
Alegorie şi simbol
Povestea
aceasta fantastică, întâlnirea dintre Crypto şi Enigel, nu se petrece însă la
modul fabulos, precum în basme, ci în vis,
tot aşa cum se petrece întâlnirea dintre Cătălina şi Luceafăr în poemul lui
Eminescu, ceea ce deschide aceeaşi perspectivă a interpretării alegorice şi
simbolice, capabilă să reveleze sensul „ermetic”, ascuns, de natură lirică, al
baladei.
Există două
posibilităţi, două direcţii de interpretare a alegoriei: una simbolică, cu
referire la semnificaţiile din Luceafărul
lui Eminescu – devenită curentă, şi una psihanalitică, care nu se exclud,
fiind complementare, prin semnificaţiile generale.
Interpretarea
prin compararea cu Luceafărul insistă
pe semnificaţia imposibilităţii nuntirii dintre o fiinţă inferioară – Crypto, şi o fiinţă superioară – Enigel, consacrând şi sintagma critică
„Luceafăr întors”, adică poem având aceeaşi temă, în care rolurile sunt
inversate: femeia este fiinţă superioară. O astfel de abordare, deşi este
sugestivă, pentru că are darul de a pune în relaţie directă, intuitivă, două
capodopere, este totuşi simplificatoare. Comparaţia se reduce în acest fel la o
simplă apropiere în planul unei antiteze discutabile, aceea dintre bărbat şi
femeie, care, nu se poate susţine nici în interpretarea semnificaţiilor Luceafărului. Aceasta pentru că, dacă în
Luceafărul este vorba de o aspiraţie
umană, a individualului către general, către absolut, o căutare şi o întâlnire
eşuată, dar a cărei consecinţă este că cele două entităţi s-au cunoscut şi s-au
recunoscut, în Riga Crypto şi lapona
Enigel nu mai este vorba, cum vom vedea, decât despre o căutare de sine a
omului, care aspiră deopotrivă spre soare, spre lumină, spre absolut, într-un
elan individual, fără participarea universalului, dar şi spre limitarea cărnii,
a lutului, a umbrei. Posibilitatea apropierii de Luceafărul ar trebui să se restrângă la aceasta: ambele poeme sunt
expresia lirică a unei tragice aspiraţii spre umbră şi spre lumină, spre
cunoaşterea intuitivă, directă, sensibilă, dionisiacă – prin participare, prin
limitare, prin iubire – şi spre cunoaşterea dezlimitată, detaşată, absolută,
apolinică, solară, care înseamnă tragică renunţare şi suferinţă.
S-ar putea
atunci spune că Enigel este o Cătălina care scapă de tentaţiile pe care i le
oferă Cătălin-Crypto, aşezată definitiv în orizontul luminii, al absolutului,
trăind deopotrivă drama ei umană, a fiinţei terestre, dar şi pe cea a
Luceafărului, aspectul ei complementar, ceresc. Ea este psyche-ul uman (iar Psyche
este feminin!), sfâşiat tragic între dorinţa fericirii prin iubire, atras de
tentaţia abisală a umbrei, a cărnii, a lutului promiţător de linişte şi confort,
pe de o parte, şi tentaţia, la fel de abisală, a soarelui, a luminii, a Ideii,
plină de neliniştea căutării, pe care o simbolizează eterna călătorie, eterna
transhumanţă, în care dorinţa nu este decât un popas, un vis inconştient. Dar,
în Enigel, Cătălina este una cu Cătălin, ceea ce înseamnă, simbolic, că ea este
simbolul omului în general, bărbat, sau femeie, n-are importanţă. Ceea ce este
paradoxal în acest superb exemplar feminin creat de Ion Barbu este puterea de
renunţare a sufletului la chemarea irezistibilă a dragostei, a dorinţei. Chiar
de la început, riga Crypto, nume care înseamnă, în sens etimologic, „ascuns”,
este numit „inimă ascunsă”, epitet
revelator, care invită la identificarea lui, la modul simbolic, cu dorinţa
carnală a lui Enigel. Psihologic, dorinţele cenzurate se împlinesc în vis.
Enigel, căreia dorinţa i se revelează în vis sub înfăţişarea unui simbol[1],
este sublimă prin capacitatea ei de a refuza fericirea promisă chiar şi în vis.
Respingându-l pe Crypto, nu fără durere, chiar de la începutul dialogului: „Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de
blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!”, ea îşi respinge propria dorinţă.
Cu aceasta se
lămureşte tema poeziei, care este dezbaterea dintre minte şi inimă. Fiinţă desfăcută „din umbră deasă”, născută în
„iarnă”, „în ţări de ghiaţă urgisită”, adică hărăzită asprimii, frigului Ideii,
al raţiunii („A cunoaşte este iarnă”, spune Blaga, cam în aceeaşi perioadă),
călătoria ei spre soare devine simbol al căutării, al cunoaşterii, soarele
simbolizând absolutul, idealul. Enigel, deşi aspiră către umbră, către trup (carnea), ceea ce înseamnă către sensibil
şi efemer, optează pentru absolut, pentru visul conştient simbolizat de soare,
„greu taler scump, cu margini verzi,/ De
aur...”. Fiinţa umană superioară este aceea care oglindeşte în adâncul ca
de fântână al sufletului absolutul: „Că
sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână...”, în antiteză cu
fiinţa inferioară, mai firavă, la care „pahar
e gândul, cu otravă”. Pare că este vorba despre o idee poetică înrudită cu
cea din balada După melci, unde
mesajul central este că mânuirea cuvântului fără a-i înţelege puterile magice,
poate deveni malefică, atunci când nu este însoţită de cunoaştere (copilul
provoacă moartea unui melc, căruia-i promite iluzia verbală a sosirii
primăverii). De data aceasta pericolul l-ar reprezenta aspiraţiile tulburi,
nereprezentate raţional, tentaţia depăşirii propriilor limite, cu trimitere la
un anumit mod uman de existenţă, vegetal, simbolic asimilat somnului materiei,
pentru care Ideea poate deveni otravă periculoasă. Întâlnirea lui Crypto cu
fiinţa solară a lui Enigel, care participă la lumină, îi este fatală.
Călătoria spre
sudul luminos şi solar capătă astfel conotaţiile unei ascensiuni necesare,
revelate şi deopotrivă autoimpuse, care nu exclude un regret al părăsirii
orizontului vegetal, al humei („pat de
lut şi humă arsă”), al răcorii (”vecinic
tron, de rouă parcă”, al umbrei şi somnului, al cărnii inconştiente şi
efemere („La umbră numai carnea creşte/
Şi somn e carnea, se desumflă...”). Opţiunea este dureroasă, dar are forţa
unui destin, fiinţei superioare fiindu-i menit să reflecte absolutul, „Greu taler
scump, cu margini verzi,/ De aur...” Se cuvine să ne întrebăm de ce talerul
de aur are aici marginile verzi? Pornind de la semnificaţiile simbolice ale
culorilor, ştiind că aurul reprezintă absolutul, ideea, transcendentul şi
spiritualul, iar verdele simbolizează lumea, viaţa în expresia ei materială,
putem spune că ambele aspecte ale sufletului – pe care am văzut că le exprimă
„povestea” lui Crypto şi Enigel – se regăsesc în fiinţa absolutului, numai că
partea nocturnă, dionisiacă, în sens simbolic, se situează în marginea
Absolutului, în vreme ce superiorul, apolinicul tinde spre centrul, spre aurul
perfecţiunii. Fiinţa comună, visul obscur al cărnii este în Fiinţă, dar în
marginea Fiinţei. Îi este dat omului, fiinţei superioare, să se împlinească
într-o ordine superioară numai printr-o dureroasă, continuă renunţare şi
căutare de sine. Cu aceasta, reîntâlnim Luceafărul,
dar pe temeiul semnificaţiilor celor mai profunde.
Forma epică,
narativă, implicând elemente lirice şi dramatice, se dovedeşte a fi o proiecţie
simbolică a unei viziuni lirico-metafizice despre existenţa umană, o alegorie.
Ca şi Eminescu, al cărui Luceafăr este
o transfigurare a unui basm popular, Ion Barbu pare să fi transfigurat aici o
legendă despre apariţia ciupercilor otrăvitoare, destin care se explică
mitic-legendar printr-un hybris, un
păcat deosebit, în cazul de faţă al unei fiinţe care vrea să îşi transgreseze
regnul, să îşi depăşească propria condiţie: o ciupercă aspiră spre condiţia
umană şi este pedepsită să devină veninoasă. Astfel se explică în folclor
apariţia ciupercilor otrăvitoare, iar numele Crypto este legat de numele
generic al ciupercilor, în termeni ştiinţifici numite cryptogame. Iar finalul baladei conţine o astfel de rezolvare
mitic-folclorică, prin însoţirea înveninatului şi nebunului Crypto cu o
buruiană otrăvitoare, „măsălariţa-mireasă”.
Prin lirismul
ei impersonal, poezia a devenit instrument de cunoaştere (în spiritul
aspiraţiilor moderniste ale scriitorului).
Prin
simplitatea formală, în contrast cu complexitatea şi bogăţia de semnificaţii
simbolice, prin modul în care se sugerează sentimente, idei şi atitudini prin
intermediul corespondenţelor dintre simboluri şi sentimente, idei, prin
capacitatea de a le sugera plastic şi dramatic într-o „poveste” dramatic
încărcată de trăiri emoţionale, Riga
Crypto este, fără îndoială, o capodoperă.
[1] Aici ciuperca este un simbol
nelipsit de conotaţii sexuale. Dacă Enigel ar fi fost băiat, desigur că dorinţa
ar fi trebuit să ia altă formă simbolică: scoica,
de exemplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu