– basm cult, bildungsroman,
folclor şi creaţie originală –
de Ion Creangă
Specie
a prozei populare (orale) sau culte, basmul este o naraţiune obiectivă de mică
întindere, ilustrând un conflict moral, de tipul Bine / Rău, rezolvat în mod
fabulos, cu un final fericit, ilustrat de triumful Binelui. Numele speciei,
provenit din vechiul slavon basnĭ¸ „scornire,
născocire”, ca şi formulele de început şi de sfârşit, subliniază caracterul de
ficţiune.
Specia
a exercitat o influenţă timpurie asupra literaturii scrise, căreia basmul i‑a
oferit un model de organizare a naraţiunii. În felul acesta a luat naştere un
dublet al basmului popular numit, spre a marca distincţia, basm cult, în care
forma moştenită prin tradiţie se păstrează, dar suportă transformări în funcţie
de personalitatea creatoare care‑l remodelează.
Considerată
o capodoperă, naraţiunea Povestea lui
Harap‑Alb (publicată în „Convorbiri literare”, 1877) porneşte evident de la
un model al basmului popular, dar construcţia epică este original articulată,
ca un bildungsroman, ca o suită de
întâmplări care modelează un erou.
Ca
în orice basm popular, naraţiunea are un singur fir epic realizat prin
înlănţuirea mai multor motive de sursă folclorică, centrale fiind: tema, superioritatea
mezinului, călătoria dificilă, vicleşugul, probele, impostorul, uzurparea
identităţii, personajele auxiliare, peţirea, instrumentele magice (smicele, apă
vie, apă moartă), moartea şi reînvierea eroului, nunta. Toate acestea
concretizează tema: triumful binelui. Geografia fabuloasă este sugerată de
munţii care se bat în capete. La acestea se adaugă limbajul cu mărcile
specifice stilului oral, popular.
Subiectul este asemănător
subiectelor cunoscute din basmele populare, respectând articulaţiile (organizarea)
cunoscute.
Expoziţiunea prezintă personajele
şi o „criză”, legată de obligaţia unui crai de a trimite pe cel mai vrednic
dintre fii la fratele său, Împăratul Verde, spre a‑i urma la tron. Numai cel
mic se dovedeşte, în urma unor probe, demn de a porni la drum. Coordonatele
spaţio‑temporale sunt specifice, acţiunea fiind plasată într‑un spaţiu şi într‑un
timp trecut, nedefinite: „era odată într‑o ţară”; „tocmai la o margine a
pământului”…
Intriga care susţine
conflictul până la capăt o constituie încălcarea sfatului tatălui şi căderea,
prin vicleşug, în robia spânului, care se substituie adevăratului împărat.
Desfăşurarea acţiunii urmăreşte
modul cum fiul craiului îndeplineşte sarcinile periculoase (adevărate probe
iniţiatice) primite de la spân, care i le porunceşte spre a‑şi pierde viaţa, şi
rezolvarea lor cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici, aducerea fetei de
împărat, de care se îndrăgosteşte.
Punctul culminat îl constituie
respingerea spânului de către fata de împărat, care dezvăluie adevărata
identitate a lui Harap‑Alb, şi moartea eroului.
Deznodământul este fericit,
impostorul este ucis de către calul năzdrăvan, în timp ce fata Împăratului Roş,
cu ajutorul apei vii, îl readuce la viaţă pe Harap‑Alb. Nunta celor doi şi
succesiunea la tron constituie un final fericit tipic basmelor populare.
Ca
orice basm, Povestea lui Harap‑Alb este
conceput să ilustreze un conflict moral, care opune binele ‑ reprezentat
de eroul acţiunii ‑ şi răul ‑ reprezentat de spân şi
Împăratul Roş.
O
întreagă suită de personaje secundare se grupează în jurul personajului
principal: Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, Păsări‑Lăţi‑Lungilă, Sf.
Duminică, craiul şi fraţii mai mari, Împăratul Verde şi fetele sale, fata
Împăratului Roş. Alături de aceştia apar fiinţe fabuloase: calul năzdrăvan,
crăiasa albinelor, regina furnicilor, ursul şi cerbul, care se situează unele
alături de el, altele împotriva lui. Prin aceste personaje se produce
alunecarea acţiunii în fabulos, deoarece, prin atributele lor, nu mai aparţin
realului.
Semnificaţia naraţiunii este
ilustrată de motivele centrale, străvechi: drumul şi probele. Drumul şi
călătoria sunt simbolic asociate cunoaşterii. Înainte de plecare, eroul este
confirmat prin încercări menite să‑i dezvăluie o serie de însuşiri: sentimentul onoarei, milostenia, capacitatea
de a distinge esenţa de aparenţă, stăpânirea de sine, asumarea trecutului.
O dată plecat, eroul are de trecut altă serie de probe, care‑i scot în evidenţă
limitele, dar şi calităţile. Încălcarea
sfatului părintesc, neascultarea, refuzul experienţei celor vârstnici constituie
o limită a eroului şi cauza suferinţelor lui. El are totuşi capacitatea de a‑şi
asuma eroarea. Obiectul cunoaşterii devine astfel nu numai lumea, ci şi
propriul mod de a fi, raportul just cu valorile: binele, frumosul, adevărul.
Cunoaşterea devine astfel iniţiere, cerută de rolul pe care urmează să‑l joace,
acela de împărat, răspunzător de soarta supuşilor. Căderea în robia spânului
apare astfel ca necesară şi simbolică. Tot astfel, probele dificile: aducerea salatelor din grădina ursului şi a pietrelor din coarnele cerbului,
echivalează cu intrarea în posesia marilor taine: a pământului (adâncului),
respectiv a cerului (înaltului). Posesia lor face din Harap‑Alb un adevărat
erou. De acum încolo nu va mai face greşeli. Dar trebuie să îndeplinească cea
mai complexă probă, aducerea miresei, o nouă călătorie, care, cu ajutorul
crăiesei albinelor, a reginei furnicilor şi a tovarăşilor cu care se însoţeşte,
devine un triumf. Suita experienţelor prin care trece eroul se încheie în mod
semnificativ cu moartea şi reînvierea lui. Harap‑Alb moare de fapt în vechea
lui personalitate, nedesăvârşită, supusă erorii, spre a renaşte simbolic
eliberat de răul care‑l stăpânise, deplin stăpân pe sine, cunoscător, iniţiat
în tainele vieţii şi ale morţii.
Originalitatea basmului. Deşi respectă
întru totul schema narativă a basmului popular, prin temă şi motive, prin
semnificaţiile iniţiatice, prin aspectul formal, schematic (coordonate spaţio‑temporale
de tip fabulos, formule de început, mediane şi de sfârşit, limbaj popular şi
oral), Creangă este un autor profund original în raport cu modelul, a cărui
formă o reorganizează, printr‑o mutare şi o adâncire a semnificaţiei ‑ care
face din basm un mic bildungsroman –, atât prin tratarea realistă a fantasticului, cât şi printr‑o
accentuare a oralităţii.
Creangă
devine original prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra
aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii
sufleteşti, personajele ‑ în special eroul ‑ căpătând
individualitate umană. Deşi surprinde prin năvala întâmplărilor, naratorul este
atent la ceea ce este particular, la detaliul specific ‑ evocarea
dezamăgirii sufleteşti a tatălui, teama şi frica lui Harap‑Alb, întâlnirile cu
groteştii lui însoţitori, toate abundă în detalii de atmosferă, care nu
constituie o trăsătură a basmului popular, unde naraţiunea se menţine cu
precădere în direcţia epicului.
Originală
este şi mânuirea dialogului, care nu se mai limitează, ca în basmul popular, la
o simplă marcare a stilului indirect şi direct, ci, ca în teatru, capătă o
funcţie dublă: dezvoltarea acţiunii şi caracterizarea personajelor, care
trăiesc şi se individualizează prin limbaj.
Mai
ales modul în care este tratat fantasticul distinge basmul lui Creangă de
modelul popular. În primul rând, ponderea fantasticului de tip fabulos este
restrânsă la câteva aspecte (motive): calul năzdrăvan, ursul, cerbul solomonit
(vrăjit), Sf. Duminică, albinele şi furnicile, munţii care se bat în capete,
apa vie, la care se pot adăuga trăsăturile „faunei” fabuloase a însoţitorilor,
altfel umani. Mai ales aceştia din urmă, Gerilă, Setilă etc. reprezintă, altfel
decât în basme, o proiecţie fabuloasă a unei tipologii umane, caricaturale,
groteşti, alegorii ale unor patimi omeneşti, primare sau nu: foamea, frigul, setea, capacitatea de
iluzionare (Păsări‑Lăţi‑Lungilă, un „vânător” ciudat, o proiecţie originală
a amintirii şamanului ‑ cel care se putea înălţa la cer, sau Ochilă,
cel care vede lumea altfel decât ceilalţi, „pe dos”, ceea ce permite asocierea
lui cu poetul). Comportamentul lor, mai ales în timpul nopţii petrecute în casa
de aramă, aminteşte de tovarăşii de gazdă ai lui Nică, din timpul petrecut la
şcoala de catiheţi din Fălticeni. Nici Răul nu mai este reprezentat la modul
fabulos, Spânul şi Împăratul Roş fiind doar oameni „însemnaţi”, simbolic
demonizaţi. Comportarea personajelor este umană, familiară, ţărănească,
amintind de Humuleştii autorului. În special personajul principal are un
comportament uman, suferă pentru ruşinea tatălui, plânge când acesta îl
dojeneşte, sau când se simte copleşit de greutatea poruncilor spânului, se
„olicăieşte”, se bate cu mâna peste gură, uimit de „smintitul” Ochilă, are o
fire deschisă şi glumeaţă, intervine ca un bun gospodar în ajutorul albinelor
etc.
Pe
scurt, se poate spune că fantasticul are în basmul lui Creangă ca trăsături
distinctive tratarea realistă, prin
umanizarea personajelor, în special a personajului principal, căruia îi
surprinde o psihologie în devenire ‑ în basmul popular eroul
reprezintă doar ilustrarea unei funcţii, fără să se individualizeze psihologic ‑ şi
prin localizarea într‑un timp şi
spaţiu determinabile geografic şi istoric: curţile împărăteşti amintesc de
gospodăriile ţărăneşti. Toate acestea fac din Povestea lui Harap‑Alb un mic „roman de aventuri”, sau „de formare”,
cu subiect fabulos. Personajul, până a fi recunoscut ca erou în adevăratul sens
al cuvântului trebuie să dovedească vrednicia, curajul, loialitatea, puterea,
înţelepciunea, cucerită prin suferinţă, calităţi necesare atât rolului pentru
care este pregătit, cât şi în viaţă în general.
Oralitate,
stil, limbaj, umor. Precum în povestirea orală, în care naratorul se adresează
direct ascultătorului, în timpul relatării, Creangă foloseşte de câteva ori
procedeul adresării directe către un ascultător imaginar: „Dar, ia să vedem, ce se mai petrece la
masă, după ducerea lui Harap Alb?”, „... Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din
poveste înainte mult mai este”, „Ş‑apoi chitiţi că numai în arc se încheia tot
meşteşugul şi puterea omului aceluia?” etc.
Nota
dominantă a stilului este umorul, caracteristică întregii sale
opere, Creangă fiind o fire jovială, cu vervă, care ştie şi poate să stârnească
veselia. Mijloacele prin care este realizat sunt diverse: exprimarea mucalită
(printr‑o întorsătură surprinzătoare a frazei: „să trăiască trei zile cu cea de‑alaltăieri”);
Setilă e „născut în zodia raţelor şi
împodobit cu darul suptului”; ironia („bunătatea lui cea
nepomenită şi milostenia lui cea neauzită”); poreclele şi apelativele
caricaturale (ţapul cel roş, Buzilă, mangosiţi...); zeflemeaua
(„te‑aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”); scene comice (intrarea
peţitorilor în curtea împăratului); citate şi expresii de duh („Dă‑i
cu cinstea, să peară ruşinea”). Acestea din urmă constituie ceea ce s‑a numit erudiţia
paremiologică[1] a naratorului, Creangă
stăpânind un material lingvistic uimitor, fiind şi capabil să‑l utilizeze la
momentul potrivit, ca expresie a unei înţelepciuni milenare. Proverbele sunt
introduse, în bună tehnică a citatului, prin expresia „vorba ceea”, „vorba
aia”, „vorba ăluia”.
Creangă
pare interesat să atragă atenţia asupra virtuţilor oralităţii, subliniind‑o în
diverse moduri, cu mijloacele scrierii, ceea ce face ca oralitatea să fie o
pură iluzie acustică, pe care autorul o construieşte şi o întreţine prin
procedee sistematice: rime şi asonanţe („feciori de ghindă/fătaţi în
tindă”); „vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de
soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg
de la Să‑l‑caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu‑i mai daţi”; numeroase interjecţii : „durai‑vurai”, „teleap‑teleap”;
verbe imitative (onomatopeice): „a
mormăi”, „a bodogăni”, „a hodorogi” etc. Impresia este sporită de expresiile populare şi proverbe.
O
altă trăsătură specifică, este homerismul,
exagerarea, proiectarea în enorm, gigantizarea (nu numai în descrierea
însoţitorilor lui Harap‑Alb).
Adăugate
umorului, toate procedeele imprimă naraţiunii o puternică originalitate. De
altfel, prin utilizarea constantă a dativului
etic, povestitorul se implică puternic, teatral, în mod subiectiv, într‑o
naraţiune de tip obiectiv. Desele formulări de tipul: „mi ţi‑o înşfacă de coadă” devin marca stilistică a participării
afective a povestitorului şi a solicitării intense a unei participări de
acelaşi tip din partea cititorului.
În
concluzie, basmul Povestea lui Harap‑Alb,
operă de profundă inspiraţie şi rezonanţă folclorică, reprezintă o creaţie
literară profund originală, prin modul personal, creator în care Creangă
utilizează un material autentic folcloric. Dovada simplă o constituie însăşi
încercarea de repovestire a basmului, care, pentru a reda întreaga lui savoare,
umorul inconfundabil, ar trebui memorat. Repovestirea doar prin respectarea
schemei epice duce la sărăcirea lui, de fapt la uzurpare. Basmul acesta trebuie
citit ca orice operă cultă.
HARAP‑ALB
– caracterizare
–
Povestea lui Harap‑Alb este cel mai
reprezentativ basm al lui Ion Creangă, publicat la 1 aug. 1877 în revista Convorbiri literare şi reprodus de către M. Eminescu în ziarul Timpul.
Harap
Alb este personajul principal, un fel de Făt‑Frumos din basmele populare,
destoinic şi curajos, dar rămâne mereu în zona umanului, fiind prietenos,
cuminte şi ascultător ca un flăcău din Humuleşti. El devine un erou exemplar nu
prin însuşirile miraculoase, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui
umană, fiind adesea cuprins de frică şi nesiguranţă, având deci slăbiciuni
omeneşti.
Încă
de la începutul naraţiunii, atunci când intră în scenă, după ce‑l vede pe tatăl
său abătut şi ruşinat de laşitatea fraţilor mai mari, mezinul acesta se
dovedeşte îndrăzneţ şi cere să fie lăsat să plece el, nu din orgoliu, ci de
ruşinea fraţilor săi şi din dragoste pentru tată, a cărui onoare vrea să o
salveze. Când este respins, plânge de unul singur în grădina casei. Toate
acestea sunt calităţi omeneşti care nu o lasă indiferentă pe Sf. Duminică, ce i
se arată spre a‑l îndruma, ceea ce ar însemna, în sens simbolic, că celor buni
li se va revela totdeauna şi calea izbânzii. Dar nu era de ajuns. Trebuia să
mai treacă prin multe încercări, pentru a‑şi dezvălui calităţile prin care va
putea să ajungă la ţel. Baba cere pomană şi feciorul îi dă un ban ‑ deci
este milos. În schimb, bătrâna îi spune că are să ajungă un mare împărat şi îl
învaţă ce are de făcut: să ceară calul şi armele tatălui, din tinereţe.
Alegerea calului îi dezvăluie că nu trebuie să se ia după aparenţe. Tot acum
îşi dezvăluie impulsivitatea, fiind imediat sancţionat de calul înaripat, care
îl repede până în cer tot de atâtea ori câte frâie a dat el în capul calului
răpciugos ce venise să mănânce jarul din tavă. Aşadar prima slăbiciune
omenească este dezvăluită şi corectată.
Alegerea
armelor vechi are sensul asumării unei tradiţii, a unei istorii care‑i oferă o
identitate şi un traseu de urmat.
Cu
aceste puţine dar semnificative experienţe personale pleacă la drum. La
trecerea podului dovedeşte curaj, înfruntând pe tatăl îmbrăcat în piele de urs ‑ podul
acesta semnificând ieşirea din lumea familiară, ocrotitoare, fără griji, şi
intrarea într‑o altă lume, „neagra străinătate”, nefamiliară, plină de capcane
şi de primejdii, un adevărat labirint pe care va trebui să‑l străbată de unul
singur, până va găsi ieşirea, salvarea şi izbânda.
Călătoria
pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea
formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi‑o
întemeieze.
Semnificaţia
numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre
în fântână: „boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte spânului şi
se bagă în fântână, fără să‑i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”.
Naiv,
lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul
devenind din nepot al împăratului Verde slugă a Spânului, care îi dă şi numele,
un nume‑oximoron, care simbolizează o întunecare a fiinţei şi datoria de a se
purifica, de a se curăţi de negrul care‑i întunecă lumina, de a se „lămuri”, precum
argintul.
Faptele
eroului se desfăşoară în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului
sunt trecute cu ajutorul personajelor cu puteri supranaturale.
Codrul
labirintic în care se rătăceşte simbolizează o lume necunoscută flăcăului, care
greşeşte pentru prima oară, încălcând sfatul tatălui său. De altfel,
majoritatea probelor alcătuiesc o unitate simbolică, contribuind în mod
esenţial la maturizarea personajului, la formarea lui ca adult. Lipsit de
experienţă, încalcă sfatul părintesc de a se feri mai ales de omul spân.
Naratorul îşi caracterizează direct
personajul în acest sens: „fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste”.
Dominantă
rămâne însă caracterizarea indirectă
prin faptele, gândurile şi comportamentul său. Devenit sluga spânului, îşi
asumă numele de Harap‑Alb, dovedind tot timpul loialitate şi credinţă faţă de
jurământul dat, ca un adevărat cavaler şi viitor împărat, fără să se gândească
să trădeze, sau să fugă.
Probele
la care îl supune Spânul sunt menite a‑l deprinde pe flăcău cu greutăţile
vieţii, cu faptul că omul trebuie să evite şi să înfrunte toate piedicile,
pregătindu‑l pentru viitor, când va trebui să conducă propria gospodărie,
familia ‑ sau împărăţia, şi să ştie să se apere de duşmani, să înveţe
să cunoască oamenii.
Ca
în orice basm, Harap‑Alb este ajutat de prietenul său cel mai credincios, calul
fabulos, şi de sfânta Duminică, simbol al Înţelepciunii.
Spre
deosebire de eroul din basmele populare, Harap‑Alb este umanizat, el se teme,
se vaietă de soartă, plânge chiar şi se olicăieşte ca o femeie de la ţară, dar
cere ajutorul acelora în care are încredere, sau îşi creează prieteni de
nădejde, care îl vor ajuta la nevoie, semn că învăţase ceva din experienţa
căderii în robia Spânului. De altfel, probele la care este supus sunt propriu‑zis
trei: aducerea salatelor din grădina Ursului, a pietrelor din coarnele Cerbului
şi a fetei Împăratului Roşu. Primele două probe sunt esenţiale. După
îndeplinirea primelor două, Harap‑Alb este un altul, a intrat în posesia
tainelor pământului, ale adâncului ‑ simbolizate de salată ‑ şi
a tainelor cerului, ale înaltului ‑ simbolizate de pietrele
luminoase. Simbolic, Harap‑Alb este acum posesorul virtuţilor războinice,
militare ‑ reuşeşte să ia salata îmbrăcat în pielea de urs, ceea ce
înseamnă că a fost asimilat ritual cu fiara. Însuşirea pietrelor luminii
simbolizează însuşirea virtuţilor spirituale, preoţeşti. De acum încolo
iniţierea este completă, dar nu se poate căsători cu verişoara lui. De aceea
porneşte într‑o altă călătorie, prilej de noi învăţăminte, dar şi de a dovedi
că este un alt om, stăpân pe sine, maturizat. Pe noul drum îşi va dovedi înţelepciunea, spiritul activ,
întreprinzător, gospodăresc, hărnicia, altruismul, dragostea faţă de fiinţele
cele mai mici ‑ nu întâmplător acestea sunt albine sau furnici,
asimilate simbolic comunităţilor umane, lucrătorilor umili şi harnici ‑ sau
spiritul prietenos, capacitatea de a
preţui pe fiecare după meritul său ‑ întâlnirea cu fiinţele
ciudate care îi vor forma suita la curtea împăratului. Nu strică bucuria, nunta
furnicilor, descalecă şi face albinelor un stup, ca un adevărat şi bun împărat,
care ocroteşte şi apără pe supuşii săi, fără
aroganţă şi fără înfumurare.
Ajuns
la curtea fetei, este supus la alte încercări, precum: tăria de a înfrunta „iadul” căsătoriei (casa de aramă, roşie, deci
ca focul), răbdarea (alegerea macului
de nisip), sănătatea trupească (proba
băutului şi a mâncatului), vigilenţa
(păzirea fetei), alegerea fetei şi
aducerea smicelelor şi a apei morţii şi a vieţii, probe pe care le trece cu
ajutorul tovarăşilor şi a celor îndatoraţi.
Ca
orice personaj de basm, Harap Alb înţelege graiul altor fiinţe, ceea ce în sens
simbolic înseamnă că înţelege graiul,
legea firii, care se supune şi colaborează.
De
acum Harap‑Alb îşi desăvârşeşte personalitatea şi jurământul lui ‑ acela
de a sluji Spânului până ce va muri şi va învia ‑ fiind îndeplinit,
se eliberează. Moartea finală, asumată în jurământ, nu este decât o moarte
iniţiatică, simbolică: moare naivul,
neştiutorul, şi renaşte un alt om, cunoscător,
înţelept, curajos şi îndrăzneţ, dar prudent, un adevărat împărat. Acum
poate să se însoare şi să devină stăpân. A înţeles ce‑i rău şi ce‑i bine, s‑a
eliberat de tentaţia răului şi s‑a împlinit, s‑a desăvârşit.
În
concluzie, prin tot ceea ce‑l deosebeşte de personajele tipice de basm, prin
umanizarea lui, prin trecerea de la naivitate, de la tentaţia răului, la
cunoaştere, prin trăirea omenească a suferinţei şi a dramei, Harap Alb este un
adevărat erou de bildungsroman, un
fel de Nică din Amintiri din copilărie
evoluând într‑un context narativ de data aceasta de tip tradiţional, dar întru
totul original.
[1] Utilizarea frecventă
a proverbelor, pe care le foloseşte cu intenţie artistică evidentă: aceea de a
încânta, de a surprinde prin avalanşa lor.
[1] Utilizarea frecventă
a proverbelor, pe care le foloseşte cu intenţie artistică evidentă: aceea de a
încânta, de a surprinde prin avalanşa lor.
Octavian Paun, Literatura română pentru bacalaureat, Grafoart
[1] Utilizarea frecventă
a proverbelor, pe care le foloseşte cu intenţie artistică evidentă: aceea de a
încânta, de a surprinde prin avalanşa lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu