I.L. Caragiale
VERSURI
STANŢE ELEGIACO-SATIRICE; GOGOŞI RIMATE; PARODII; EPIGRAME;
FABULE; ODE UMORISTICE
(editie virtuală de Octavian Păun)
[VERSURI ELEGIACO-SATIRICE]
(1874)
Versuri
Amicului C. D.
Ce-mi spui de
poezie, d-acea himeră tristă,
Când lumea
d-astăzi, rece şi materialistă,
Îşi râde de
himere şi de puterea lor ?
Credinţele
d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea,
crima, păcatul, erezia
Ce merită să
poarte dispreţul tutulor.
Ascultă-mă şi
crede: de vei simţi vrodată
Că peptul tău
nutreşte scânteia cea sacrată,
Să ştii că
mizerabil vei trece pe pământ;
În timpurile
noastre, decât să cânţi, mai bine
De petre
sparge-ţi lira ş-apoi sufocă-n tine
Fugoasa-ţi
inspirare ş-al tău nebun avânt.
De-acum, stăi
noaptea singur, citeşte, studiază,
Şi de veghiare
palid, mereu, mereu veghiază,
Plecat pe cărţi
bătrâne consumă-ţi anii toţi,
Sacrifică-ţi
vederea, cătând fără-ncetare
Ca să găseşti
ideea funestă pentru care
S-alerge-n valuri
sute de mii de sacerdoţi;
Obiectul ei să
fie, desigur, omenirea,
Iar scopul,
abrutirea, mizeria, tâmpirea !
– Acolo
sacerdoţii cu toţi vor aţinti –
Ideea ta pământul
în lung şi-n lat să-ncingă,
Prin vorbă sau
prin spadă, cu-ncetul ca s-atingă
Şi polul
miază-noapte şi polul miază-zi.
Sau, nu !
Munceşte-ţi mintea, gândeşte-te, combină
Inventă-o
monstruoasă, teribilă maşină,
Concepere fatală,
ce, demn-a se chema
Flagelul
omenirii, pornind într-o clipire,
Ca fulgerul,
turbată şi numai c-o lovire
Armate
formidabili să poată sfărâma.
Atunci tiranii
lumii, văzând a ta lucrare,
Vor alerga cu
toţii să-ţi dea, prin admirare,
Averi, măriri şi
nume, s-ajungi nemuritor:
Iar bietele
popoare, nenumărabili brute,
Tâmpite d-o
nedemnă şi lungă servitute,
Te vor mări, fii
sigur, ca şi tiranii lor.
Adesea mă
concentru şi cuget, cum, odată,
În Grecia,
mulţimea de cântu-ţi fermecată,
Tăcută, strânsă-n
juru-ţi, Omere, te-asculta
Aşa, bătrân
rapsode !... şi te numea Poetul,
Căci între toţi
mortalii tu posedai secretul
Cum se-nstrunează
lira, cum trebui a cânta.
Erai bătrân, dar
mândru; pe fruntea ta senină
Lucea-n
splendoarea toată scânteia cea divină
Ce zeii, spre-a
lor fală, voiseră să-ţi dea.
Umblai
după-ntâmplare, şi numai a ta muză
Şi cultul ce-ţi
dau grecii le-aveai drept călăuză:
Orb, tu nu vedeai
lumea, dar lumea te vedea.
Rapsode, vino şi-astăzi,
şi, de mai poţi, te-nspiră
Te-ncearcă să mai
farmeci mulţi, ea cu-a ta liră,
Şi cu scânteia
sacră ce-aveai pe fruntea ta !
Dac-ai trăi,
desigur, ţi-ai renega şi muza,
Şi geniul, şi
lira, şi mută ţi-ar fi buza,
Mânia lui Achile
mă jur de-ai mai cânta.
Căci de cumva,
bătrâne, nevrând să ştii de lume,
Cântând, ai vrea
şi-acuma să sapi frumosu-ţi nume
Pe-a timpilor
eternă columnă de granit,
Amar ţi-ar fi
plătită sublima nebunie :
Mulţimea, fără
milă, ţi-ar zice-n ironie
Şi fără să
te-asculte : “Sărmanul e smintit!”
Şi chiar dacă
p-alocuri, prin lungă căutare,
S-ar mai găsi
fiinţe ce sacra ta cântare
Ar mai
putea-nţelege şi-ar mai putea simţi,
Invidia nedemnă,
barbară şi perfidă,
Ori ignoranţa
crudă, profundă şi stupidă
– Virtuţile
moderne – pe loc te-ar amuţi.
Ce-mi spui de
poezie, d-acea himeră tristă,
Când lumea
d-astăzi, rece şi materialistă,
Îşi râde de
himere şi de puterea lor ?
Credinţele
d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea,
crima, păcatul, erezia
Ce merită să
poarte dispreţul tutulor.
Revista Contimporană, An II, Nr. 10, 1874
[“GOGOŞI” RIMATE]
(1877-1878
Pahod la Şosea
De mult se
vorbea,
Se tot auzea
Că are să fie
Mare bătălie
Şi că-n
Bucureşti,
Au de gând să vie
Oştile ruseşti,
Căci de-aici se
poate
Laolaltă toate
Lesne să păşească
În ţara
turcească.
Vreme a trecut,
Şi nu s-a văzut
Un muscal măcar;
Toţi îi aşteptau
Însă în zadar :
Ruşii nu soseau.
Trecu ce trecu
Şi cam începu
A se arăta
Pe ici pe colea,
Câte-un ofiţer
Singur şi
stingher –
Când se pomeni
Lumea într-o zi
(Mai alaltăieri)
Că sosesc aci
Mii de ofiţeri :
Să calci unde
vrei
Te-mpiedici de
ei.
Tot muscali de
soi
Gata de războu,
Cari toţi fireşte
Vorbesc
muscăleşte,
Şi cari au vestit
Cum că negreşit
Peste prea puţin
Toţi muscalii
vin.
Vestea sboară
iute,
În zece minute
S-a dat sfoară-n
ţară,
Că va să sosească
La şosea afară
Oastea
muscălească...
Şi iată-n sfârşit
Că a şi sosit !
La zi-ntâi de Mai
A pornit alai,
Gloată peste
gloată
Merge lumea
toată,
Claie pe grămadă,
Pe muscali să
vadă.
Astăzi ştiu că
are
Tramvaiul cătare.
Din jos de Teatru
Urcă şi coboară,
De parcă-i la
moară,
Câte trei şi
patru
Ba şi cinci
vagoane
Pline de cocoane
Umflate, gătite
Şi sulemenite.
Iar pe tramvai
sus
Grămadă s-au pus
Sumă de monşeri
Amploiaţi,
becheri,
Tot galant
gătiţi,
După cum îi
ştiţi.
Mahalale-ntregi
– Zdraveni şi
betegi –
Tineri şi
bătrâni,
Calfe şi stăpâni
Cu-ai lor
ucenici,
Cu toţi mari şi
mici;
Slujnici,
jupânese
Şi negustorese;
Apoi mărginaşii
Şi meseriaşii,
Târgoveţi mulţime
Şi mitocănime
– Toţi din
Capitală,
Dau cu socoteală
–
Cu-ale lor femei
Încet după ei,
Au pornit cu toţi
– Să-i numeri nu
poţi –
Cu prăsila lor :
Toţi să vadă vor
Oştile ruseşti
Lângă Bucureşti.
Sub cer călduros
Merg încet pe
jos,
De zăduf şi soare
Sunt plini de
sudoare.
Cam pe la nămiez
Or s-ajungă,
crez.
Toţi din mahalale
Duc în mâini
basmale
Cu fel de
mâncări.
Şi pe urma lor,
Urma tutulor,
Pe două cărări
Vine-un popă
beat,
Frânt şi asudat
De mult ce-a
umblat
Şi pe gât a
dat...
Iar pe urma lui,
Un copil mucos
– Nu se ştie-al cui –
Tare obosit
De-ai lui
rătăcit,
Plânge obidos,
Şi pe nas, pe
bot,
E mânjit de tot.
Toţi cu toţii
dară,
La şosea afară,
S-au dus să
privească
Oastea
muscălească.
Căţei şi purcei
Merseră şi ei,
După cum scris
este
La orice poveste.
Numa-ntr-o
chilie,
Singură, pustie,
O babă rămase,
Care de ani şase
Ologită sta
În chilia sa.
Numai ea rămasă
Singură acasă
Şi în mahala
Biata se văita
Şi se tânguia:
– “Oameni buni !
(striga),
Mi-aduceţi şi mie
Măcar un cazac...
Nu de altceva
Ci numai de leac
!”
Claponul, 1877
“PARNASUL ROMÂN”.
PARODII
(1893-1894)
Cameleon – femee
– Sonet decadent, simbolist-vizual-colorist
[1]–
Icoană străvezie în cadrul sumbru-al vieţii,
Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis albastri,
Sclipi de-odată clară, vis roz al tinereţii,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi astri.
O văz fugind prin codrul cel verde de jugastri –
Era Erato albă iluminând poeţii –
De a ei priviri focoase ar fi roşit sihastri
Păliţi, clorotici, vineţi de greul bătrâneţii.
Purta bacanta-mi nuferi, bujori şi violete,
Învesmântată
magic în daurite plete
Şi-n varii, polichrome bibiluri şi altiţe...
Îmi arunca pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun !
zic : “Spectru ! Cameleon-femee !
Fugi ! sufletul
ţi-e negru şi maţele pestriţe !”
Moftul Român, Nr. 17, 1893
Ploaie de primăvară
I. Pastel optimist
Când plouă lin în
primăvară,
Toţi zic: “Să dea
domnul să dea !”
Şi de te culci pe
prispă-afară,
Mai vezi pe cer
şi câte-o stea...
E cald, şi ploaia
răcoroasă
Ozon în aerul
curta
În urmă-i lasă;
drăgăstoasă
Natura-i toată un
pupat.
Se pupă corbi, de
bucurie
Că au scăpat de
iarnă grea,
Se pup’ brabeţi
cu gălăgie,
Şi iată şi o
rândunea...
Şi-o barză...
calcă cu măsură
Cu pasul grav,
explorator,
Se plimbă chiar
prin bătătură
Cu aerul
nepăsător.
Când plouă toate
germinează,
Pământul liber de
zăpezi,
Spălat de ploi se
decorează
Cu mii de mii de
muguri ve’zi.
În ţarini grâul
încolţeşte,
În dealuri via o
desgrop ;
De ploaie tot
se-nveseleşte
Pe orice frunză e
un strop.
Şi soarele o
caldă rază
Trimite pe furiş
prin nori;
Iar flori şi
pasări ca să-l vază
Se-nalţă, zboară
către zori.
II. Pastel pesimist
Tot plouă ! A !
Ce primăvară !
Cum curge fără să
mai stea !
Se-ntinde ceaţa
grea p-afară
Pe cerul sumbru
nici o stea.
E frig... şi apa
mocirloasă
Infectă aerul
curat,
La câmp e baltă
mlăştinoasă
Şi codrul doarme
întristat.
Sunt trişti şi
corbii-n deal la vie,
Cobesc din nou a
iarnă grea ;
Plouate vrăbii
cad o mie,
Nu vezi sburând o
rândunea.
O barză, cu pas
de măsură,
Soseşte ca
explorator...
Şi plouă...
plouă...-n bătătură,
Pustiu... Departe
pleacă-n zbor.
Tot plouă, plouă,
inundează...
Mai vin şi ape
din zăpezi,
Umflate apele
spumează,
Torente curg din
codri ve’zi.
În ţarini grâul
putrezeşte,
Sub piatră-n deal
vii se îngrop;
De ploi pugarul
sărăceşte,
Mălai, făină, nu
e strop.
Şi soarele o slabă
rază
Când o mai pierde
printre nori,
O tristă baltă
luminează
Fără apus şi fără
zori.
Moftul Român, seria I, retipărită în seria II, nr. 2, 26 aug.
1902
Suveran şi curtezan
– Satiră democrată –
Un împărat
odinioară –
Şi suveranii-s
muritori ! –
Avea din fire
slăbiciunea
Că strănuta prea
deseori.
Acest cusur la
urma urmii
De-i căuta, nu-i
vrun păcat,
Dar sunt cusururu
populare
Ce nu merg la un
împărat.
Ce leacuri
nu-ntrebuinţase !
Ce rugăciuni la
Dumnezeu,
Protector
tronurilor – giaba :
Sărmanul strănuta
mereu !
Un curtezan intim
l-întreabă :
– De ce eşti tot
posomorât
Şi tot mâhnit,
mărite Doamne ?
– Nu ştii cât
sunt de amărât !
Strănutul meu
leac nu găseşte,
Vai ! mă sfiesc,
nu pot să ies,
La Cameră, Senat,
paradă :
Se simte că...
strănut prea des.
Din pricina
strănutăturii,
Eu sunt un prinţ
nenorocit !
– De ce Măria Ta
? întreabă
Curteanul său cel
favorit.
– Cum nu-nţelegi
? – Ba da; dar, Sire,
Ori să strănuţi,
ori ce să faci,
La toţi, Măria
Ta, ca mie,
La toţi miroase-a
odagaci !
Moftul român, anul I, nr. 16, 1893
Ion prostul
Era pe vremea
când purtau
Cocoanele nişte
turnuri
Ş-un malacof
piramidal
Şi alte multe
umpluturi...
Ion Ciornei, un
ţopârlan,
Un românaş de
viţă veche,
Purtând suman,
purtând iţari
Şi-o ţurcănească
pe ureche,
A fost luat la
militari...
Da-n loc să dea
de greu şi el,
Iona ajunse
vistavoi,
Noroc ! la domnul
Colonel.
Băiat voinic,
făcea de toate :
Era rândaş,
spălătoreasă,
Şi vizitiu şi
bucătar,
Şi sofragiu şi
fată-n casă.
Ion putea fi
orişice,
Mă rog, şi
doică-ar fi putut
Dar moaşa casii
l-a găsit
Că are laptele
bătut.
Aşa, Ion cu
colonelul
Lucra-ntr-o seară
la grăpat,
Când iată doamna
înfoiată
Sus în balcon s-a
arătat.
Ion numaidecât
se-ntoarse
Şi se opri pe
gânduri dus,
Uitându-se plin
de mirare
La malacoful cel
de sus.
Don’ Colonelul îl
întreabă :
– Ce te-ai holbat
aşa, ţigane ?
– Mă mir, trăiţi,
don’ Colonel,
Mă mir de ce văz
la cucoane :
Cu malacofu-aşa
umflat
Cum poţi s-o pupi
? că nu se poate
Nici să
te-apropii. – Măi, ce prost
Ţigan ! când
vreau s-o pup, şi-l scoate.
– Şi-l scoate ! a
răspuns Ion.
Aşa ţi-e vorba ?
A-o-leu !
Aşa, trăiţi, don’
Colonel...
Aşa... o pup şi eu !
Moftul Român, anul I, nr. 12, 1893
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ediţia redată, cu mici modificări ortografice (adusă la zi) : I.L.
Caragiale, Versuri, culese şi
adnotate de Barbul Lăzăreanu, Editura Viaţa românească, Bucureşti, 1922
[1] În 14
versuri, 32 de noţiuni simboliste, dintre cari 9 pur vizuale, iar 23
propriu-zis coloriste şi dintre acestea 21 simple şi 2 compuse. (Nota poetului)
[2] Poezie
scrisă împreună cu Dimitrie Teleor în dec. 1895, la un chef, “la băcănia Grancea,
de peste drum de Palatul Regal, după oarecari gustări de icre negre, pateuri şi
alte delicatese, după oarecare Drăgăşani de cel mai bun” (D. Teleor)
[3] “Cum e”
în loc de “c’am e Take”, conj. O.P.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu