PAMANTULE... de Octavian PAUN

Pământule, cum aş putea...

de Octavian PAUN

Pământule, cum aş putea să-ţi mulţumesc ?
Mi-ai dat lumina-n care şi astăzi vieţuiesc,
Mi-ai dat sălaş şi paradisuri,
Mi-ai dat şi iadul, beznele mi-ai dat şi visuri,
Mi-ai fost şi mamă, zână, soră,
Părinte bun, duşman mi-ai fost şi frate,
Şi cer, şi mare, talazuri şi corabie prin vremuri,
Abis şi navă călătoare prin abisuri,
M-ai dus cu tine înspre Vega
Ca de la alfa la omega,
Nu mi-ai cerut nimic în schimb,
Doar mi-ai aprins prin humă călcâiele c-un nimb,
Mi-ai răsărit în cale cu stele şi cu flori,
Cu păsări, cu albine, cu fluturi şi cocori,
Cu nestemate-n noapte, în ziuă şi în zori,
Cu care în amurguri şi astăzi tu mă dori...
Când am să plec, la tine mă voi întoarce blând,
Tu mă vei strânge-n braţe, Pământe, surâzând !
Durerea mea de-acuma pesemne că îmi vine,
De-acolo, că-n unirea cea mare, care vine,
Pământule, cu jale, eu mă despart de tine
Şi-am să mă fac pământ,
Neştiutor de soare, de floare şi de vânt.
De vei fi blând sau aspru cu mine, într-un gând
Ne-om legăna sub stele încet, mereu cântând !

Octavian PAUN, din GRI, Caiet literar