ZBURATORUL, de Ion Heliade Radulescu_text si comentariu

LEGENDE sau BASMELE ROMÂNILOR_de Petre ISPIRESCU

modele bilete examen bacalaureat 2016_competente lingvistice

LUMINA, de Lucian Blaga_comentariu de Octavian Paun

LUMINA

– poezie şi metafizică –

de Lucian Blaga

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie,

când singur plutea-n întuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

“Să fie lumină !”

O mare

şi-un vifor nebun de lumină

făcutu-s-a-n clipă:

O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,

o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci – cine ştie ?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept – minunato,

e poate că ultimul strop

din lumina creată în ziua dintâi.

O primă informaţie despre această poezie datează din 8 sept. 1917, într-o scrisoare adresată Corneliei, viitoarea soţie a poetului: “Oh, lumina aceea însetată de viaţă ! – O să-ţi mai fac surprize de poeme. Versul acela va fi aşa cum l-ai presimţit foarte bine c-ar trebui să fie: «Unde a pierit de-atunci toată lumina aceea ce istovea Nimicul şi se zbătea să creeze lumea şi soarele, cântecele şi beţia?»”. A apărut în Glasul Bucovinei, ian. 1919 şi ulterior, în acelaşi an, în volumul Poemele luminii, a doua poezie, după Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – arta lui poetică.

Tema poemului este iubirea, proiectată cosmic, ca în poezia eminesciană.

Poemul este structurat în două secvenţe diferite din punctul de vedere al construirii discursului liric. Prima – constituită de prima şi ultima strofă – este un monolog adresat iubitei, în care se manifestă direct eul liric prin pronumele şi verbele la persoana întâi singular: (“mi”, “simt”, văd”), în care sentimentul naşterii iubirii este echivalat metaforic şi simbolic cu “un strop din lumina/ creată în ziua dintâi”. A doua este un tablou cosmogonic (strofele a doua şi a treia): haosul primordial şi imaginea naşterii lumi(ni)i din haos, un “vifor nebun de lumină” care s-a irosit, a dispărut, fără ca nimeni să ştie unde (o interogaţie retorică din strofa a patra, un distih). Prima şi a doua secvenţă sunt marcate prin opoziţii spaţio-temporale: prezentul iubirii este opus trecutului (imperfectul şi perfectul compus, din tabloul cosmogoniei).

Relaţia dintre iubire şi lumină este marcată prin sinestezie în primele versuri: Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd...”. Asociată cu iubirea şi cu geneza, lumina semnifică deopotrivă emoţia, bucuria, dar şi optimismul, speranţa că prin iubire sufletul omului participă la taina originară a facerii lumii: ea, lumina simţită graţie iubirii, “oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi ?...”

Viziunea poetică a lui Blaga despre iubire este una metafizică. Iubirea smulge pe omul îndrăgostit din orizontul animalic, banal, al autoconservării existenţei, şi îl aruncă în orizontul problematic al tainei, al misterului. Nu despre echivalarea femeii cu lumina este vorba aici, cum se poate crede, ci despre un proces, o dinamică a sentimentelor, născută din apropierea fiinţei iubite, despre semnificaţia ontologică a iubirii, înţeleasă ca participare la mecanica divină a naşterii universului, o participare la Tot – simbolizat prin lumină. Este semnificativ faptul că Blaga îşi începe propriu-zis opera poetică prin evocarea luminii, metafora metaforelor, simbol cu mari puteri integratoare, arhetip ce prezintă aceleaşi semnificaţii pentru întreaga umanitate. De altfel, poetul a făcut dese precizări despre poezia sa ca expresie a unei sensibilităţi metafizice. Poezia nu este, pentru Blaga, decât un mod particular de expresie metaforică a metafizicului. În opera filosofică, Blaga scria că “lumina e simţită ca o trezire şi ca o înviere”şi că “lumina nu este, nu poate fi o esenţă metaforică decât prin contiguitatea cu aplicaţiile filosofic religioase – ca esenţă şi revelare a unicităţii lui Dumnezeu”. Sau, într-o poezie (Giordano Bruno), că viaţa însăşi nu este decât veşnică ardere pe rugul luminii, mereu a altor inimi. LUMINA este, de altfel, termenul cu cea mai mare frecvenţă în opera poetului. Acesta este un argument care, pe lângă altele, izvorâte din constelaţiile metaforice pe care le stabileşte lumina împreună cu alţi termeni, poate susţine ideea că Blaga, contrar părerii unanim acreditate – Blaga, poet al întunericului –, este un poet al luminii.

Semnificaţia acestei prezenţe fundamentale o definea foarte bine Tudor Vianu în studiul Lucian Blaga, poetul, din 1934, în care vorbea despre “omul singur, executând actul cel mai intim subiectiv al sufletului său, şi anume căutarea unui Dumnezeu care se ascunde”, despre acea “pornire spre esenţial şi totalitate”, spre lumină, despre trăirea religioasă a iubirii şi “delirul sacru” al poetului care se îndreaptă “spre lumină, deci spre primul element al creaţiei şi cel mai apropiat de firea creatorului”. Există în poezia lui Blaga un adevărat dans dionisiac în nemărginirea luminii cerului, o încercare “de restituire a divinităţii” prin “actul unei eliberări esenţiale de prizonieratul strâmtei forme individuale” – (vezi Daţi-mi un trup, voi munţilor) – o “jale” a omului singur “sub un cer părăsit de Dumnezeu”, într-un “univers devastat”, paradis în destrămare – (în poezia cu acelaşi titlu), – căzut sub puterea vremii şi a destrămării.

Fiind prima poezie, situată în fruntea volumului de debut, imediat după poezia programatică Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – scrisă ulterior – Lumina are şi ea o valoare programatică. Esenţialul ar consta în echivalarea metaforico-simbolică a iubirii cu una dintre formele cunoaşterii enunţate de filozoful Blaga în Trilogia cunoaşterii: anume cunoaşterea luciferică, directă, nemijlocită de raţiune, problematică (neliniştită), opusă cunoaşterii paradisiace, raţionale, liniştitoare. Mai exact, în termenii lui Blaga, iubirea constituie o trambulină, o “punte de salt” în misterul pe care omul încearcă să şi-l reveleze şi să şi-l aproprie, lăsându-l însă aşa cum este, ba chiar sporindu-l. Poezia sa nu este decât o formă de revelare şi, în acelaşi timp, de sporire a tainei, nicidecum una de luminare (logică) şi de anulare a acestuia[1] (vezi Eu nu strivesc corola...). Aşadar, iubirea, aşa cum este evocată în acest poem, are darul de a-l pune pe îndrăgostit în relaţie cu fenomenul originar al naşterii cosmosului, taină care altfel ne rămâne străină, întunecată. Nu este taina întreagă, dar o fărâmă din aceasta tot se dezvăluie: lumina generată în piept de iubire “e poate ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintâi.”.

În ce priveşte forma poetică aleasă de autor, se remarcă forma liberă – indiciu al modernismului – un fel de proză ritmată, cu versuri de lungimi variabile, – pentru a elibera rostirea poetică de constrângeri care ar împiedica-o să urmărească mişcările sinuoase (întortocheate, complicate) ale gândului, – cu strofe de dimensiuni diferite – corespunzând unităţii ideatice a conţinutului.

Prin toate acestea, anume prin viziunea particulară şi subiectivă asupra lumii, prin expresia unor elanuri vitale, prin privilegierea expresivităţii care abandonează formalitatea convenţională, poetica lui Blaga este una modernistă, expresionistă, sincronizată cu mişcarea europeană a începutului veacului al XX-lea.

                       Din vol. Octavian PĂUN, Literatura româna pentru bacalaureat. Analize şi comentarii, Editura Grafoart, Bucureşti, 2007

---

[1] Pentru o mai bună înţelegere a modului cum înţelegea Blaga cunoaşterea poetică, vezi Meşterul Manole – metafizica dramei creatorului, în acest volum.

HEI, DORUL MEU ! de Octavian PAUN

Octavian PĂUN:

HEI, DORUL MEU !

Hei, dorul meu!... Unde oare s-o fi dus ?

Avea cândva un chip, de mamă, tată,

Bunicii iar sunt vălul lui de altădată...

Cu toţii azi sub pânza vremii s-au ascuns!

Dar lui cu firea sa prea zvăpăiată,

I-a năzărit aşa s-apuce-n jos, în sus,

Spre zori, spre miazănoapte, spre apus,

S-a rătăcit sau ţine calea dreaptă ?

A-nmugurit şi-a înflorit lumina

Peste pământu-nmărmurit şi tainic

Îi simt în mine înverzind tulpina.

Sonor e glasul ei, un dulce crainic

Chemându-mă din nou la drum, întruna...

Eu merg din nou să-l cat în sudul tainic !

           mai 2016

BALTAGUL, de Mihail Sadoveanu_comentariu literar

B A L T A G U L

– roman clasic, roman mitic –

de M. Sadoveanu

    DEFINIŢIE: Romanul este specia genului epic în proză, de (foarte) mare întindere, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, deschisă modificărilor de structură şi îmbogăţirilor de conţnut, cu personaje numeroase, surprinse în modul lor caracteristic de viaţă, având o psihologie bine individualizată.

    Caracteristici:

·        operă epică, în proză, 

·        naraţiune de (foarte) mare întindere, cu  o structură deschisă la inovaţii

·        acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri

·    opera dă impresia de cuprindere a întregului unei lumi, prin ampla desfăşurare a evenimentelor, situate într-un cadru spaţial şi temporal ce se poate lărgi în funcţie de scopul urmărit

·        personaje complexe şi numeroase, care nu mai acţionează doar sub puterea unui destin (ca în vechea epopoee), ci (şi) dintr-o profundă motivare interioară, psihologică

·        modul de expunere dominant este naraţiunea, alături de care poate apărea descrierea, dialogul, monologul

·        structura narativă este complexă, în funcţie de temă, de mediul evocat, permiţând desfăşurarea în planuri paralele a subiectului, folosirea unui număr mare de personaje, combinarea nucleelor narative etc.

·        o mare adaptabilitate la nou, la noile problematici ale omului contemporan

Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor artist al nostru, un spirit înrudit cu Ion Neculce şi Ion Creangă. Opera sa, alcătuită din mai mult de o sută de volume, are o tematică diversă: istoria Moldovei, natura patriei, viaţa monotonă a oraşelor de provincie, obiceiurile şi ocupaţiile tradiţionale.

Scris în doar câteva zile şi apărut în 1930, Baltagul face parte din seria capodoperelor sadoveniene şi este una dintre cele mai bune scrieri ale autorului. Încă de la apariţia sa, opera a fost preţuită ca un roman. G. Călinescu îi recunoaşte acestei “lungi naraţiuni” apartenenţa la specia romanului doar folosind într-un mod “convenţional” noţiunile de roman şi intrigă. El îl numeşte “romanul mişcărilor milenare, cu intrigă antropologică” şi consideră că “scirerea nu poate produce emoţii estetice veritabile, decât aceluia care o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice”.

Baltagul este o operă epică, autorul îşi exprimă indirect propriile sentimente de admiraţie faţă de însuşirile alese ale eroinei, prin intermediul acţiunii, relatând o serie de întâmplări şi punând-o în relaţie cu alte personaje. Ca în orice operă epică obiectivă, naratorul se detaşează de subiect şi evocă impersonal întâmplările care se desfăşoară într-un anumit timp şi spaţiu.

Acţiunea cunoaşte o mare mobilitate în timp şi spaţiu, derulându-se de toamna, când Nechifor Lipan pleacă la Dorna, după oi, până primăvara, când Vitoria îi descoperă rămăşiţele trupul neînsufleţit. Spaţiul este vast şi cuprinde ţinuturi de munte, de la Măgura Tarcăului, prin zona Dornelor şi a Bistriţei, până la cele din câmpie, la Cristeşti, lângă apa Jijiei.

Vitoria Lipan este în căutarea adevărului despre soţul ei, plecat de mai mult timp de acasă. Eroina este convinsă că Nechifor a dispărut şi, după ce întreprinde o serie de investigaţii ce o edifică asupra supoziţiei sale, se pregăteşte să plece în căutarea acestuia, însoţită de fiul ei, Gheorghiţă. Drumul e anevoios, asemenea unui labirint, presărat cu numeroase dificultăţi. Uneori este nevoită să apeleze şi la autorităţi, dar, printr-o dârzenie deosebită, reuşeşte în cele din urmă să-i descopere şi să-i pedepsească pe ucigaşi.

Acţiunea e lineară, desfăşurată cronologic şi în înlănţuirea logică, de la cauză la efect.

Baltagul este numai aparent o operă epică simplă. Ea, opera, poate fi privită din mai multe unghiuri. Dacă avem în vedere sursa de inspiraţie (mitul mioritic), poate fi privită ca un roman mitic a cărui acţiune începe acolo unde se încheie balada (odată cu moartea ciobanului moldovean). Romanul preia din baladă motivul animalului credincios, al transhumanţei şi al complotului. Motivul căutării adevărului se împleteşte cu cel al călătoriei, călătoria însemnând ceva deosebit pentru Vitoria şi Gheorghiţă. Persoana feminină plecată în căutarea celui dispărut e mama, în baladă, iar în roman – soţia.

Dimensiunea mitică a fost pusă în evidenţă şi prin compararea subiectului naraţiunii cu Antigona, tragedia scrisă de Sofocle în Grecia antică, în epoca lui Pericle (sec. V î.e.n.), inspirată din vechi mituri greceşti : o fată, Antigona, acceptă să moară, pentru a nu lăsa neîngropat trupul fratelui ei. Acelaşi mobil determină călătoria Vitoriei Lipan : pentru a nu rămâne neîngropat trupul soţului ei, potrivit datinii ritualul înmormântării fiind obligatoriu pentru ca sufletul mortului să se aşeze împăcat în lumea umbrelor.

În Baltagul a fost identificat chiar cu mitul antic al lui Osiris: zeul Osiris este ucis în delta Nilului de către duşmani. Soţia şi iubita lui, zeiţa Isis (Iştar) porneşte în căutarea celui ucis, împreună cu fiul ei, Horus, însoţiţi de câinele Anubis. Asemănarea este izbitoare : Vitoria-Isis, Nechifor Lipan-Osiris, Gheorgiţă-Horus, câinele Lupu-câinele Anubis.

În plan realist, numeroasele scene din viaţa oamenilor de la munte, fac din Baltagul o monografie. Trăsăturile muntenilor fac din ei nişte făpturi aparte: îşi desfăşoară viaţa în funcţie de tradiţiile creştine, dar şi de cele milenare, trăind în ritmurile cosmice şi sub semnele vremii. Sunt prezentate obiceiurile de pe Valea Tarcăului: sărbătorile, petrecerile (hora), evenimentele capitale din viaţa omului (botezul, nunta, înmormântarea). Satul are specificul lui iar organizarea e tradiţională. Locuitorii de la munte au o anumită percepţie asupra oamenilor de la oraş, oraşul fiind privit ca un loc de pierzanie...

Drumul spre maturitate al lui Gheorghiţă şi experienţele prin care trece tânărul fac din Baltagul un roman al iniţierii (bildungsroman). Băiatul iese din copilărie pentru a intra în lumea plină de griji a adulţilor. Trăind la munte, are o copilărie fericită, lipsită de griji, apoi, ca flăcău, merge la horă, unde se întâlneşte cu flăcăii şi fetele de seama sa. După ce lăsase turmele la iernat, se întoarce acasă cu trenul. Dispariţia tatălui îl pune în alte situaţii: lupta cu troienele, înfruntarea străinului, priveghiul, înfăptuirea dreptăţii. Un rol hotărâtor îl are Vitoria, care trăieşte experienţele alături de fiul ei. Gheorghiţă, parcurge calea de la o lume cunoscută la una necunoscută, părăseşte satul şi intră în contact cu formele noi de civilizaţie. Contactul cu lumea nouă e dificil, dar experienţa, dârzenia, inteligenţa o ajută. După încercările prin care trec, Vitoria şi Gheorghiţă revin la vechile preocupări, la rosturile lor ancestrale.

Personajele din acest roman nu sunt numeroase, dar au consistenţă şi capătă valori simbolice.

Astfel, Nechifor Lipan, precum ciobanul “moldovean” din baladă, ilustrează destinul omenesc. El este un personaj-sumă a lumii.

Vitoria înlesneşte contopirea cu pământul a osemintelor celui dus, readucându-l într-un perimetru sacru. Prin săvârşirea ritualului îngropării ea va salva sufletul rătăcitor al mortului, dându-i linişte.

Gheorghiţă şi Minodora reprezintă noua generaţie, care va asigura continuitatea vieţii.

Cei doi ucigaşi (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui) sunt instrumente ale destinului.

Modul de expunere folosit este naraţiunea, ca în orice operă epică, dar ea se îmbină armonios cu descrierea (mijloc de evocare, de caracterizare, de creare a atmosferei), cu dialogul şi chiar cu monologul interior, prin care scriitorul pune în lumină însuşirile personajelor, zbuciumul lor interior.

VITORIA LIPAN

– caracterizare –

Vitoria Lipan este personajul principal al romanului, fiind prezentată în toate momentele acţiunii şi polarizând în jurul ei celelalte personaje.

Pentru caracterizarea ei autorul foloseşte mai multe mijloace: portretul fizic şi portretul moral, caracterizarea prin numele propriu, caracterizarea prin fapte şi felul de a vorbi (caracterizarea indirectă) şi caracterizarea directă, realizată de către autor şi de către alte personaje.

Prenumele ei semnifică biruinţa, ca şi al soţului, Nechifor însemnând “purtător de victorie, de biruinţă”. Ea îi demască pe ucigaşi, pentru ca niciodată o astfel de faptă să nu se mai întâmple în lumea pură a muntelui. În acest mod ea instaurează biruinţa binelui asupra răului.

Schiţa de portret din expoziţiune cuprinde câteva trăsături ale femeii: ochi căprui, “aprigi şi încă tineri” şi părul castaniu. Ea cucereşte prin frumuseţe şi farmec fizic, deşi are aproape 40 de ani. Are o frumuseţe neobişnuită în privire. Însuşirile ei fizice ilustrează îngrijorarea pentru tăcerea soţului.

Portretul moral este cel al unui personaj exponenţial care sintetizează trăsăturile oamenilor de la munte. Cea mai importantă dintre acestea este respectul pentru datina străbună. Este o femeie aspră şi pricepută, dar şi o harnică gospodină. Este ordonată, meticuloasă, cu un deosebit simţ practic. E abilă şi exactă în tot ce face, prevăzătoare şi conştientă de pericolele care îi pândesc pe drum.

Reprezentantă tipică a femeii culturii tradiţionale, ţărăneşti, este superstiţioasă, crede în vise, în descântece, vrăji şi semne care îi conduc viaţa: visul prevestitor:“ L-am visat rău, trecând călare o apă neagră”; semnele pe care le dă cocoşul: “Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare”, ca şi cele ale naturii.

Un alt element al portretului moral îl constituie comuniunea cu natura.

Cu toate că nu ştie carte, Vitoria are o inteligenţă nativă care o ajută să-i descopere pe ucigaşi, în scena praznicului reconstituind scena uciderii lui Nechifor ca şi cum ar fi fost de faţă.

Soţie iubitoare şi mamă autoritară, Vitoria e discretă în durere şi răbdătoare în suferinţă, acceptându-şi destinul cu înţelepciune.

Romanul fiind inspirat din balada pastorală Mioriţa, soţia lui Lipan trăieşte acelaşi zbucium ca şi “măicuţa bătrână”. Lunga aşteptare a celui plecat, incertitudinea, teama, convingerea că acesta a murit şi alte stări sufleteşti fac din  Vitoria un personaj de mare complexitate.

                                                                      de Octavian PAUN