HORATIUS Q. F.
EPISTOLE
EPISTOLA CĂTRE PISONI
ARTA POETICĂ
(traducere de Ionel Marinescu)
Dac-ar voi la grumazul de cal să-nădească un pictor
Cap omenesc şi să-mbrace de-asemeni cu pene pestriţe
Membre-adunate de ici şi de colo, aşa ca femeia
Mândră la chip să sfârşească nespus de hidos într-un peşte,
Râsul, venind s-o priviţi, aţi putea să vi-l ţineţi, prieteni ?
Credeţi, Pisoni, că s-aseamănă aestei figuri pe de-a-ntregul
Cartea în care-ntocmiri fără şir vor veni la lumină,
Tocmai ca-n visul bolnavului, unde nici cap nici picioare
Nu se unesc într-un tot unitar. La poeţi şi la pictori
Dreaptă putere e dată orice să-ndrăznească de-a pururi.
Ştim, şi această-nvoire o-ntărim, cum la fel o şi cerem,
Dar să nu fie-nsoţite de fiare animalele blânde,
Nici să se-mbine cu şerpi zburătoare, şi tigrii cu mieii.
Unui măreţ început ce temeinice lucruri promite,
De obicei i se pun două fâşii de porfiră
Să strălucească departe, când crângul şi-altarul Dianei
Ori cotiturile apei ce-aleargă pe vesele-ogoare
Ni le descriu, şi-ale Rinului valuri, şi chiar curcubeul.
Nu le era însă acestora locul aici. Chiparosul
Ştii să-l pictezi; care-i rostul, când banii plătind pentru pânză,
Fără speranţă vreunu-a scăpat cu sfărmate corăbii ?
Amforă-n lucru-i şi roata- se-nvârte, ulcior ca să iasă ?
Simplă să fie lucrarea, având mai întâi unitate.
Mulţi dintre noi, o, părinte şi tineri de tatăl lor vrednici,
Ne amăgim cu iluzii că-i bine : concizia-i ţinta,
Însă obscur sunt în scris; urmărind unu-n stil eleganţa,
Nerv şi avânt îi lipsesc, căutând măreţia se-ngâmfă,
Prea chibzuit, temător de furtuni, se târăşte-n ţărână;
Vrând ca în chip uimitor să prefacă subiectele simple,
Îţi zugrăveşte-n păduri un delfin, un mistreţ între valuri :
Fuga de-un rău ne împinge-n mai rău dacă arta lipseşte.
Chiar dacă a lui Emiliu şcoală-i un meşter ce unghii
Poate să facă şi părul mlădiu să-l imite-n aramă,
Nefericit că nu ştie să-nchege un tot în lucrare;
De-aş încerca şi în gând de mi-ar fi să compun şi eu însumi,
N-aş vrea să-i semăn, aşa cum nu vreau să trăiesc având nasul
Strâmb, şi să fiu admirat pentru părul şi ochii mei negri.
Voi, care scrieţi, luaţi un subiect potrivit cu puterea
Voastră şi lung cumpăniţi ce-ar putea şi ce nu să suporte
Umerii. Cine şi-alege o temă pe propria forţă,
Darul vorbirii cu el e, de-asemeni şi ordinea clară.
Ordinea, de nu mă-nşel, are-această-nsuşire şi farmec,
Că autorul poemei promise nu spune chiar totul,
Multe le-amână, le ţine-aşteptând o prielnică vreme;
Una îi place acum,
celelalte le lasă deoparte.
Prin înşirarea
prudentă şi-aleasă-a cuvintelor capeţi
Mare distincţie-n
scris dacă printr-o-mbinare măiastră,
Faci dintr-un termen
uzat unul nou. Dacă este nevoie
Să exprimăm cu noi
semne idei până-atuncea ascunse,
Să făurim chiar
cuvinte de care Cethegii-n tunică
N-au auzit, şi
licenţa-i admisă când e cu măsură;
Vorbele noi
născocite-or să aibă cândva o valoare,
Dacă venind din
izvoare greceşti sunt uşor mlădiate.
Oare, romanii să
deie un drept lui Ceciliu şi Plaut
Neîngăduit lui
Vergiliu şi Variu ? Văzut rău de ce sunt
Pentru un spor ce-l
pot face, când limba lui Cato şi Enniu
A-mbogăţit al
strămoşilor grai şi a pus în lumină
Nume-nnoite de
lucruri ? Căci fost-a permis şi-o să fie
Să foloseşti un
cuvânt însemnat cu a zilei pecete.
După cum codrii în
anul spre capăt îşi schimbă frunzişul,
Tot aşa vine şi
rândul cuvintelor vechi să dispară
Iar cele noi
înfloresc şi ca tinerii capătă vlagă.
Morţii îi suntem
supuşi şi-ale noastre. Căci marea-i primită
În ale portului
ţărmuri şi apără flota de vânturi,
Lucru regesc, sau că
mlaştina stearpă şi bună de vâsle,
Astăzi hrăneşte
oraşe vecine şi suferă plugul,
Sau că un râu şi-a
schimbat a lui curs neplăcut pentru holde,
Cale mai
bună-alegându-şi, sunt fapte-omeneşti ce-au să piară,
Dar vrednicia şi
farmecul limbii rămâne-or de-a pururi ?
Multe cuvinte
căzute-or renaşte şi iar au să cadă
Cele ce-s în
preţuire acum, dacă astfel vrea uzul,
El, cel puternic,
mereu îndreptar, călăuză-a vorbirii.
Însuşi Homer
ne-arată în ce metru ar putea să se scrie
Faptele demne de
regi, comandanţi şi funestele lupte.
Fost-a întâi
exprimată în versuri perechi, neegale,
Crunta durere, apoi
bucuria-mplinitei dorinţe.
Care-autor la lumină
a scos elegiile scurte,
Se tot certară
gramaticii şi-au să mai fie în ceartă.
Furia pe Arhiloh
l-a-narmat cu vers propriu, cu iambul,
Iar comedia
şi-nalţii coturni l-adoptară, căci metru-i
La dialog potrivit
şi în stare să-nfrâne-a mulţimii
Zarvă şi e zămislit
în vederea măreţelor fapte.
Muza lăsă-n seama
lirei să-i cânte pe zei şi pe-odrasle,
Şi pe-atletul
ce-nvinge şi calul întâiul la curse,
Şi
tinereştile-aleanuri şi vinul ce limba dezleagă.
Cum aş putea să mă
las salutat ca poet când putinţă
N-am şi nu ştiu
potrivi cu lucrarea şi ritmul şi tonul ?
Proastă mândrie să
fii ignorant, când să-nveţi ai prilejul.
Ceea ce-i comic
n-admite tratare în tragice versuri.
Tot aşa nu-i nimerit
să prezinţi tragedia Tieste
Scrisă în versuri
comune ce-s proprii oricum comediei.
Orice subiect să-şi
păstreze-al lui ton potrivit după fire.
Chiar comedia-şi
înalţă-al ei glas, uneori, iară Chremes
Plin de mânie,
cu-obrajii-nroşiţi e pornit pe gâlceavă.
Şi tragedia se
plânge adesea în vorbe mai simple,
Căci şi Telef şi
Peleu, când sunt bieţii sortiţi pribegiei,
Lasă şi graiul
umflat şi cuvintele lungi de picioare,
Dacă voiesc să şi
mişte cu plânsetul lor spectatorul.
Nu e destul ca
poemul să fie frumos, ci s-atingă
Sufletul celui
ce-ascultă, purtându-l oriunde-i e voia.
Râdem cu-aceia ce
râd, însă plângem cu cel care plânge.
Lacrimi de vrei să
îmi smulgi, suferinţa încearc-o în tine
Tu mai întâi; căci
în felul acesta am să simt ce te doare
Telef sau Peleu,
când rău îţi vei spune în piesă tu rolul,
Voi moţăi sau voi
râde. Mâhnitelor feţe, cuvinte
Jalnice se
potrivesc; mâniatelor, de-ameninţare;
Celor zglobii,
râzătoare; severelor, cele mai grave;
Ne modelează natura
lăuntric de mai înainte,
După cum soarta ni-i
însăşi şi dă bucurie, mânie,
Sau la pământ
ne-ncovoaie şi crunt ne apasă necazuri;
Apoi exprimă
simţirea, tâlmaciul fiindu-ne limba.
Vorbele spuse să fie
mereu potrivite cu soarta,
Altfel vor râde în
hohot plebeii şi nobilii Romei.
Deosebirile-s mari
de vorbeşte un zeu sau eroul,
Unul de ani
gârbovit, sau un tânăr aprins şi în floarea
Vârstei, o dârză
matroană sau numai o harnică doică,
Dacă-i hoinar
negustor sau plugar pe o ţarină verde,
Vreun colhidean,
sirian, sau purcesul din Teba sau Argos.
Ţine-obiceiul când
eşti scriitor sau corect plăsmuieşte,
Dacă pe scenă cumva
îl aduci pe slăvitul Ahile,
Neobosit, mânios el
să fie şi ager în fapte,
Legea să n-o
recunoască şi totul să-şi ia doar cu arma;
Mândră să fie Medeea
şi aprigă, Iuno în jale,
Io hoinară, viclean
ixion şi sumbru Oreste.
Dacă-ai să scrii
pentru scenă ceva netratat să te-ncumeţi
Nou personaj, să
creezi, neschimbat el să stea pân-la urmă,
Cum a pornit
la-nceput, credincios rămânând cu el însuşi.
Greu e s-arăţi în
mod propriu o temă ce este comună,
Bine-i un cânt iliac
să-l prefaci într-o piesă de teatru,
Nu să prezinţi tu
o-ntâmplare nespusă de nimeni
Tema de toţi
cunoscută un bun ce-i al tău îţi devine,
De nu rămâi într-un
cerc prea banal şi deschis tuturora,
Şi nu redai un model
copiind, tot cuvântul întocmai
Nici imitând, nu
te-arunci în ce-i mult încurcat şi de unde
Greu îţi mai afli
scăparea din tema sau planul poemei.
Nu vei începe aşa ca
poetul, zis ciclic, pe vremuri :
„Soarta lui Priam
cânta-voi, precum şi vestitele lupte“;
Ce mare lucru-o să
deie căscatul de gură imensă ?
Munţi când s-or
screme-n dureri, se va naşte ridicul un şoarec.
Ce chibzuit e poetul
când nu se avântă prosteşte :
„Cântă-mi, zeiţă,
bărbatul ce după al Troiei dezastru,
Multe-obiceiuri
şi-oraşe văzu la mulţimi de popoare“.
Nu e în gându-i să
dea după fulger doar fum, ci lumină
El să ivească din
fum şi de-aici să răsară minunea
Ca Antifate şi
Scyla, Ciclopul, precum şi Caribda;
Nu-ncepe-ntoarcerea
lui Diomed cu Meleagru pe moarte
Şi-ncrâncenarea
troiană cu oul cel geamăn al Ledei;
El se grăbeşte mereu
să ajungă la capăt, şi-atrage
Pe-ascultători chiar
în fapte ce par tuturor cunoscute,
Iar ce nu poate
trata strălucit, e lăsat la o parte,
Şi născoceşte
astfel, îmbinând adevăr cu poveste,
Ca să nu
ceartă-nceput cu mijloc şi mijloc cu sfârşitul.
Ceea ce-ţi cer şi
mulţimea-mpreună cu mine, ascultă
Dacă doreşti
spectatorii s-aştepte lăsarea cortinei,
Stând, până
ce-„Aplaudaţi“, o să spună-atunci flautistul.
Trebuie fiece vârstă
s-o-nsemni cu-ale ei caractere,
Firii ce veşnic se
schimbă să-i dai trăsăturile proprii.
Fătul ce ştie acum
să vorbească şi calcă pământul
Sigur de pas, să se
joace cu semenii vrea, se-ntărâtă
Fără motiv şi îndată
se-mbună de parcă e altul.
Junelui fără de
barbă scăpat în sfârşit de un mentor
Caii şi câinii îi
plac şi-nsorita câmpie-a lui Marte.
Moale ca ceara-i la
vicii şi dârz când primeşte-ndrumare
Vede folosul târziu
şi veşnic împrăştie banii,
Mândru şi dornic să
lase grăbit ce-ndrăgise odată.
Dar pe bărbatu-n
putere îl rod felurite ambiţii,
Cată mărire
şi-amici, şi e rob la onoruri şi slujbe,
Nu întreprinde nimic
ce-ar putea ca să schimbe-anevoie.
Multe neajunsuri
pândesc pe bătrânul ce strânge într-una,
Bietul se ţine
deoparte şi-i teamă s-atingă avutul,
Sau că fricos şi
zgârcit e în ceea ce pune la cale,
Şovăitor şi greoi şi
lacom scrutând viitorul,
E cârcotaş,
plângăreţ, lăudând a juneţei lui vreme,
Dojenitor şi sever
şi cenzor al celor mai tineri.
Multe foloase
ne-aduc venind în rotirea lor anii,
Multe ne iau la
plecare. Să nu-ncredinţezi la-ntâmplare
Rol de moşneag unui
tânăr, băiatului rol de om matur;
Vom zăbovi-ntotdeauna-arătând
însuşirile vârstei.
Reprezentată-i pe
scenă-acţiunea sau e povestită.
Sufletul
ne-nduioşează mai slab la ce-aude urechea,
Faţă de cele supuse
vederii şi care nu-nşală,
Nici pe acel ce
priveşte; să n-aduci vreodată pe scenă
Ce-i potrivit să
se-ntâmple-n culise şi multe să-nlături
Din tot ce vezi, să
le spună pe urmă mai bine un martor :
Pruncii să nu şi-i
ucidă în faţa mulţimii Medeea,
Crudul Atreu să nu
fiarbă pe scenă-omeneşti măruntaie,
Să nu se schimbe în
pasăre Proene, nici Cadmus în şarpe;
Orice mi-arăţi din
acestea, sunt ne-ncrezător, mă dezgustă.
Nici să nu fie mai
scurtă şi nici de cinci acte mai lungă
Piesa ce-ai vrea-o
cerută din nou şi jucată în teatru;
Zeul să nu intervină
decât la un nod oarecare,
Demn să-l desfacă şi
glas să nu aibă a patra persoană.
Corul să umple un
rol de actor, împlinindu-şi menirea
Cum se cuvine, şi
făr să cânte cândva între acte
Fără folos acţiunii,
puţin înrudită cu piesa,
El să-ndrumeze pe
buni şi în mod amical să dea sfaturi,
Pe mânioşi
să-nfrâneze, pe nevinovaţi să-i iubească;
Va lăuda cumpătate
ospeţe, precum şi dreptatea
Cea sănătoasă şi
legea şi pacea cu uşa deschisă;
Taina va şti s-o
păstreze, să roage fierbinte toţi zeii,
Celor săraci să
le-aducă noroc, pe trufaşi să-i evite.
Flautul n-a fost ca
azi, cu alamă legat şi rivalul
Tubei, ci simplu,
subţire la sunet, cu găuri puţine,
El ajuta să dea tonul
la cor, să-l susţină, şi glasul
Lui să ajungă la
rânduri de lănci neticsite de lume,
Unde uşor o puteai
număra, căci mic era neamul
Ce s-aduna cumpătat,
şi curat, şi modest totdeauna.
Dar după ce-a
biruit, el lărgeşte cuprinsele-ogoare
Şi înconjoară cu
ziduri mai largi ca-nainte oraşul,
La sărbători
îmblânzeşte-al său Geniu cu vin, toată ziua,
Iar melodia şi
versul primesc pe deplin libertatea.
Ce să priceapă ţăranul
incult şi scăpat de la muncă
Printre-orăşeni, o
fiinţă de rând răzleţită-ntre nobili ?
Astfel mişcare şi
lux a adus flautistul străvechei
Arte, pe scenă
târându-şi încolo şi-ncoace mantia;
Coardele lirei,
alt-dată severă, primiră noi tonuri
Şi elocinţa cu
grabă-şi creă o semeaţă vorbire,
Când ascuţit, când
dădea sfaturi bune vestind viitorul,
Corul la fel
răspundea ca venit de sub laurul delfic.
Cel ce-a luptat
pentr-un ţap de nimica în tragice versuri
Goi ne-arătă în
curând pe Satirii agreşti, şi caustic,
Scenă glumeaţă-ncercă,
dar cruţă tragedia cea gravă,
Căci prin momeli,
noutate plăcută, putea să oprească
Pe
spectatoru-ntorcându-se bine băut de la jertfe.
Dar pe Satirii
glumeţi şi flecari este bine ca astfel
Să ni-i prezinţi,
ca-mpletind priceput seriosul cu gluma
Oricare zeu sau
erou, ce ar fi să-ţi apară în faţă
Reprezentat mai
nainte-n hlamidă, porfiră şi aur,
Să nu coboare, cu
josnice vorbe-n murdarele cârciumi,
Sau de evită
pământul să vânture norii, văzduhul.
Nu-i tragediei ca
rost trăncănirea în versuri uşoare
Ori să se afle puţin
ruşinată, în rând cu Satirii,
Ca o matroană silită
să dănţuie-n zile festive.
Dacă, Pisoni, aş
compune vreodată satirice drame
N-aş folosi numai
stil ne-nflorit şi cuvintele proprii,
Nici n-aş voi să
m-abat de la tonul cel tragic, că-i bine
Să se-nţeleagă, când
Davus vorbeşte şi când îndrăzneaţa
Pitias ce-a câştigat
un talant înşelându-l pe Simon,
Sau de grăieşte
Silen slujitorul copilului Bacchus.
Cu elemente ştiute
aş scrie poemul, să poată
Crede oricine că
însuşi le-ar face la fel, dar s-asude
Şi să muncească în
van; căci mult preţuieşte-mbinarea
Celor luate şi-atent
folosite din viaţa comună.
Faunii soşi din
păduri, judec eu, să ia seama la vorbă,
Ca şi născuţii-n
răspântii şi-n For sunt deprinşi să trăiască,
Pe filfizonii nu
facă, rostind prea gingaşe poeme,
Nici să înşire
cuvinte urâte şi-ades ruşinoase;
Căci sunt jigniţi
cavaleri, senatori şi acei cu avere,
Chiar dacă cei care
cumpără nuci şi năut o aprobă,
Ei n-o primesc cu
căldură şi n-o răsplătesc prin cunună.
Iambu-i din scurtă
silabă urmată de una ce-i lungă,
Sprinten picior; de
aceea şi nume s-a dat de trimetru
Versului iambic, cu
toate că are chiar şase accente
De la-nceput la
sfârşit într-un fel. De curând însă iambul,
Ca să ajungă ceva
mai încet şi mai grav la ureche,
Chiar pe greoii
spondei i-a primit în paternele-i drepturi,
Politicos, răbduriu,
însă nu bucuros să cedeze
Locul al doilea
şi-al patrulea. Rar el apare la Acciu
În lăudate trimetre,
precum şi-n acel al lui Enniu,
Versul pe scenă
zvârlit, cu greoaie spondeie-l acuză
Că-i vinovat de-o
lucrare pripită şi fără de grijă
Sau îl apasă ruşinea
că arta el nu şi-o cunoaşte.
Nu orice critic
observă că-i rău cadenţată scrierea
Şi-ngăduinţa ce-avem
cu poeţii latini e nedreptă.
Câmpii să-i bat,
deci să scriu fără noimă ? Sau, dimpotrivă
Nepăsător, să
m-aştept la cruţare, deşi orişicine
Vede greşala-mi ?
Feri-voi desigur dojana, dar lauda
Cum s-o mai merit ?
Modelul grecesc, o, voi, toţi studiaţi-l
Ziua şi noaptea,.
mereu, întorcându-l pe-o parte şi alta.
Totuşi bătrânii
ştiau să-l slăvească pe Plaut, om de spirit,
Glumă şi vers
preţuindu-i cu mult îndelungă răbdare,
Ca să nu spun ca
naivi şi uimiţi; cel puţin cei de astăzi
Ştim osebi vreo
vorbă urâtă de cea graţioasă,
Ritmul corect să-l
surprindem pe degete şi cu auzul.
Tespis, se spune, că
a născocit cel dintâi tragedia
Necunoscută nainte
şi-şi duse-n căruţe actorii
Care, cu feţele
unse, poeme să joace şi cânte.
Apoi Eschil făuri o
mantie frumoasă şi-o mască,
Scenă nălţă
aşezând-o pe scânduri subţiri şi pe bârne,
Şi-i învăţă să
vorbească solemn şi să poarte coturnii.
Lor le urmă comedia
ce veche, având nu puţine
Merite, dar în
porniri desfrânate căzu libertatea,
Bine să fie oprită
şi-apoi întărită prin lege,
Corul atunci a tăcut
ruşinos, încetând să insulte.
Însă nimic n-a rămas
ne-ncercat de poeţii din ţară,
Vrednic le este şi
meritul, căci cutezară să lase
Urme greceşti, să
cinstească şi toate străbunele fapte,
Ei ne-aduseră-n
scenă actori cu pretexte sau togă.
Laţiul ar fi şi prin
scrieri la fel de vestit ca prin arme
Şi vitejia lui,
dacă-ndreptarea cu grijă şi chinul
De şlefuire n-ar fi
de poeţi neglijate. Mlădiţe,
Voi din Pompiliu,
mustrare s-aveţi ne-ncetat pentru versuri
Scrise în grabă
mereu şi având ştersături numeroase
Sau şlefuite-nzecit,
să înfrunte a unghiei probă.
Da, socotea
Democrit, că mai mult decât trudnica artă
Preţul îl are
talentul şi-alungă din nalt Heliconul
Pe sănătoşii poeţi,
de aceea din ei bună parte
Unghii îşi lasă, şi
bărbi, nu fac baie, trăiesc singuratici.
Nume faimos de poet
ar putea să-şi creeze oricine,
Ne-ncredinţând lui
Licinius frizerul o ţeastă pe care
N-ar lecui-o nici
trei Anticire. Stângaciul de mine,
Care mă curăţ de
fiere de-ndat’ ce-a venit primăvara !
Nimeni n-ar scrie
poeme mai bine ca mine. Dar fie,
Pagubă-atâta...
De-ceea voi face la fel ca şi cutea,
Care să taie nu
poate dar bine ascute ea fierul.
Fără ca însumi să
scriu, am să-nvăţ meşteşugul pe alţii
Cum de ideea
porneşte ? crescând şi formând scriitorul,
Ce se cuvine, ce nu,
unde duce talentul, greşeala.
Dar raţiunea e-n
scrisul corect şi izvor şi principiu.
Şcoala socratică
fie-vă sprijin în fondul lucrării
Şi, pe idei tu
stăpân, va veni de la sine cuvântul.
Cine-a-nvăţat ce-i
dator către ţară şi către prieteni,
Cum să-şi iubească
părinţii, cum fraţii şi cum pe un oaspe,
Ce se cuvine să facă
un jude şi ce senatorul,
Care e rolul ce-l
are-n război comandantul, acela
Ştie să dea un
aspect cuvenit fiecărei persoane.
Îl sfătuiesc să
observe-ale vieţii moravuri, modele
Şi, imitând,
să-mprumute de-aci-nsufleţite cuvinte,
Însă o piesă
bogată-n idei, şi de-ajuns studiată
Fără să aibă de fapt
vreun farmec, vigoare şi artă,
Mult o desfată
mulţimea şi-o ţine de ea încordată,
Cum n-au s-o facă
săracele versuri, nimicuri sonore.
Grecilor muza le
dete talentul şi arta vorbirii,
Grecilor celor
setoşi de mărire, nainte de toate;
Însă copiii romani
folosind socoteli fără număr
Ştiu să împartă un
as într-o sută de părţi : „Să ne spună
Al lui Albinus
fecior : ce rămâne de iei din cinci uncii
Una ?... De-ndată
răspunzi !“ „O treime de as“. „Foarte bine !
Ştii să-ţi păstrezi
avuţia. Dar una de-adaugi, cât face ?“
„O jumătate !“ Ei
bine, de-atinge un suflet rugina
Şi lăcomia de bani,
să mai speri c-o să scrie poeme
Unse cu cedru şi-n
fin chiparos cu-ngrijire-aşezate ?
Sau instructivi vor
să fie, sau cată să-ncânte poeţii,
Sau totodată să
spună ce-i bun şi frumos pentru viaţă.
Orice precepte ai
da, vorbirea să-ţi fie concisă,
Iute-nţeleasă şi
lesne ţinută de mintea docilă.
Inima prea încărcată
azvârle ce nu-i foloseşte.
Ce-i plăsmuit ca să
placă să semene cu adevărul.
Nu-mi ceară piesa să
cred ce-şi închipuie, nici copilaşul
N-are să-l scoată de
viu, înghiţit de al Lamiei pântec.
Strânşi în centurii
bătrânii condamnă o piesă uşoară,
Iar de o văd
serioasă-o privesc cam de sus cavalerii.
Scopul şi-ajunge
acel ce-mbină folos cu plăcere,[1]
Deopotrivă-ncântând
şi la fel instruind cititorul.
Cărţile-acestea aduc
pentru Sosii câştig, peste mare
Trec, şi în secoli
rămân scriitorii slăviţi cu-al lor nume.
Totuşi există
greşeli ce ar putea fi iertate, căci struna
Nu dă un sunet aşa
cum îl caută mâna şi gândul,
Vrei unul grav şi cu
unu-ascuţit te alegi mai adesea;
Arcul, nici el nu
loveşte mereu unde-i ţinta ochită.
Când stălucesc însă
atâtea-ntr-un cerc, eu n-am să mă supăr
Pentru puţinele pete
scăpate din lipsa de grijă
Ori cu vederea
trecute de firea umană. Dar iarăşi
Cum un copist ce
repetă aceeaşi greşeală statornic,
Chiar prevenit, de
iertare nu-i vrednic, la fel chitaristul
Este de râs de
atinge continuu fals câte-o strună.
Astfel şi cel ce
greşeşte mereu e asemeni lui Choeril
Care, cu zâmbet mă
mir că a dat ceva bun câteodată;
Mă indignez că şi
bunul Homer uneori dormitează;[2]
Dar să te
fure-aţipirea, iertat e-ntr-o operă lungă.
Ca şi pictura-i
poema. Te-atrage vreuna de-aproape,
Alta te-ncântă de
stai s-o priveşti de departe;
Una
preferă-ntuneric, iar alta voieşte lumină,
Ne-nspăimântată de
loc de părerea acerbului critic;
Una, odată-a plăcut,
însă alta mereu o să placă.
Tu, cel mai
mare-ntre fraţi, ce formatu-te-ai bine, prin sfatul
Tatălui tău şi cu
gust şi prin tine, îţi adu aminte
Vorbele acestea : în
unele lucruri, e drept, că se poate
Îngădui mediocru să
fii, bunişor, căci juristul
Şi avocatul de rând
sunt departe de daru-elocinţii
Unui Messala, şi nu
ştiu atât cât Cascellius Aulus,
Dar preţuiţi sunt şi
ei : însă oameni şi zei şi columne
Nu au admis ca
poeţii să fie nicicând mediocri.
Cum la ospeţe
plăcute, o muzică nepotrivită,
Macul cu miere
sardinică, ori neplăcuta mireasmă
Supără, căci un
ospăţ ar putea s-aibă loc fără ele,
Astfel născut, făurit
ca să farmece mintea, poemul
Dacă în frunte nu
stă, e firesc să rămână la coadă.
Cine nu ştie fanda,
să se lase de Câmpul lui Marte,
Nepriceputul la
jocul cu mingea, cu discul sau cercul,
Stă deoparte căci
altfel vor râde de el spectatorii :
Nu ştie versuri să
facă, dar scrie ! – Ei, fie-i pe voie !
Liber e, nobil de
neam, mai ales că-i înscris cu venitul
De cavaler, şi-i
lipsit de vreun viciu, de-o pată pe suflet.
Tu nu vei zice şi
face nimic fără voia Minervei.
Ăsta ţi-e gândul şi
simţul; şi totuşi, de-ncerci a compune
Din întâmplare ceva,
să pătundă-n urechea lui Meciu
Şi a părintelui tău
şi a mea, şi s-o pui deoparte
Până-ntr-al noulea
an, închizând-o-n sertar; poţi distruge
Ceea ce n-ai
publicat, dar cuvântul scăpat nu se-ntoarce.
Orfeu, tâlmaciul de
zei şi profet, depărtă de la crime
Şi de la groaznica
hrană pe omul trăind în pădure;
De-asta s-a spus
că-mblânzea totdeauna pe lei şi pe tigri.
Şi de-Amfion,
urzitorul cetăţii tebane, se spune,
Că prin al lirei lui
sunet şi prin rugăminte duioasă
Pietre mişca
orişiunde. Căci fost-a cândva-nţelepciunea
De-a osebi ce-i al
tău de al obştii, profanul de sacru,
De-a stăvili
desfrânarea, căminu-ntărindu-l în drepturi,
De-a-ntemeia
aşezări, cu o lege în lemn încrustată.
Cinste şi nume,
de-aceste avură divin cântăreţii
Şi poezia. Apoi
apăru şi Homer strălucitul,
Însă Tirteu îndemnă
cu-l lui vers bărbăteştile inimi
Pentru războiul lui
Marte. Se spuse în versuri preziceri
Şi îndrumarea în
viaţă, şi prietenia regească
Fu ispitită de-al
muzelor ritm; născocit a fost teatrul,
Tihnă la trudele
lungi; şi nici nu roşi tu de muză
Lirei măiestre, şi
nu te sfii de-aedul Apollo !
S-a discutat dacă
poate s-ajungă-un poem prin natură
Vrednic să
fie-admirat ori prin artă; nimic nu dă munca
Fără o vânâ bogată,
şi nici un talent fără studiu.
Astfel se-ajută-ntre
ele şi mâna şi-o dau ca prieteni.
Cine la curse
râvneşte s-atingă vreo ţintă,
Multe-a-ndurat de
copil, asudând şi răbdând chiar şi frigul,
S-a stăpânit de la
vin şi plăceri; flautistul ce-n jocuri
Pitice cântă, întâi
a-nvăţat, s-a temut de profesor.
Şi nu te îngâmfi în
zadar : „Făuresc admirabile versuri;
Râia să dea în
codaşi; mi-e ruşine să fiu cel din urmă,
Sau să declar că nu
ştiu ce nici nu-nvăţat-am vreodată.“
Ca şi un crainic
ce-adună mulţimea să-i cumpere marfa,
Astfel poetul bogat
şi din camătă şi din ogoare
Linguşitori însetaţi
de câştiguri şi-i cheamă în preajmă.
Dacă mai poate
cumva, să servească şi-ospeţe bogate,
Pentru sărac să se
pună chezaş şi pe altul să-l scape
Dintr-un proces
încurcat, m-aş mira să mai fie şi-n stare
De-a osebi pe
prietenul bun de acela făţarnic.
De-ai dăruit sau
ţi-e gândul să dărui cuiva vreun lucru
Nu te grăbi să-i
aduci poezii făurite de tine
Căci o să strige
tăios : „Este bine, perfect, admirabil !“
El va păli-n faţa
lor şi-o să verse o rouă de lacrimi
Ochiul duios, va
sări şi izbi cu piciorul pământul.
Cum cei plătiţi să
bocească pe mort zic şi fac întrecându-i
Chiar pe aceia ce-n
inimă poartă durerea, de-asemeni
Linguşitoru-i mişcat
mai adânc ca prietenul sincer.
Regii, se spune, îndeamnă
cu nenunărate pocale
Şi-l torturează cu
vin pe acela ce vrea să-l cunoască,
Dacă e vrednic
de-ncrederea lor; de vei scrie poeme,
Nu te-amăgească
simţiri ce-s ascunse în piele de vulpe.
Dacă-i citeai lui
Quintiliu ceva : „Ia fă bine şi-ndreaptă
Asta şi asta“
spunea; şi la vorba că-i tot ce se poate,
C-ai încercat
şi-ncercat, poruncă-ţi dădea de a şterge
Versul cel rău
întocmit, ca să-l baţi pe ilău de la capăt.
Dacă în loc să-l
îndrepţi, te-apucai să-ţi tot aperi greşeala,
Nu mai rostea un
cuvânt, socotind de prisos orice muncă,
Şi te lăsa să
te-admiri de-ale tale-ncântat, fără critic.
Omul cinstit
şi-nţelept va respinge un vers ce e şubred,
Va condamna pe cel
aspru, va trage o linie neagră
Peste ce-i rău cu
condeiul întors, va tăia vreo podoabă
Ce e mai mult, s-o
sili, unde nu-i, să reverse lumină,
Va critica un cuvânt
îndoios, va-nsemna ce să schimbe.
Astfel ţi-o fi
Aristarh şi n-o spune : „Să-mi cumpăr amicul
Cu-asemenea fleacuri
?“ Da, fleacuri, dar ele-or
aduce[-n] mâhnire
Pe un poet ce-i în
râset luat şi primit cu răceală.
Ca de râioşi sau
de-aceia ce suferă de gălbinare,
Ca de-apucaţi,
furioşi sau ajunşi de mânia Dianei
Fug cei cuminţi,
nevoind să atingă poetu-n sminteală.
Nechibzuiţii copii
l-urmăresc, hărţuindu-l într-una
Când îşi declamă
poemul cu capul în nori şi-aiurează
Dacă-ar cădea-ntr-o
fântână ori şanţ, cum cu gândul la mierle
E păsărarul :
„Săriţi, cetăţeni, ajutor !“ o să strige
Poate-n zadar, căci
nu-i nimeni să-ncerce să-l scoată de-acolo,
De-ar alerga cineva
şi o funie-ar vrea să-i arunce,
„Cum poţi să ştii
dacă el n-a făcut-o cu tot dinadinsul,
Moartea dându-şi ?“
„Că, iată, voi spune cum fu să sfârşească
Un cântăreţ din
Sicilia. Nemuritor vrând să treacă
Tocmai ca zeii, în
Etna fierbinte sări Empedocle
Cu sânge rece. Poeţii
au dreptul să moară ca alţii;
Vrei să-l salvezi
fără voia-i ? dar e ca şi cum l-ai ucide !
A încercat şi-altă
dată; tu dacă îl scapi de năpastă
N-o să renunţe la
moartea ce-i este atâta de dragă;
Greu să pricepi de
ce versuri tot scrie ! Urinat-a, procletul,
Pe părinteasca
cenuşă ? ca şi un smintit pângărit-a
Locul trăsnit ? e
nebun orişicum şi asemeni ca ursul
Ce-a izbutit să
sfărâme-ale cuştii zăbrele, pe fugă
Pune pe cei
ignoranţi ori savanţi, declamând fără-odihnă;
Când îl înşfacă pe
unul, îl ţine, l-omoară citindu-i,
Ca lipitoarea ce
pielea o lasă când plină-i de sânge.
Text după Horatius, Opera omnia,
vol. 1-2, Editura Univers (Mihai Nichita), Bucureşti, 1980. (Octavian P.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu