vezi, taliarh ? de Octavian Paun

marul rotat, de Octavian Paun

iti amintesti

descantecul pasarii peste oras

departe sunt de tine

dadon !

lui Taliarh, de Octavian Paun

suntem aici de sapte mii de ani, de Octavian Paun

Dumitru Micu, Cuvant inainte la "Stau pe tarmu-albastru"

OCTAVIAN

PĂUN

STAU

PE ŢĂRMU- ALBASTRU

Editura Arefeană

Bucureşti 2005

C U V Â N T  Î N A I N T E

Niciodată, parcă, principiul inovatorismului dinamitard n-a acţionat în poezia română mai febril decât azi; în orice caz, nu la scară atât de întinsă. Fiecare poet în curs de afirmare se vrea, mai mult decât ultramodern, şi implicit în chip mai spectacular diferit prin secesiune, de toţi predecesorii şi contemporanii. “Fiecare” e un fel de a vorbi. Există şi excepţii. Acestea nu fac decât să confirme regula. Cei ce nu-şi etalează agresiv singularitatea se afirmă cu greu, nu cuceresc de îndată atenţia publică. Unii, de altfel, nici nu au prin ce s-o cucerească, cuminţenia lor exprimă un deficit de putere creativă. Dar şi originalităţile ostentative, aberante, pot disimula mediocritatea. Vocaţia se declară în fel şi chip: atât revoluţionar, prin sfărâmarea formulelor consacrate, cât şi liniştit, prin doar adaptarea limbajului la noi conţinuturi sufleteşti. Infinit diferenţiată, ea eficacizează estetic, în funcţie de natura comunicării, orice instrumentaţie poetică, indiferent dacă aceasta recurge la procedări nemaivăzute sau menţine “sfintele silabe cu rimă şi cezură”.

Debutând editorial cu volumul acesta, Octavian Păun a adoptat cea de-a doua modalitate. Nu toate versurile sale sunt de factură clasică, dar în toate, şi în cele libere, rimate sau nu, sălăsluieşte spiritul clasicismului. Covârşitoarea majoritate a poeziilor din Stau pe ţărmu-albastru sunt compuse, de altminteri, în vers regulat, şi mai totdeauna ireproşabil făurit, nu puţine dintre ele fiind sonete şi “pseudosonete” sau rondeluri. Câteva actualizează chiar motive clasice, greco-latine. Poetul se adresează, ca Horaţiu, lui Taliarh (“O, Taliarh, amice…”), urmăreşte, asemenea lui G. Călinescu, pe Diana, “prin codri de-ntuneric şi lumini”, îşi cheamă iubita în Laţiu, “lângă-a Castaliei şi a Bandusiei fântână”, invocă pe Dante şi Petrarca, pe Beatrice şi Laura. Fundamental în volum, modul clasic include elemente şi ale altor stiluri, ale micului romantism, bunăoară, uşor identificabil în versurile de cadenţă graţios călinesciană ale pieselor Nu-s potrivite la scris sau strofele madrigaleşti ale Vechiului clarinet.

Precumpănitor, orientarea clasicizantă se exprimă într-o tematică şi tonalitate ce o plasează în climatul lirismului de sursă autohtonă al perioadei interbelice. Poetul formulează personal, inedit, însă cunoscătorii percep, în elocuţia lui, nu fără emoţie intelectuală, ecouri din melosul specific al poeziei promovate de revista Gândirea. Dăm, în cartea lui Octavian Păun, de pasteluri ce amintesc de Pillat (Mărul rotat) şi Voiculescu (La Sarmisegetusa, Apus de soare, vara, peste dealuri), de evocări ale lumii spirituale a satului în genul celor voiculesciene în vers liber şi alb din volumul Destin, cea mai vibrantă purtând titlul interogativ Nu te mai ştiu ?!... :

Eram copil şi plânsul femeilor la cruce

mă copleşea amarnic de parcă eu plângeam…

Constatăm că în genere amintirile din copilărie sunt pătrunse, ca ale poeţilor tradiţionalişti din paginile Gândirii, de un duh religios:

Doamne, pe care amintirea te sporeşte,

mi-aduc aminte,

pe când eram copil,

cum tu te strecurai în mine

cu neaua de Crăciun.

Legat cu toate fibrele fiinţei de sat, poetul nu râvneşte la splendorile citadine, nu vrea “nalte palate” şi “de purpuri veşminte”; trăieşte “voios” în bordeiul pe care şi l-a “clădit în pământ”, “sus, la izvorul plăpând şi duios” şi nu are mai mare bucurie decât aceea de a se “scălda prin verde şi caldul smarald din pământuri”. Mândru de a fi, psihic, un vajnic ţăran, născut “în luna lui Ghenar, când arde gerul”, într-o noapte în care “scânceau sub lună plină lupii straşnic /Şi vulpile plângeau prin vizuini”, el se simte “contemporan cu dacii”, fii, după legendă, ai lupilor, şi o spune în versuri de o asprime analoagă celei proprii stihurilor de tinereţe ale lui Stancu:

Cu dacii şi romanii am fost contemporan

În secolul trecut, din anii cincizecişicinci,

Eu am cântat din fluier şi am purtat opinci,

Iar ghioaga ce purtam părea un buzdugan

Menit ca să strivească în cale-mi câte cinci.

Regretul de a fi părăsit satul, motiv sămănătorist, e comunicat cu maximă expresivitate la nivelul volumului într-un solilocviu elegiac de speţa tânguirilor lui Goga şi, prin versul liber, a rememorărilor elegiace din primul volum al lui Mihai Beniuc (Tovarăşii copilăriei, Poveste de Crăciun):

Şi eu am locuit cândva în câtec de privighetoare.

M-am mutat apoi la oraş.

Nu bănuiam că aici ce-i cântec totdeauna moare.

(Printre privighetori, demult)

Înscrisă, precum se vede, în linia tradiţionalismului interbelic, poezia lui Octavian Păun îl sporeşte, cu mijloace proprii, pe o cale urmată şi de alţi netradiţionalişti, aceea a redimensionării realului prin livresc. Octavian Păun celebrează satul nu reconstituindu-l, aşa zicând, ca atare, ci trecându-l prin cultură. Procedura e manifestă în Pe Şteaza, unde obiectul transfigurării e satul ardelean deja transfigurat prin aura personalităţilor pe care le-a produs:

Pe Şteaza-n sus, spre Păltiniş –

În Alpii româneşti, în Făgăraş –

În satul lui Cioran şi al lui Goga

Ciobanii fără turme, ca străjerii,

Ai lui Godot, sub cerul verii

Bat drumul, fluturându-şi toga.

Livrescul dă tradiţionalismului o tentă de modernitate. Amprentele poeticului de tip modern sunt, de altfel, descifrabile în numeroase bucăţi, indiferent de motivele interpretate, şi în structura expresiei. Multe dintre poezii îşi au modelul în Arghezi: în versurile săltăreţe mai cu seamă (“Dumnezeu e un artist / Şi un mare belletrist”), dar şi în “psalmi”, din care o sintagmă de neuitat figurează chiar într-un titlu: Copac pribeag. Icoană e o replică la Jignire :

Azi vreau să-ţi fac, iubito, o icoană,

Am luat din ceruri şi argint şi aur

Şi-azur şi stele mici precum un faur

Şi nestemate reci – rubine-rană.

Pe alocuri se simte Blaga. În ritmul şi figuraţia piesei Manole se roagă, de exemplu:

Suflete-al meu,

Rogu-te, iartă

Că te-am jertfit

În zidul de piatră.

în vizionarismul hieratic din Descântul păsării peste oraş:

În dimineaţa alb-albastră a cântat

Un cuc peste oraş – l-a descântat…

Şi păsările toate-au amuţit

Transfigurate ca-ntr-un rit.

sau în euforia luminozităţii din Luminile de altădată :

[…] Copil, mă scăldam în mare şi pură lumină.

Că toamnă era, primăvară, sau vară, ori iarnă,

lumini năvăleau pretutindeni.

Apare şi o imitaţie după Ion Barbu: Cir-liu-lai. Aceasta se numără printre compunerile ludice. Căci lirismul e contrapunctat, în Stau pe ţărmu-albastru, de joc. Culegerea cuprinde, alături de cântece sobre, şi improvizaţii umoristice, jocuri de rime, stihuri de circumstanţă, inspirate mai ales de momente erotice, cu implicaţii idilice.

Profesor, cercetător literar, doctor în litere, iată-l pe Octavian Păun debutând şi ca poet, stăpân pe mijloace. Ca fost îndrumător al său în pregătirea pentru doctorat, nu pot decât să-i adresez urarea tradiţională : Să fie într-un ceas bun!

                                                                                                                                                                                                                                         D. MICU

Luminile de altadata

LUMINILE DE ALTĂDATĂ

Luminile de altădată unde-s, unde-s ?

Copil, mă scăldam în mare şi pură lumină.

Că toamnă era, primăvară, sau vară, ori iarnă,

lumini năvăleau pretutindeni :

dealul, pădurea şi valea

înfloreau totdeauna de lumina cea albă,

sau roză,

aurie,

sau verde,

vineţie-n adânc

iar sus – totdeauna albastră.

Dar oamenii aceia, unde-s ?

Atuncea credeam că sunt toţi

din albastră, aurie,

din verde şi albă lumină.

Acuma nu-s… acuma nu-s…

Luminile de altădată,

unde oare au apus ?

EU AM VENIT PE LUME

Eu am venit pe lume-n iarna grea,

În luna lui Ghenar, când arde gerul,

Iar stelele pe cer îşi scânteiau oţelul,

Pădurea-n deal amarnic mai gemea.

Scânceau sub lună plină lupii straşnic

Şi vulpile plângeau prin vizuini,

Cădeau ca pietre vrăbii şi găini,

Dar focu-n vatră ardea paşnic.

Am dat un ţipăt lung şi vajnic

Iscat din piept puternic, de erou,

De am umplut pădurea cu ecou –

Al nopţii mele calde noul crainic.

Pe la fereastră,-n zarzărul de-afară,

Cu chiciuri de argint de ger şi lună,

Plângeau pe strune stelare de vioară

Cântările de zâne, – pecetluită rună.

Unde-i barbatul ?

             

UNDE-I BĂRBATUL ?

Piere ţăranul, piere românul, creştinul,

Domn este banul, păgânul, străinul !

Unde-i bărbatul care să-nvingă ?

Ţara-n adâncuri l-aşteaptă şi-l strigă

Ca pe Iisus. El e nădejdea şi mântuitorul,

El e salvarea… El şi – până nu piere –

Poporul !

La Sarmisegetusa

LA SARMISEGETUSA

                                         de Octavian Paun

La Sarmisegetusa, ca-n vis, adesea sui

Prin flacăra pădurii, şi-acolo mă aşez

Lângă surpate ziduri, sau pe vreun meterez,

Cu Decebal alături, printre voinicii lui.

În taină, pe aproape, îşi sună vechiul crez

Izvorul în suspine, iar sus, în bradul şui

Se-aprinde vatra lunii, şi apele hai-hui

Pornesc să cânte-n vale. Şi eu atunci oftez,

Privesc moşneagul rege şi-uimit apoi tresar,

Când ia din iarba verde fatidica lui cupă

Şi bea. Ce palid este !… şi faţa – ca de var !

Încerc să rup cu-o vorbă tăcerea ce ne surpă,

Dar beau şi eu cu dânsul veninul cel amar.

Iar luna ne priveşte din ceruri ca o lupă…

Contemporan cu dacii

CONTEMPORAN CU DACII

Cu dacii şi romanii am fost contemporan
În secolul trecut, din anii cincizeşicinci,
Eu am cântat din fluier şi am purtat opinci
Iar ghioaga ce purtam părea un buzdugan
Menit ca să strivească în cale-mi câte cinci.
Iar creştineşte fost-am scăldat într-un cazan,
Apoi am fost la şcoală şi am purtat ghiozdan,
Şi-am ascultat cuvântul la dascăli şi vlădici.
Tot timpu-acela însă daco-roman am fost.
Şi-am petrecut de-asemeni invazii de barbari,
Da’-n codrii mei străvechii găsit-am adăpost.
Eu casa mi-am cioplit-o cu barda din stejari
Din vremile apuse, măreţe, care-au fost…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Trecutu-ntreg colindă cu flăcările-i mari !

Dorul poeziei

DORUL POEZIEI

Teodorei

Dorul poeziei iar mă cuprinde,

Patria mea în vis se întinde.

Merg pe cărarea cernută de stele,

Pulbere albă-a dorinţelor mele…

Cine de-acum îmi va mai spune

Vorba ştiută de-acasă ?

Pânea pe masă cine-mi va pune?

Poteca în urmă-i retrasă …

Vecinică-i clipa ce am trăit…

Astăzi îmi pare un labirint.

Timpului eu nu-i mai robesc

Şi afară din vreme-nfloresc !

4 ian. 2014