OCTAVIAN
PĂUN
STAU
PE ŢĂRMU- ALBASTRU
Editura Arefeană
Bucureşti 2005
C U V Â N T Î N A I N T E
Niciodată, parcă, principiul inovatorismului
dinamitard n-a acţionat în poezia română mai febril decât azi; în orice caz, nu
la scară atât de întinsă. Fiecare poet în curs de afirmare se vrea, mai mult
decât ultramodern, şi implicit în chip mai spectacular diferit prin secesiune,
de toţi predecesorii şi contemporanii. “Fiecare” e un fel de a vorbi. Există şi
excepţii. Acestea nu fac decât să confirme regula. Cei ce nu-şi etalează
agresiv singularitatea se afirmă cu greu, nu cuceresc de îndată atenţia
publică. Unii, de altfel, nici nu au prin ce s-o cucerească, cuminţenia lor
exprimă un deficit de putere creativă. Dar şi originalităţile ostentative,
aberante, pot disimula mediocritatea. Vocaţia se declară în fel şi chip: atât
revoluţionar, prin sfărâmarea formulelor consacrate, cât şi liniştit, prin doar
adaptarea limbajului la noi conţinuturi sufleteşti. Infinit diferenţiată, ea
eficacizează estetic, în funcţie de natura comunicării, orice instrumentaţie
poetică, indiferent dacă aceasta recurge la procedări nemaivăzute sau menţine “sfintele silabe cu rimă şi cezură”.
Debutând editorial cu volumul acesta, Octavian Păun a
adoptat cea de-a doua modalitate. Nu toate versurile sale sunt de factură
clasică, dar în toate, şi în cele libere, rimate sau nu, sălăsluieşte spiritul
clasicismului. Covârşitoarea majoritate a poeziilor din Stau pe ţărmu-albastru sunt compuse, de altminteri, în vers
regulat, şi mai totdeauna ireproşabil făurit, nu puţine dintre ele fiind sonete
şi “pseudosonete” sau rondeluri. Câteva actualizează chiar motive clasice,
greco-latine. Poetul se adresează, ca Horaţiu, lui Taliarh (“O, Taliarh, amice…”), urmăreşte,
asemenea lui G. Călinescu, pe Diana, “prin
codri de-ntuneric şi lumini”, îşi cheamă iubita în Laţiu, “lângă-a Castaliei şi a Bandusiei fântână”,
invocă pe Dante şi Petrarca, pe Beatrice şi Laura. Fundamental în volum, modul
clasic include elemente şi ale altor stiluri, ale micului romantism, bunăoară,
uşor identificabil în versurile de cadenţă graţios călinesciană ale pieselor Nu-s potrivite la scris sau strofele
madrigaleşti ale Vechiului clarinet.
Precumpănitor, orientarea clasicizantă se exprimă
într-o tematică şi tonalitate ce o plasează în climatul lirismului de sursă
autohtonă al perioadei interbelice. Poetul formulează personal, inedit, însă
cunoscătorii percep, în elocuţia lui, nu fără emoţie intelectuală, ecouri din
melosul specific al poeziei promovate de revista Gândirea. Dăm, în cartea lui Octavian Păun, de pasteluri ce
amintesc de Pillat (Mărul rotat) şi
Voiculescu (La Sarmisegetusa, Apus de
soare, vara, peste dealuri), de evocări ale lumii spirituale a satului în
genul celor voiculesciene în vers liber şi alb din volumul Destin, cea mai vibrantă purtând titlul interogativ Nu te mai ştiu ?!... :
Eram copil şi
plânsul femeilor la cruce
mă copleşea
amarnic de parcă eu plângeam…
Constatăm că în genere amintirile din copilărie sunt
pătrunse, ca ale poeţilor tradiţionalişti din paginile Gândirii, de un duh religios:
Doamne, pe
care amintirea te sporeşte,
mi-aduc
aminte,
pe când eram
copil,
cum tu te
strecurai în mine
cu neaua de
Crăciun.
Legat cu toate fibrele fiinţei de sat, poetul nu
râvneşte la splendorile citadine, nu vrea “nalte
palate” şi “de purpuri veşminte”;
trăieşte “voios” în bordeiul pe care
şi l-a “clădit în pământ”, “sus, la izvorul plăpând şi duios” şi nu
are mai mare bucurie decât aceea de a se “scălda
prin verde şi caldul smarald din pământuri”. Mândru de a fi, psihic, un
vajnic ţăran, născut “în luna lui Ghenar,
când arde gerul”, într-o noapte în care “scânceau
sub lună plină lupii straşnic /Şi vulpile plângeau prin vizuini”, el se
simte “contemporan cu dacii”, fii,
după legendă, ai lupilor, şi o spune în versuri de o asprime analoagă celei
proprii stihurilor de tinereţe ale lui Stancu:
Cu dacii şi
romanii am fost contemporan
În secolul
trecut, din anii cincizecişicinci,
Eu am cântat
din fluier şi am purtat opinci,
Iar ghioaga
ce purtam părea un buzdugan
Menit ca să
strivească în cale-mi câte cinci.
Regretul de a fi părăsit satul, motiv sămănătorist, e
comunicat cu maximă expresivitate la nivelul volumului într-un solilocviu
elegiac de speţa tânguirilor lui Goga şi, prin versul liber, a rememorărilor
elegiace din primul volum al lui Mihai Beniuc (Tovarăşii copilăriei, Poveste de Crăciun):
Şi eu am
locuit cândva în câtec de privighetoare.
M-am mutat
apoi la oraş.
Nu bănuiam că
aici ce-i cântec totdeauna moare.
(Printre privighetori, demult)
Înscrisă, precum se vede, în linia tradiţionalismului
interbelic, poezia lui Octavian Păun îl sporeşte, cu mijloace proprii, pe o
cale urmată şi de alţi netradiţionalişti, aceea a redimensionării realului prin
livresc. Octavian Păun celebrează satul nu reconstituindu-l, aşa zicând, ca
atare, ci trecându-l prin cultură. Procedura e manifestă în Pe Şteaza, unde obiectul transfigurării
e satul ardelean deja transfigurat prin aura personalităţilor pe care le-a
produs:
Pe Şteaza-n
sus, spre Păltiniş –
În Alpii
româneşti, în Făgăraş –
În satul lui
Cioran şi al lui Goga
Ciobanii fără
turme, ca străjerii,
Ai lui Godot,
sub cerul verii
Bat drumul,
fluturându-şi toga.
Livrescul dă tradiţionalismului o tentă de
modernitate. Amprentele poeticului de tip modern sunt, de altfel, descifrabile
în numeroase bucăţi, indiferent de motivele interpretate, şi în structura
expresiei. Multe dintre poezii îşi au modelul în Arghezi: în versurile
săltăreţe mai cu seamă (“Dumnezeu e un
artist / Şi un mare belletrist”), dar şi în “psalmi”, din care o sintagmă
de neuitat figurează chiar într-un titlu: Copac
pribeag. Icoană e o replică la Jignire :
Azi vreau
să-ţi fac, iubito, o icoană,
Am luat din
ceruri şi argint şi aur
Şi-azur şi
stele mici precum un faur
Şi nestemate
reci – rubine-rană.
Pe alocuri se simte Blaga. În ritmul şi figuraţia
piesei Manole se roagă, de exemplu:
Suflete-al
meu,
Rogu-te,
iartă
Că te-am
jertfit
În zidul de
piatră.
în
vizionarismul hieratic din Descântul
păsării peste oraş:
În dimineaţa
alb-albastră a cântat
Un cuc peste
oraş – l-a descântat…
Şi păsările
toate-au amuţit
Transfigurate
ca-ntr-un rit.
sau
în euforia luminozităţii din Luminile de
altădată :
[…] Copil, mă
scăldam în mare şi pură lumină.
Că toamnă
era, primăvară, sau vară, ori iarnă,
lumini
năvăleau pretutindeni.
Apare şi o imitaţie după Ion Barbu: Cir-liu-lai. Aceasta se numără printre
compunerile ludice. Căci lirismul e contrapunctat, în Stau pe ţărmu-albastru, de
joc. Culegerea cuprinde, alături de cântece sobre, şi improvizaţii umoristice,
jocuri de rime, stihuri de circumstanţă, inspirate mai ales de momente erotice,
cu implicaţii idilice.
Profesor, cercetător literar, doctor în litere, iată-l
pe Octavian Păun debutând şi ca poet, stăpân pe mijloace. Ca fost îndrumător al
său în pregătirea pentru doctorat, nu pot decât să-i adresez urarea
tradiţională : Să fie într-un ceas bun!
D. MICU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu