Leuconoe către Horaţiu
În memoria profesorilor mei
Mihai Nichita şi Traian Costa
Spui, dragul meu, că e
fatal să ştiu zilei şi vieţii sfârşitul,
Un sacrilegiu! Vremea ne
muşcă din ţărmuri şi iarna haină
Scurtează zile-nsorite,
încremeneşte izvoare şi fluvii.
În sânge se simte
îngheţul, curg sloiuri pe mările lui,
Se zbate-n adâncuri ca
marea, spre ţărm se aruncă vrăjmaş,
Amarnic, prin noaptea
adâncă, auzi-l cum plânge luntraşul.
Zadarnic pe vatră mai
punem buşteni şi focu-nteţim,
Zadarnic urciorul, paharul,
zadarnic cécubul fin,
Zadarnică-i ziua şi
clipa, iubite! E moartea-nainte şi după…
E-n vatra-nroşită, e-n
urciorul cu vin şi e-n cupă,
În trupu-nflorit, în
cuvânt şi-n tăcere. Odaia-ncălzită,
Făclia şi focul din
vatră, cleştarul din cupe nu pot risipi
Nici frigul, nici
noaptea din jur. Atât de aproape,
Şi cât de departe,
deodată, noi suntem! Şi stăm ca în suflet
Cu capul în mâini, şi
râdem şi plângem în noi.
Ia-mi mâna! Pe crucea
durerii să stăm amândoi!
Lăuta furtunii de-afară
auzi-o cum cântă,
De moarte, de nuntă. Mai
umple paharul şi vino,
Cum zici, să frângem
durerea, iar clipa cea iute
S-o facem un veac. Mai
pune făclii, pe jar mirodenii,
Şi flori risipeşte pe
pat. În zori vom dormi împăcaţi,
Şi poate visa-vom la
raiu-nflorit, printre sori depărtaţi
Octavian Paun, in GRI nr 5, dec. 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu