http://www.poezie.ro/index.php/prose/64420/Nop%C5%A3i_la_Serampore
– nuvelă fantastică –
de Mircea Eliade
Mircea
Eliade a fost şi rămâne, în ciuda contestaţiilor de după 1989, alimentate de
resentimente politicianiste, o personalitate mondială de prim ordin în ştiinţa
miturilor şi istoria (filosofia) religiilor. Cărţile lui ‑ Aspecte ale mitului, Sacrul şi profanul,
Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, Yoga, imoralitate şi libertate,
Eterna reîntoarcere, Istoria credinţelor şi ideilor religioase şi altele,
mai ales, Tratat de istoria religiilor,
traduse în numeroase limbi, au reprezentat şi reprezintă puncte de referinţă
într‑o disciplină de care se interesează majoritatea curentelor de idei
contemporane: filozofia, psihanaliza, antropologia, critica literară etc.,
domenii care cercetează, fiecare din unghiuri diferite, miturile şi arhetipurile,
reintrate şi altfel, prin intermediul ficţiunii, în spiritualitatea modernă,
obsedată de ceea ce a pierdut: sentimentul
sacrului. Calea urmată de Eliade este inversă celei cultivate de spiritul
euhemerist[1] al veacului, care
demitizează existenţa şi expresiile ei arhaice, tinzând să descopere profanul în sacru. Preocuparea lui Eliade este să identifice „prezenţa
miticului în experienţa umană”, de a dezvălui sacrul ascuns, ocultat în profan,
în faptul banal al existenţei umane care a pierdut contactul cu miturile, cu
religia. Redescoperirea funcţiilor mitului şi ale religiei de către omul modern
şi creaţiile sale, ar însemna, după Eliade, recâştigarea „demnităţii
metafizice” pe care a pierdut‑o[2].
Eliade
şi‑a exprimat şi în creaţiile sale de ficţiune câteva dintre ideile metafizice,
filosofice. S‑a afirmat încă de tânăr ca scriitor în perioada interbelică, la
Bucureşti, fiind recunoscut şi declarat lider al generaţiei sale. Deşi a trăit,
după al doilea război, departe de ţară, fiind profesor de istoria religiilor la
Universitatea din Chicago, Mircea Eliade a continuat să scrie, în limba română,
nuvele de un fantastic dens, intelectualizat. Ca romancier se încadrează în
curentul modernist, de influenţă gidiană (André Gide), prin notarea
experienţelor directe, „autentice”, în naraţiuni subiective, de tip jurnal.
Nopţi la Serampore a apărut în
1940, la Bucureşti, împreună cu Secretul
doctorului Honigberger, ambele nuvele fiind rodul întâlnirii autorului cu
exotismul culturii indiene pe parcursul şederii lui la Calcutta, ca bursier,
preocupat de orientalistică.
Concepţia
scriitorului despre fantastic nu se abate prea mult de la teoria filosofului
despre dialectica sacrului: miticul
continuă să existe într‑o lume desacralizată, în gesturile cele mai banale ale indivizilor,
aceştia neştiind că poartă cu sine tiparele, arhetipurile. După un moment
originar al creaţiei, transcendentul se camuflează în lume (istorie), raportul
dintre sacru şi profan fiind într‑un echilibru instabil: există epoci sacre şi
epoci profane, cum este cea contemporană. Sacrul nu dispare niciodată din lume,
este doar ocultat[3]
de către profan. Rolul literaturii este să înregistreze manifestările (hierofaniile) sacrului, într‑o naraţiune
care să redea faptele. Dar pe măsură ce sacrul
(miticul, misterul, în termenii lui L. Blaga, al cărui continuator se
recunoaşte însuşi Eliade) se dezvăluie, în aceeaşi măsură se şi ascunde. În
termenii lui L. Blaga, creaţia (literatura) nu are a lămuri misterul ca atare,
desfiinţându‑l, ci a îmbogăţi (adânci) misterul lumii.
Nopţi la Serampore (ca şi Secretul doctorului Honigberger, La ţigănci ş.a.) are ca temă
fundamentală depăşirea spaţiului şi timpului, în tradiţia romantică,
eminesciană (Sărmanul Dionis), pe
care Eliade o continuă în liniile generale ale tipului de fantastic cultivat:
fiecare nuvelă şi povestire se constituie în jurul unui sâmbure metafizic,
experienţele aparent banale fiind scenarii profane ale unor experienţe
arhetipale, mitice, fără ca indivizii care le întrupează să aibă şi conştiinţa
participării la sacru ‑ situaţie întâlnită în aproape toate nuvelele
cu subiecte plasate în spaţiul bucureştean (La
ţigănci, Strada Mântuleasa ş.a.).
Trei
europeni sunt supuşi unei operaţii magice de către profesorul Budge din Calcutta,
adept al practicilor tantrice. Ei
sunt martorii unui eveniment care s‑a petrecut în urmă cu 150 de ani. Consultat
în privinţa întâmplării, înţeleptul Swami Shivananda de la o mânăstire din
Himalaya, pentru a‑l convinge pe tânărul indianist european, îl face să
retrăiască experienţa.
Naraţiunea
are caracteristicile unei nuvele. În primul rând, se remarcă prezenţa unui
singur fir epic, dezvoltat liniar, în sensul cronologic al desfăşurării
întâmplărilor la care participă personajele.
Expoziţiunea. Naraţiunea începe cu
precizarea cadrului spaţio‑temporal şi cu prezentarea protagoniştilor
întâmplării: în India, la Calcutta şi în împrejurimile acesteia, la Serampore,
cândva la începutul secolului al douăzecilea (între cele două războaie
mondiale, în timpul bursei de studii orientale a autorului, ceea ce textul lasă
să se înţeleagă doar, amănuntele fiind cunoscute din însemnările sale
autobiografice). Personajele care trăiesc o experienţă comună sunt: naratorul
(M. Eliade), Bogdanof, orientalist rus, şi Van Manen, orientalist olandez. Sunt
invitaţi într‑o seară la Serampore de către profesorul Budge, unde acesta îşi
avea locuinţa de vacanţă (bungalovul), pe malul drept al râului Hoogly, care
uneşte Gangele de golful bengalic, într‑o zonă încă împădurită atunci. Budge le
povesteşte celor trei cum l‑a zărit noaptea, la marginea pădurii, pe Suren
Bose, profesor din Calcutta, renumit pentru conservatorismul său religios şi
pentru iniţierea în tantra, practici
oculte pe seama cărora circulau în India numeroase legende. Mai târziu,
profesorul neagă că ar fi fost la Serampore. Într‑o seară însă, mergând cu
maşina spre reşedinţa lui Budge, cei trei îl văd pe Bose mergând spre pădure.
Intriga apare când, după
miezul nopţii, cei trei prieteni pornesc înapoi, spre Calcutta, şi se menţine
vie pe tot parcursul desfăşurării
întâmplării (acţiunii) propriu‑zise, menţinând tensiunea unui conflict cu totul
aparte, în care se amestecă realul şi imaginarul, experienţa şi visul, istoria
şi magia, raţionalul şi inefabilul (obscurul). La un moment dat, toţi trei au
impresia că străbat locuri necunoscute, deşi nu exista un alt drum, pe care să
se fi putut rătăci. Se întorc, încercând să afle locul de unde povestitorul şi‑a
dat pentru prima oară seama că se aflau pe un drum greşit, dar nu izbutesc să
determine nici un amănunt. Până să apuce să‑şi mărturisească mirarea, aud toţi,
deodată, foarte aproape, un ţipăt ascuţit, de femeie care parcă era
înjunghiată. Opresc îngroziţi şi au cu toţii sentimentul straniu al unei
irealităţi împotriva căreia cugetul se apără prin impresia de realitate pe care
o dă freamătul uşor al motorului. La câţiva zeci de metri în faţa lor,
reizbucneşte ţipătul şi o chemare de ajutor, într‑un dialect bengalez uşor
arhaic. Coboară cu toţii şi aleargă în direcţia în care se auzise ţipătul. Se afundă
în pădure, având totuşi grijă să nu se depărteze prea mult, dar nu găsesc nimic
şi nimeni nu răspunde apelului lor. Se naşte sentimentul că toţi au avut o
halucinaţie colectivă, greu de admis, dar se hotărăsc să se întoarcă în şosea.
Numai că maşina este de negăsit. Ei cred că şoferul a plecat, părăsindu‑i în
pădure. Hotărăsc să se întoarcă la Budge, dar în aceeaşi clipă, zăresc un
felinar care se depărta spre inima pădurii. Deşi părea stranie apariţia cuiva
cu un felinar în inima junglei, toţi trei pornesc parcă fascinaţi în urmărirea
lui, cu speranţa că vor găsi o locuinţă sau şoseaua pe care o rătăciseră. Însă,
în pădure, lumina dispare, apoi, după o înaintarea anevoioasă, la întâmplare,
zăresc o lumină tulbure, foarte diferită de cea a opaiţului după care
alergaseră. Se apropie de marginea pădurii şi cred că lumina pe care o zăriseră
era reflexul unei vetre de jăratic. Luminile se înmulţesc şi zăresc o casă cam
ciudată, înconjurată de un zid cenuşiu. Van Manen este convins că a ajuns de
partea cealaltă a ţinutului, spre miazănoapte, deşi porniseră spre sud, fără să
poată înţelege cum de au putut rătăci până aci, într‑un timp atât de scurt ‑ li
se părea că străbătuseră pădurea în doar câteva minute! Hotărăsc să ceară
găzduire. În faţa porţii îi întâmpină un bătrân, nu prea surprins de o asemenea
prezenţă la miezul nopţii. Acesta le spune cine este gazda: Nīlāmvara Dāsa…,
nume care‑i pare cunoscut lui Bogdanof. Bătrânul îi primeşte şi îi pofteşte să
aştepte pregătirea odăilor. Pare surd, deşi comunică. Totul pare un vis. Au
sentimentul că timpul e suspendat şi trăiesc numai fragmente, „doar în anumite
episoade”, că participă la ceva care nu se dezvăluie întru totul. Ca şi numele
stăpânului, care zâmbeşte ca în vis, cu privirile rătăcite în gol, vorbirea lui,
abia auzită, are ceva rustic şi arhaic, din alte timpuri. Alte detalii încep să
atragă atenţia: greutatea cu care se mişca, tresăririle care‑i scuturau regulat
trupul parcă cuprins de friguri, sticlirea ochilor, pumnii mereu încleştaţi…,
toate dând senzaţia că era împins de o forţă nevăzută, fără de care ar fi rămas
înţepenit şi zâmbind mut, precum statuile lui Budha! Casa părea destul de
luminată, dar pustie pentru urechile lor, care nu percepeau niciun freamăt al
vieţii, al curiozităţii, măcar a slugilor feminine, care ar fi trebuit să se
arate surprinse şi agitate de o asemenea vizită neaşteptată.
Punctul culminant corespunde cu
sfârşitul aventurii. Când Van Manen îl întreabă pe bătrân despre strigătul pe
care îl auziseră, acesta îşi acoperă faţa cu palmele, gemând şi pomenind un
nume: Lila! La încercarea de a afla cauza durerii, li se răspunde cu aceleaşi
gemete îndurerate. La insistenţele lor, bătrânul ridică braţul şi cu voce
şoptită le arată direcţia în care o pot zări. Nu zăresc decât o curte plină de
umbre şi câţiva oameni cu turbane, care duc o năsălie de ramuri, şi atât.
Hotărăsc să plece, ar vrea să‑şi ceară scuze pentru deranj, dar nu mai era
nimeni în curte, bătrânul dispăruse şi el parcă înghiţit de pământ.
Deznodământul îi aruncă în şi mai
mare perplexitate. Sleiţi de puteri, ajung în zori la vila de la Serampore,
înţelegând că, totuşi, fuseseră foarte aproape de locul de unde plecaseră. Mai
află, de la servitorii lui Van Manen, că şoferul nu fusese zărit plecând cu
maşina toată noaptea şi că nici ei nu fuseseră zăriţi de către nimeni plecând
din casă. Budge le spune a doua zi că în împrejurimi nu există nici arborii pe
care îi pomenesc, şi nici vreo casă ascunsă în junglă. O încercare de a reface
drumul este un eşec. De la un prieten al lui Budge (Chatterji), cei trei află
că întâmplarea la care fuseseră martori se petrecuse în urmă cu o sută
cincizeci de ani, că familia lui Nīlāmvara Dāsa se stinsese de mult iar
domeniul şi locuinţa fuseseră nimicite. Crezând că au fost implicaţi în nişte practici
oculte, cei trei şi Budge hotărăsc să păstreze tăcerea asupra celor petrecute
şi să pună capăt întâlnirilor de la Serampore.
De
fapt, naraţiunea are un final dublu, cum are şi nuvela fantastică Sărmanul Dionis, a lui Mihai Eminescu,
cel de‑al doilea fiind un fel de epilog al întâmplării propriu‑zise.
Câteva
luni mai târziu, într‑o mănăstire budistă din Himalaya, povestitorul îi
relatează întâmplarea trăită lui Swami Shivananda (personaj real, amintit în
notele de jurnal ale autorului), maestru spiritual, care studiase şi practicase
şi el tehnicile tantra. Tânărul
novice explică, lui însuşi şi maestrului, misterioasa întâmplare prin
absorbirea, într‑un fel sau altul, în „zona sacră” creată de ritualul oficiat
de Suren Bose în pădure şi proiectaţi în alt spaţiu şi timp. Dar nici astfel nu
pot fi explicate coerent toate detaliile privind ieşirea lor din casă, drumul
străbătut cu maşina (simbol al civilizaţiei contemporane, simbol reprezentat de
tramvai în nuvela La ţigănci) şi cel
făcut pe jos, reîntoarcerea la vilă, neimplicarea celorlalţi locatari. Tot ce
văzuseră acolo, era de atunci, din
secolul al XVIII‑lea: pădurea, între timp defrişată, arhitectura conacului,
costumele bărbaţilor, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai purtau în Bengal.
Evenimentul la care au participat nu se prezenta însă integral: auziseră
ţipetele Lilei, dar n‑au participat la uciderea ei şi nici la jalea casei.
Convingerea lui este că nu au asistat la o repetare a evenimentului petrecut cu
atâta vreme înainte, ci au „intervenit” în el, modificându‑i datele, fără să‑l
poată împiedica. Deşi spectral, bătrânul părea că ar fi fost viu în momentul
vizitei, că nu a fost asasinat împreună cu soţia, ci i‑a supravieţuit. Deci ei
n‑au retrăit exact o întâmplare de demult, ci au fost martorii unui eveniment
pe care însă „l‑au modificat”.
Această logică este însă refuzată de logica însăşi, pentru că, spune naratorul‑povestitor,
nu‑şi poate imagina şi gândi cum să participi, la modul acesta, la bătălia de
la Waterloo văzând cum Napoleon iese biruitor…
Shivananda
râde de acest raţionament, pentru simplul fapt că naratorul acordă realitate
întâmplărilor, fie ele trecute, prezente şi viitoare, neînţelegând că lumea nu este reală, că totul este iluzoriu,
un simplu joc de aparenţe. Neofitul crede totuşi că şi iluziile trebuie să
asculte de anumite legi care le‑ar fi proprii. Shivananda afirmă că da, dar
iluziile şi aparenţele se supun unor legi „numai pentru cel care crede în aceste legi”. Părând a nu fi
convins de aceste argumente, novicele este apucat de braţ de către maestru şi
invitat la o plimbare. O stare de febră şi de leşin îl cuprinde deodată. I se
părea că se trezeşte în sud, într‑o noapte caldă şi umedă, tropicală. Ridicând
cu teamă privirea din pământ, zăreşte în jur o pădure imensă, apoi jăraticul
părăsit, casa lui Nīlāmvara… Nu poate rezista terorii unei noi experienţe, se
smulge din braţul lui Shivananda şi, prăbuşit la picioarele acestuia, îl roagă
să îl trezească. Apoi nu mai ştie ce a urmat. A doua zi se trezeşte târziu,
contemplând apele blânde, limpezi, odihnitoare ale Gangelui.[4]
Personajele. Numărul mic de
personaje este o altă caracteristică a naraţiunii nuvelistice: naratorul,
Bogdanof, şi Van Manen, ca personaje, să le spunem, deocamdată, principale;
profesorul Budge, Suren Bose şi, în final, Shivananda. Acestora li s‑ar mai
putea adăuga personajele episodice: şoferul, servitorii din casa lui Budge.
Dacă admitem că experienţa trăită este reală, mai rămân de adăugat personajele
de la conacul lui Nīlāmvara, a căror poziţie în ierarhia personajelor este, în
mod evident, ambiguă.
Deşi
„eroul” naraţiunii pare a fi însuşi naratorul, adevăratul personaj al
întâmplării este un personaj colectiv, constituit de grupul celor trei
orientalişti, fiecare dintre ei conturând o mentalitate europeană, dar şi tot
atâtea atitudini diferite faţă de o civilizaţie şi o cultură considerată exotică
şi paradoxală în raport cu gândirea şi mentalitatea europeană. Cel mai în
vârstă dintre ei, Bogdanof, orientalist rus, este un creştin pravoslavnic, ceea
ce îl apropie de narator fiind doar identitatea credinţei: ortodoxia. Îi
iubeşte pe musulmani şi are un profund dispreţ şi o puternică repulsie faţă de
budişti. Este un om afirmat, celebru prin studiile publicate. El este, aşadar,
creştinul răsăritean, dogmatic şi poate un pic fanatizat de contactul cu
islamul, de care îl apropie, pesemne, amestecul de exces intelectual şi
fanatism religios.
Van
Manen, cel mai în vârstă, este un olandez simpatic, avid de studii tibetane, cu
o aplecare secretă spre ocultism, dar care nu publicase aproape nimic, fiind
din fire cam leneş. Este şi cel mai vorbăreţ, cunoscând mai bine ca oricare alt
european lumea în care trăia. Este, cu alte cuvinte, occidentalul care aderă la
modul de viaţă al Indiei budiste, fără a‑şi pierde identitatea europeană, Indie
pe care o înţelege şi o iubeşte aşa cum este, adică în ciuda alterităţii pe
care o ilustrează, sau poate tocmai de aceea.
Bogdanof
se dovedeşte primul a fi un sceptic raţionalist, atunci când îşi exprimă
impresia că toţi au avut halucinaţii când au auzit strigătul. Tot el propune
întoarcerea pe jos la vila lui Budge, înainte de a pătrunde în pădure în
urmărirea luminiţei.
Cel
care trăieşte din plin emoţia acestei „aventuri” este naratorul, cu toate că şi
el face efortul continuu de a înţelege ceva, rămânând însă mereu cu impresia
stranie a unui vis din care nu izbutea să se trezească. Van Manen pare a fi cel
mai stăpân pe sine, până în momentul în care ascultă vorbirea arhaică a lui
Nīlāmwara şi observă privirile lui rătăcite. Bogdanof şi Van Manen sunt cei
care hotărăsc plecarea.
Între
aceştia doi, naratorul este cel mai prins în evenimente. Faptul că este şi cel
mai tânăr poate sugera o influenţă a naraţiunilor fantastice de tip folcloric,
în care adevăratul erou este totdeauna Prâslea, cel mai mic dintre cei trei
feciori de împărat. În realitate, dacă acceptăm sugestiile basmului, împăratul
este de data aceasta Occidentul, civilizaţia occidentală, care a pierdut
contactul cu sacrul. Cei trei orientalişti sunt toţi copiii buni ai acestui
Occident raţional, în grade diferite: unul, Van Manen, olandezul, cel mai mare
şi deci mai occidental‑raţional, se detaşază uşor de propria cultură şi o
adoptă pe cea indiană, poate pentru misterul ei, mister pe care lumea
occidentală l‑a pierdut. Mijlociul, rusul Bogdanof, este occidentalul cel mai
oriental, într‑o atitudine paradoxală de respingere a obiectului cercetării, pe
care‑l desfiinţează de pe poziţii raţional‑dogmatice. Cel mic, naratorul, se
află undeva la mijloc, dar tot occidental, trăind în mod mai dramatic paradoxul
culturii indiene. Căutând să înţeleagă realitatea din dubla perspectivă a
europeanului şi a indian(ist)ului, descoperă că esenţa acestei realităţi scapă
oricărei încercări de explicare logică, că omul este o fiinţă amfibie, trăind
deopotrivă în două lumi: una cognoscibilă, măsurabilă, interpretabilă raţional,
şi alta revelată, incognoscibilă, imposibil de interpretat în cadrele logicii
umane obişnuite. Experienţa pe care o trăieşte echivalează cu o iniţiere,
fragmentară şi ea, în realitatea ultimă a lumii, care, potrivit învăţăturii
brahmano‑budiste se dovedeşte ireală: totul, atât realitatea lumii vizibile,
cât şi realitatea invizibilă, se revelează, în măsura în care se şi ascunde,
numai fragmentar, niciodată pe deplin. Vizibilul şi invizibilul nu reprezintă
decât două feţe ale aceluiaşi unic joc al umbrelor şi al iluziilor. Ca în Sărmanul Dionis, nuvelă în care
personajul crede că legile supreme ale universului se află în sufletul, în
credinţa noastră, personajul‑narator află în final acelaşi lucru de la
Shivanami: „Iluziile şi aparenţele se supun la legile de care vorbeşti numai
pentru cel care crede în aceste
legi…” Este un crede în sens
religios, nu raţional, ştiinţific, bazat pe dovadă şi argument. Şi adaugă
Shivanami: „Dar se pare că Suren Bose, şi poate nu numai el, nu credea în „legile”
care conduc universul de iluzii şi aparenţe…” Este, desigur, o aluzie la
„necredinţa” novicelui însuşi, a naratorului şi a celorlalţi doi europeni.
Aceasta ar fi cauza că ei nu au văzut decât frânturi din episodul petrecut în
pădurea de la Serampore în urmă cu un secol şi jumătate. Celor care se
străduiesc să‑şi reveleze lumea în mod raţional, realitatea nu le arată decât
fragmente, ţăndări rupte din trunchiul pe care nu îl pot cuprinde şi nici
înţelege.
Diferenţa
este măsurabilă în modul cum evenimentul este retrăit în cele două momente ale
aventurii. La prima experienţă, starea care îl cuprinde pe participant este una
de halucinaţie, somnambulism şi vis, care îi creează teamă, dar nu şi groază.
Cei trei participă la eveniment cu o curiozitate tipic raţională, vrând să
„înţeleagă”, şi descoperă că nu pot înţelege nimic. Încercarea de a înţelege a posteriori ceea ce a putut să li se
întâmple, eşuează şi ea. De aici şi hotărârea de a se ascunde în tăcerea
ocrotitoare, pentru a nu se expune ironiilor şi batjocorii celorlalţi.
A
doua oară, împreună cu Shivanami, care s‑a pătruns prin suferinţă şi asceză de
adevărul în care crede, că lumea este o iluzie, pătrunderea în pădurea de la
Serampore se face dintr‑o dată, fără rătăcirea, fără labirintul iniţierii
profanului… Şocul este însă imens. Starea care îl cuprinde pe novice este una
de febră, de leşin, de pierdere totală a sinelui conştient şi lucid, ca o
abandonare totală în braţele iluziei. Este de fapt o experienţă tantrică,
extatică. Atât de copleşitoare, încât neiniţiatul nu are curajul să o parcurgă
până la capăt.
Acest
leşin şi această groază au un dublu rol, menţinând naraţiunea în ambiguitatea
ce caracterizează în mod decisiv fantasticul modern. În primul rând, ea este
explicată mitic şi religios: este febra şi leşinul care însoţesc călătoriile
şamanice, extatice, depăşirea sinelui propriu pentru a se contopi cu atman‑ul, cu sinele cosmic, universal,
în care toate sunt una, totdeauna însoţite de acea horror tremens (groază cutremurătoare) a unei experienţe religioase
totale.
În
al doilea rând, leşinul are un rol narativ strategic. Fiind posibilă o
explicaţie raţională a leşinului de care este cuprins personajul prin teama
firească de orice experienţă magică în care este prins fără voia sa, experienţă
pe care el nu o poate controla şi care îi poate provoca rău, autorul este
„îndreptăţit” să oprească relatarea aici. În felul acesta se „şterge” o pistă,
aceea care, în cazul că iniţiativa lui Shivanami ar fi mers până la capăt, ar
fi transformat naraţiunea într‑una închisă, de tip fabulos, confirmând dubla
realitate a lumii. Procedând astfel, naraţiunea rămâne una deschisă la orice
interpretare, raţională, sau simbolică, nici una suficientă sau capabilă să o
elimine pe cealaltă. Tocmai această ambiguitate
a semnificaţiilor întreţine starea de incertitudine a cititorului şi asigură
încadrarea naraţiunii în categoria nuvelei fantastice: în ordinea lumii
cunoscute, inteligibile, s‑a strecurat o fisură; nişte oameni raţionali, care
sunt obişnuiţi să trateze mitul şi religia (sacrul) ca pe simple evenimente
culturale şi istorice, trăiesc, fără voia lor, o întâmplare stranie, care le
tulbură existenţa confortabilă, de oameni civilizaţi, şi pe care zadarnic
încearcă să şi‑o explice pe cale raţională. Aceeaşi incertitudine dictată de
legile gândirii logice se va transmite şi cititorului, care, dincolo de
plăcerea pur estetică, este constrâns să re‑gândească, fie şi pentru o clipă,
raporturile lui cu realitatea. Sau să redescopere în felul acesta adevărata
demnitate a mitului, care este şi propria lui demnitate metafizică, în termenii
autorului însuşi.
Păstrând
o serie de elemente reale (pe care le dezvăluie însemnările autobiografice
despre personaje şi experienţele sale de viaţă din timpul studiilor la Calcutta
sau în Himalaya), naraţiunea este un amestec de realitate şi ficţiune,
scriitorul urmărind să dea cititorilor impresia autenticităţii faptelor, în spiritul literaturii epocii. Însă,
chiar dacă subiectul este inventat, plăsmuirea lui face parte din biografia
spirituală a autorului.
Naraţiunea
de tip subiectiv, la persoana întâi, are darul de a spori tensiunea dramatică.
Accentul cade nu pe acţiunea propriu‑zisă, ca în povestire (specie narativă cu
care se aseamănă prin caracterul subiectiv), cititorul fiind interesat de ceea
ce se întâmplă cu personajul. Acesta, personajul (personajele) nu are un
caracter static, ci unul dinamic, evolutiv, naratorul urmărind modul în care se
reflectă întâmplările trăite în sufletul şi în conştiinţa sa. La sfârşitul
acţiunii, personajul s‑a transformat, cel puţin în sensul că perspectiva
cunoaşterii lui, raţionalistă, europeană, demitizantă, a fost, fie şi temporar,
suspendată, pusă între paranteze.
Dacă,
în general, nuvela a tins, în perioada modernă, spre obiectivare, spre
eliminarea sau atenuarea prezenţei naratorului, Nopţi la Serampore se apropie de sensul originar al termenului[5], prin noutatea, aspectul
inedit, chiar senzaţional al întâmplării.
Pe
de altă parte, ea se înscrie în tendinţa pe care nuvela o manifestă în perioada
modernă, de obiectivare prin construcţia epică riguroasă, elaborată, materia
epică fiind organizată, structurată în nouă capitole. Spaţiul şi timpul este şi
el diversificat şi amplificat, ca în construcţiile romaneşti, spre deosebire de
povestire, unde acestea sunt limitate. Dimensiunile ei sunt relativ mari, în
raport cu povestirea, de care o mai deosebeşte, în mod esenţial, absenţa
oralităţii stilului.
Octavian PAUN, din vol. Literatura romana pentru bacalaureat, Grafoart
[1] euhemerist, de la Euhemerus,
gânditor grec din antichitate, care a încercat o explicare raţională, pretins
demistificatoare a miturilor.
[2] Vezi, despre demnitatea metafizică a omului, şi textul din acest volum
despre Lucian Blaga, „Meşterul Manole
– metafizica dramei creatorului”.
[3] ascuns, mascat
[4] Rezumatul acesta poate şi trebuie prescurtat, redus la strictul
necesar, al faptelor, într-o lucrare de examen, sau atunci când se cere să
epuizezi subiectul într-un număr restrâns de pagini, sau într-un timp dat. Aici
el are rostul de a reîmprospăta memoria lecturii, pe care nu o poate înlocui.
[5] fr. nouvelle, it. novella
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu