T. TRGHEZI - PSALMI

Din CUVINTE POTRIVITE

1927

Psalm

Aş putea vecia cu tovărăşie

Să o iau părtaşa gîndurilor mele ;

Noi viori să farmec, nouă melodie

Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele.

Orişicum lăuta ştie să grăiască,

De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde.

O neliniştită patimă cerească

Braţul mi-l zvîcneşte, sufletul mi-l arde.

Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,

Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor.

Port în mine semnul, ca o chezăşie,

Că am leacul mare-al morţii tuturor.

Pentru ce, Părinte,-aş da şi pentru cine

Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit ?

Pîinea nu mi-o caut să te cînt pe tine

Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit.

Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,

Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan ;

Numai suferinţa cerului, păcat

Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan.

Vreau să pier în beznă şi în putregai,

Nencercat de slavă, crîncen şi scîrbit.

Şi să nu se ştie că mă dezmierdai

Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit.

PSALM

Sînt vinovat că am rîvnit

Mereu numai la bun oprit.

Eu am dorit de bunurile toate.

M-am strecurat cu noaptea în cetate

Şi am prădat-o-n som şi-n vis,

Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis.

Pasul pe marmur, tăcut,

Călca lin, ca-n lut.

Steagul nopţii, desfăşurat cu stele,

Adăpostea faptele mele

Şi adormea străjerii-n uliţi

Răzimaţi pe suliţi.

Iar cînd plecam călare, cu tofeie,

Furasem şi cîte-o femeie

Cu părul de tutun,

Cu duda ţîţii neagră, cu ochii de lăstun.

Ispitele uşoare şi blajine

N-au fost şi nu sînt pentru mine.

În blidul meu, ca şi în cugetare,

Deprins-am gustul otrăvit şi tare.

Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei

Unde dă beznă, eu frămînt scîntei,

Unde-i tăcere, scutur cătuşa,

Dobor cu lanţurile uşa.

Cînd mă găsesc în pisc

Primejdia o caut şi o isc,

Mi-aleg poteca strîmtă ca să trec,

Ducînd în cîrcă muntele întreg.

Păcatul meu adevărat

E mult mai greu şi neiertat.

Cercasem eu, cu arcul meu,

Să te răstorn pe tine, Dumnezeu !

Tîlhar de ceruri, îmi făcui solia

Să-ţi jefuiesc cu vùlturii Tăria.

Dar eu, rîvnind la bunurile toate,

Ţi-am auzit cuvîntul zicînd că nu se poate.

PSALM

Tare sînt singur, Doamne, şi pieziş !

Copac pribeag uitat în cîmpie,

Cu fruct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndîrjire vie.

Tînjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,

Să cînte-n mine şi să zboare

Prin umbra mea de fum.

Aştept crîmpeie mici de gingăşie,

Cîntece mici de vrăbii şi lăstun

Să mi se dea şi mie,

Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare, roze de dulceaţă,

Nici chiar aroma primei agurizi,

Şi prins adînc între vecii şi ceaţă,

Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin şi se aprind pe rînd

În ramurile-ntinse pe altare –

Şi te slujesc ; dar, Doamne, pînă cînd ?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Şi de-a rodi metale doar, pătruns

De grelele porunci şi-nvăţăminte,

Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Şi mă muncesc din rădăcini şi sînger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din cînd în cînd, cîte un pui de înger.

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

PSALM

Ruga mea e fără cuvinte,

Şi cîntul, Doamne, mi-e fără glas.

Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.

Din veşnicia ta nu sînt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,

Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.

Ard către tine-ncet, ca un cărbune,

Te caut mut, te-nchipui, te gîndesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă

Şi te scrutez prin albul tău veşmînt

Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă

Ne-ngenunchiată firii de pămînt.

Săgeata nopţii zilnic vîrfu-şi rupe

şi zilnic se-ntregeşte cu metal.

Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,

Aşteaptă o ivire de cristal,

Pe un ştergar cu brîie de lumină.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,

În care-anume floare şi tulpină

Dospeşte sucul fructului Său cald ?

Gătită masa pentru cină,

Rămîne pusă de la prînz.

Sînt, Doamne, prejmuit ca o grădină,

În care paşte-un mînz.

PSALM

Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă

În recea mea-ncruntată suferinţă.

Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,

Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.

De cînd s-a întocmit sfînta Scriptură

Tu na-i mai pus picioru-n bătătură

Şi anii mor şi veacurile pier

aci sub tine, dedesubt, subt cer.

cînd magii au purces după o stea,

Tu le vorbeai –şi se putea.

Cînd fu să plece şi Iosìf,

Scris l-ai găsit în catastif

Şi i-ai trimis un înger de povaţă –

Şi îngerul stătu cu el de faţă.

Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea

Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.

Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,

Nu mi-a trimis, de cînd mă rog, nici-unul…

PSALM

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pîndesc în timp, ca pe vînat,

Să văd : eşti şoimul meu cel căutat ?

Să te ucid ? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

Te caut dîrz şi fără de folos.

Eşti visul meu, din toate, cel frumos

Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,

Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti ;

Te-ntrezării în stele, printre peşti,

Ca taurul sălbatec cînd se-adapă.

Singuri, acum, în marea ta poveste,

Rămîn cu tine să mă mai măsor,

Fără să vreau să ies biruitor.

Vreau să te pipăi şi să urlu : “Este !”

PSALM

Pentru că n-au putut să te-nţeleagă

Deşertăciunea lor de vis şi lut,

Sfinţii-au lăsat cuvînt că te-au văzut

Şi că purtai toiag şi barbă-ntreagă.

Te-ai arătat adeseori făpturii

Şi-ntotdeauna-n haine de-mpărat,

Ameninţînd şi numai supărat,

Că se sfiau de tine şi vultùrii.

În paradisul Evei, prin pădure,

Ca şi în vecii trişti de mai tîrziu,

Gura ta sfîntă, toţi Părinţii ştiu,

Nu s-a deschis decît ca să ne-njure.

Doamne, izvorul meu şi cîntecele mele !

Nădejdea mea şi truda mea !

Din ale cărui miezuri vii de stele

Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea.

Tu eşti şi-ai fost mai mult decît în fire

Era să fii, să stai, să vieţuieşti.

Eşti ca un gînd, şi eşti şi nici nu eşti,

Între putinţă şi-ntre amintire.

PSALM

Pribeag în şes, în munte şi pe ape,

Nu ştiu să fug din marele ocol.

Pe cît nainte locul mi-e mai gol,

Pe-atît hotarul lui mi-i mai aproape.

Piscul sfîrşeşte-n punctul unde-ncepe.

Marea mă-n chide, lutul m-a oprit.

Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit

Şi n-am scăpat din zarea marei stepe.

Sînt prins din patru laturi deodată,

Şi-oricît m-aş măguli biruitor,

Cunosc ce răni şi-anume unde dor

Şi suferinţa mea necăutată.

Din vitejii şi biruinţi trecute

Am cîştigat puterea, ce-a rămas :

Nu mai străbat destinul meu la pas,

Ci furtunos de-acum, şi iute.

Nu lua în seamă cîntecele grele

Cu care turbur liniştea de-apòi.

Sînt leacuri vechi pentru dureri mai noi

Şi cîntă moartea-n trîmbiţele mele.

PSALMUL DE TAINĂ

O, tu acceea de-altădată,

ce te-ai pierdut din drumul lumii !

Care mi-ai pus pe suflet fruntea

şi-ai luat într-însul locul mumii,

Femeie răspîndită-n mine

ca o mireasmă-ntr-o pădure,

Scrisă-n visare ca o slovă,

înfiptă-n trunchiul meu : săcure.

Tu ce mi-ai prins de cîntec viaţa

cu braţe strîmse de grumaji

Şi m-ai pornit ca să mi-o caut

la tine-n palme ţi-n obraji.

Pe care te-am purtat brăţară

la mîna casnică-a g`ndirii.

Cu care-am năzuit alături

să leagăn pruncul omenirii.

Pur trandafir, bătut în cuie

de diamant, pe crucea mea

Şi care-n fiece mişcare

pierzi cu-o petală cîte-o stea.

Cămin al dorurilor mele,

fîntîna setii-nvierşunate.

Pămînt făgăduit de ceruri

cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea

şi mi-ai făcut-o val de mare,

De-mi duce bolta-nsigurată

dintr-o vîltoare-ntr-o vîltoare,

Şi ţărmii-mi cresc în jur cît noaptea,

pe cît talazul mi se-ntinde,

Şi ai lăsat să rătăcească

undele mele suferinde ;

Unde ţi-s mîinile să-ntoarcă

în aer căile luminii ?

Unde sînt degetele tale

să-mi caute-n cunună spinii ?

Şi şoldul tău culcat în iarbă,

pe care plantele-l cuprind

Şi-ascultă-n sînul tău suspinul

iubirii, cucerit murind ?

Tu ce-nfiori pe şesuri plopii

cînd treci, din creştet la picioare,

Şi prinzi de tot ce te-ntîlneşte

o plasă caldă de răcoare.

Tu ce scrutezi, scoţîndu-ţi sînii

pe jumătate din veşminte

Ca să-i sărute focul gurii,

cuprinşi de mîini cu luare-aminte,

Pustia vremii, străbătută

de şomi de scrum şi de nisip,

Cărora vîntul le-mprumută

o-nfăţişare fără chip ;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii

ca o săgeată fără ţintă,

Şi frumuseţea ta tăcută

pare-a fi fost ca să mă mintă

dar fiindcă n-ai putut răpune

destinul ce-ţi pîndi făptura

Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale

şi-a-l prăvăli de moarte, ura ;

Ridică-ţi din pămînt urechea,

în ora nopţii, cînd te chem,

Ca să auzi, o! neuitată,

neiertătorul meu blestem.

PSALM

Vecinul meu a strîns cu nendurare

Grădini, livezi, cirezi, hambare.

Şi stăpînirea lui se-ntinde-acum

Pîn’ la hotarele de fum.

Soarele-apune zilnic şi răsare

Într-ale sale patru buzunare.

Văzduhu-i face parte din avut

Cu-al zalelor de stele aşternut.

Luînd şi lumina-n ţarcul lui de zestre,

O potcovi şi-o puse în căpestre.

Din cer ia fulgeri, din pămînt grăsimi,

Adîncuri înmulţind cu înălţimi,

Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine

Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu tine.

Urechea lui, închisă pentru graiuri,

Cu scamă s-a umplut de mucegaiuri.

Gingia moale, înţărcată, suge,

Ochiul porneşte blînd să se usuce,

În pîntec spini, urzici şi aguride

Dau ştiri de bèteşugul ce-l ucide.

Creştetul gol poţi să-l încerci

Puhàv subt pipăit, ca pe ciuperci.

Şi-i şubred ca o funie-nnodată,

Cu căpătîiu-n barca înecată.

Doamne, aşa obişnuit eşti, biet,

Să risipeşti făptura ta încet.

Prefaci în pulbere măruntă

Puterea dîrză şi voinţa cruntă.

Faci dintr-un împărat

Nici praf cît într-un presărat.

Cocoloşeşti o-mpărăţie mare

Ca o foiţă de ţigare.

Dintr-o stăpînire semeaţă

Ai făcut puţină ceaţă.

Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,

Încaleci pe lespezi cît munţii, melci mici.

Păretele-i veacul pătrat,

Şi treapta e veacul în lat,

Şi scara e toată vecia.

Şi cînd le dărîmi, trimiţi clipa

Să-şi bată arìpa

Dedesubt.

Musca mută a timpului rupt.

Din ALTE CUVINTE POTRIVITE

1940

Psalm

Ca să te-ating, tîrîş pe rădăcină,

De zeci de ori am dat cîte-o tulpină,

În cîmp, în dîmb, în rîpi şi-n pisc,

Viu cînd mă urc, şi trist cînd iar mă isc.

Am fost un pai şi am răzbit în munte,

Molift înalt şi mîndru că pui punte

Pe creştete, din lume către veac.

Şi-am asculatat bătaia-i de tictac.

Hrănit cu piatră şi adăpat cu vînt,

De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimînt.

Mi-e foame de nisip şi lut

Şi dor de apele din care n-am băut.

M-aş umili acum şi m-aş ruga :

Întoarce-mă, de sus, din calea mea.

Mută-mi din ceaţă mîna ce-au strivit-o munţii

Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii.

Din UNA SUTĂ UNA POEME

1947

Psalm

Făr-a te şti decît din presimţire,

Din mărturii şi nemărturisire,

M-am pomenit gîndindu-mă la tine

Şi m-am simţit cu sufletul mai bine.

Poverile-mi părură mai uşoare,

Ca după binecuvîntare,

Şi-nsetoşat de tine şi flămînd,

M-am ridicat în groapa mea cîntînd.

Cine eşti tu, acel de care gîndul,

Se-apropie necunoscîndu-l ?

Cui cere milă, sprijin şi putere,

Neştiutor nici cum, nici cui le cere ?

De-ajuns a fost ca, nezărit,

Să te gîndesc şi-am tresărit.

Tu nici nu-ntrebi ce voi şi mi-l şi dai.

Ce mi-a lipsit, întotdeauna ai,

Şi-ai şi uitat

De cîte ori şi ce şi cît mi-ai dat.

Hambarul ţi-este plin împărăteşte.

Pe cît îl scazi, mai mult se împlineşte,

Şi de la sine sacul ce se scoate

Se însuteşte cu bucate.

Dai voie bună, voia bună creşte.

Dai dragoste şi dragostea sporeşte.

Izvor îmbelşugat a toate,

tu nu dai nici un bun pe jumătate

Aceluia ce toarce şi împînzeşte fum.

sau nu-l dai nicidecum.

Cînd l-am pierdut, m-apuc să ţi-l arăt

Că mi l-ai pus adaos îndărăt.

Stau ca-ntre sălcii, noaptea călătorul,

Şi nu ştiu cine-i binefăcătorul.

Din FRUNZE

1961

Psalm

Călare-n şea, de-a fuga pe vînt, ca Făt-Frumos,

Am străbătut şi codrii şi ţara-n sus şi-n jos,

Dar ajungînd în piscuri, de rîpi încrucişate,

Să birui înălţimea văzui că nu se poate.

În strălucirea nopţii, mari stelele şi oarbe,

Chemîndu-mă-n Tărie, prăpastia mă soarbe.

Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,

Şi tot nu pot pe nici-o potecă să te-ajung.

Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe,

Ori pe genunchi şi coate tîrîş, pe patru labe.

Zărind slugărnicia şi cazna mea umilă

Ai să primeşti flămîndul, mi-am zis, măcar de milă.

Încerc de-o viaţă-ntreagă, să stăm un ceas la sfat,

Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat.

Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,

Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi.

Învierşunat de piedici, să le sfărîm îmi vine ;

Dar trebuie,-mi dau seama, se-ncep de-abia cu tine.

Din Poeme noi

1963

Psalmistul

Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint ?

Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint ?

Amestecat cu ceaţa şi tăvălit în stele,

Să cred că viaţa trece şi dincolo de ele ?

Să mi se pară clipa de azi nemărginită,

Ostròv pierdut cu luntrea legată de-o răchită

Încovoiată-n soare şi adormită-n undă ?

Să cred că nu se-neacă şi-n veci nu se scufundă,

Şi că din ţărm, plutită pe-o dîră de lumină,

Ar duce pîn la tine-ntr-o insulă vecină ?

Că un sobor de îngeri m-ar aştepta, din lume,

Să-mi ia din luntre vîsla şi-n stuf să mi-o îndrume ?

Eu, ridicat în luntrea tăcerii, în picioare,

Smerit, plecat din umeri şi piept, la cingătoare

Cu cheile de-acasă, cu cheia de la poartă,

Ţi le voi da în grijă, mîhnit, cu mîna moartă.

Tu poate-ai să te tulburi de cei rămaşi. Atunci

Trimite-le arhangheli cu aripile lungi.

Ivirea lor pe prispă şi şoapta lor adîncă

Să-i facă să tresară, uitînd să mai mă plîngă.

Copiii, duşi pe gînduri tăcute, nu-nţeleg

Cum piere de odată un veac de om, întreg.

Aibi grije mai cu seamă, strămoşule, de fată.

Mi-e frică ce se face, pe lume, fără tată.

Simţirea-i prea gingaşe şi fragedă, de floare,

Mă urmăreşte-n taină şi noaptea, şi mă doare.

Tu nu ştii, cred, ce viaţă trăim în neamul meu,

Îndrăgostiţi în toate şi-mbrăţişaţi mereu.

Pe maica lor frumoasă, copilă şi cuminte,

Sînt şapte vîrste pline de-atunci, mai ţii tu minte…?

Am luat-o-n cîmp de mînă şi i-am şoptit ceva :

– “Copilă nenuntită, n-ai vrea să fii a mea ?”

Ea mi-a răspuns, în trestii dînd ziua într-apus :

– “Dacă mă iei cu tine…” Am luat-o şi ne-am dus…

Că voia ta, aceeaş, uneşte şi omoară ?

Mă ispiteşti cu visuri, miresme şi mărgele,

Dar zdruncini temelia încredinţării mele.

Eu, totuşi, slugă veche a Domnului rămîn,

Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpîn,

Şi zic, la urma urmei, că domnilor bogaţi

Le stă să nu le pese de robi şi de argaţi.

De-o viaţă, nepăsarea ţi-o rabd robind aici,

Înghemuit în suflet şi-n spini, ca un arici.

Îngerii tăi să vadă de staul, cum se cere,

Să cate să nu scadă nici apa din ciubere,

Să mai vegheze pomii livezii pîn’ s-or coace,

Şi să păzească drumul de pe la tine-ncoace.

Şi, poate, mi-ar aduce, din cînd în cînd şi-o ştire

De la ai mei, de-acasă, la tine-n mînăstire…

Îţi dau şi-o însemnare de capre şi de cîni,

Unii fătaţi de-o vară, şi alţii mai bătrîni.

M-aşteaptă-n poarta mică, din fund. Cu înţelepte

Poveţe fă-i să plece, să nu mă mai aştepte.

Că, Doamne, vezi, şi cele numite dobitoace

Sînt suflete, silite de trup să se dezbrace.

Mîngîie-i cu îndemnuri blajine, că, vezi bine,

Ei îmi ştiau şi pasul, şi ascultau de mine.

Cînd îi trezea năluca de prin ograda noastră,

Veneau, pe întuneric, la mine la fereastră.

Îţi las în grije bună pe iedul, mai ales,

Cel sprîncenat şi-n frunte cu scîrlionţul des,

Să-l laşi să te apuce de deget, să ţi-l sugă…

Ia mîinile,-n copaie, drept ugere cu ţîţe.

Mai am şi-un căţelandru, pui fraged şi dulău,

Să-l laşi să-ţi ia papucii şi fă-l căţelul tău.

Mai e şi zvăpăiatul pisoi, după căţel,

Dă-i ciucurele bărbii şi joacă-te cu el.

Îmi mai lipseşte poate,-o fărîmă de scînteie

Să mai mi-aprindă viaţa-n vîrtej de curcubeie.

Să nu mă mai ştiu vitreg în marea ta vecie,

Strein şi singuratec, pe stînci cînd va să vie

Sorocul, cînd şi zarea şi timpul se-ntrerup.

Bătut de viscol negru, ca fiara frîntă-n trup,

Înspăimîntat în haos să-l văd cum se destramă,

Cusut cu fir şi umbre şi flori, ca o năframă.

M-adun într-o nădejde ; de-abia că se-nfiripă,

Şi clipa-mi şi ucide nădejdile de-o clipă.

Mi-ai dat, pe negrăite, de ce, nu ştiu, un har

Pe jumătate dulce, însă mai mult amar,

Căci drojdia din fundul potirului ales

Dă cuminecăturii otravă cel mai des.

Şi vinul de deasupra, de aur, cînd mi-e sete,

N-ajunge niciodată cu nimburi să mă-mbete.

A-toate-frămîntarea răgazuri nu-mi mai lasă,

Din stea în stea mă duce orb, ca din casă-n casă.

Cerşesc la uşi odihnă, pe unde şi neunde,

Şi la bătaia nopţii, nici-una nu răspunde.

Pe uliţile-albastre, din cerurile tale,

Sînt mii şi mii de sate şi tîrguri, toate goale,

Cătunele deşarte-n cerdac au fiecare,

O candelă-n opaiţ şi-un muc de lumînare.

Isus mi se-arătase la lună, prin livede.

Parc-ar fi spus în şoaptă : “Nu cerceta, ci crede”.

Să fi fost el, sau zvonul stîrnit de prin Scripturi,

Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,

Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii ?

Prins între-nchipuire şi unda nălucirii

Nu mă-ncumèt răspunsuri să caut, şi m-ascund

De ochiul cu scînteie de cremene, rotund.

Dar sufletul se roagă-n genunchi pe piatra goală :

– “Mai scapă-mă, Părinte, măcar de îndoială”

Te-am dus de-a lungul vremii, în mine, ca un semn,

Şi fără-a te cunoaşte, mi-ai fost imbold şi-ndemn.

Mi-ai pus neşters şi mirul sfinţirilor pe frunte,

Şi toate ale tale, menite să mă-nfrunte,

Au fost ca nişte slove cuprinse-n umbra mare

De veşnicii rostite în cîte-o scăpărare,

Izvoarele şi stînca, pădurea, umbra, vîntul.

Al tău e şi cuvîntul închis, ca şi pămîntul.

Şi în furtuni şi viscol, ca şi-n tăcerea sfîntă,

S-aude vocea lumii că blestemă şi cîntă.

Dar semnele, doar semne, răzleţe şi-adunate,

Nu mai mi-ajung, părute şi nici adevărate.

Vreau tîlcul plin să-l capăt şi rostul lor întreg

Să-l pipăi dintr-o dată, să pot să-l şi dezleg,

Nu lacăte-ncuiate, zăvoare şi crîmpeie

Cu mii de chei ştirbite, şi fără nici-o cheie.

Să număr codrii-n piscuri şi nuferii din baltă,

Mi-a ostenit răbdarea din stepa ceastalaltă.

Că nici numărătoarea n-o mai pricep, în şir,

Între statui şi candeli şi sfincşi de cimitir.

Luceafărul spusese : “Răsar, în loc să scapăt,

Şi-mi deapăn zilnic firul, luat zilnic de la capăt”.

Mă-mbraci în strălucite odăjdii şi veştminte

Şi mă-ncununi cu lauri. La ce folos, Părinte ?

Cine mi-a spus că omul e înălţat şi mare

Pentru că ştie singur dintre făpturi că moare ?

Că-i trestie plăpîndă, cu trestia de-o fire,

Hirotonit, el singur, cu harul de gîndire ?

Ce nu afla maimuţa, din spusa nimănui,

Ar fi o-ndreptăţire şi o nobleţe-a lui.

Fantomă trecătoare, el ar fi fost să fie

Dumnezeiasca lumii sublimă mărturie.

Atîta avuţie ascunzi, şi-ntre comori

O socoteşti deşartă pentru că ştii că mori ?

S-a prăbuşit vecia. Pe marginile gropii

În bîlciul de morminte, rămîn să plîngă plopii…

Din silabe

1965

Psalm

Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce

Singur în cîmp cu corbii şi-a cerului răşină

Uitîndu-se la soare cum sîngerat se duce

Cu care se simţise de-un fel şi-o rădăcină.

Şi soarele se duce. În zări un şir de care

În pulberea fierbinte plîngea din roţi şi osii,

Iar pui de corbi cu pliscul deschis pentru mîncare

Săreau în jurul mumii prin spinării şi bozii.

Opaiţele nopţii s-aprind la mii de poştii,

Din ţări în ţări de stele, din ce în ce mai sus.

Din fundul Mării Moarte pînă-n văpaia cloştii

Nu-i nimenea nemernic şi singur ca Isus.

Ne-am aşteptat un înger s-aducă-ne isop,

Am aşteptat din ceruri un semn, o-mbărbătare,

De vreme ce-nţeleptul a fost trimis cu scop,

Să moară pentru oameni vîndut prin sărutare.

Şi se făcu-ntuneric, tăcere şi răcoare.

Din Ritmuri

1966

Psalmul mut

Sătul de ce se vede, flămînd de nu se vede,

Ai încercat ţîţîna şi lacătul, aede.

Dar cheile de-ncuie făptura şi-o descuie,

Ascunse la-ntuneric, le ţii bătute-n cuie.

Le-am descîntat să cadă în pulbere, grămadă

Îndată ce-nlăuntru dă ochiul tău să vadă.

De cum îl ia ispita, rănit de-ncuietoare,

Nici n-o atinge omul cu mintea, că şi moare.

Te poţi slăvi cu slova şi graiul. Nu mă tem.

Am pus pe tot ce pare, pecete şi blestem.

Ai vrut să umbli-n mine şi degetele-ncete

N-au dezlipit, din cîte-am strivit, nici o pecete.

Pribeag prin cimitirul a tot ce nu se ştie,

Ţi-am prins mantaua-n criptă, crezînd că de stafie,

Că mortul de sub tine te trage îndărăt.

Vreai să mă vezi prin lucruri şi nu vreau să m-arăt.

Ţi-ajunge cîtă minte ţi-am dat şi-o vreai mai mare,

Nimicule, că mintea zburdalnică te doare.

Din NOAPTEA

1967

Psalm de tinereţe

Cu ochii, Doamne,-n turla-ţi milostivă,

Dau tot ocol stîncoasei catedrale.

O crizantemă-ţi tremură-n ogivă,

Luceafărul cu mia-i de petale.

Ţi-aş mulţumi de darurile toate,

Plugar în brazda ghiersului săracă,

Slova s-a rupt şi graiul nu mai poate

Cu bunătatea ta să se întreacă.

Aş încerca să-ţi fac un spic mai strălucit

În znopi încinşi cu fire de beteală.

Dar, Doamne, încă nu a izbutit

Să-mi încolţească boaba de cerneală.

Să-ţi cînt aş vrea şi-s tot neputincios.

În vis şi cobza mi s-a destrămat.

Uită-te, Doamne, jos detot, în jos,

Se roagă către tine cel îngenunchiat.

(vechi manuscris)

Psalm

Cînd m-ai făcut, mi-ai spus : de-acum, trăieşte.

Şi am trăit, aşa se povesteşte.

Trăirea mea se cheamă viaţă, şi omoară.

Dar tu mi-ai spus odinioară

Că ne ucide moartea, nu viaţa şi iubirea ;

Atît a învăţat la tine omenirea.

Nu mi-ai vorbit de lacrimi niciodată,

Dar lacrima-i în mine adunată.

M-ai îndemnat să joc, să cînt,

Şi nu mi-ai pomenit şi de mormînt.

Tu n-ai făcut pămîntul din milă şi iubire.

Îţi trebuia loc slobod, întins, de cimitire.

Ianuarie 1967

Psalm

Doamne, tu singur văd că mi-ai rămas…

Dar şi tu văd că-ncepi glumi cu mine.

Nu mai am suflet, nici inimă, nici glas.

Îs buruiană. Sînt un mărăcine.

Tu rabzi să m-asuprească greu duşmanii.

Aştept cu ceasul şi tu rabzi cu anii.

Mă ocolesc, privind încoace toţi.

Parcă-aş fi fost o gazdă de derbedei şi hoţi.