ALCIONUL SI MAREA, de Octavian PAUN

Alcionul şi marea
(dupa o fabula antica)

            de Octavian PAUN

Pasăre mare e alcionul,
Iubind singurătatea şi marea.
Se spune-n legendă
Cum păzindu-se alcionul
Odată de vânătorii sălbatici
Mutatu-şi-a cuibul
Pe stâncile aspre
La marginea mării.
De mult, un alcion ce găsise
O stâncă răznită şi înclinată spre mare,
Se duse şi-şi scoase puii acolo.
Plecat după hrană, plutind spre abis,
Din senin se iscă o furtună,
Iar marea stârnită de vântul năprasnic
Îşi înălţă ulcioare vrăjmaşe spre stâncă
Şi înecă în cuibarul ascuns
Puii golaşi şi plăpânzi.
Sosind din albastrele zări,
După ce învinsese furtuna,
Pribeagul găsi doar moartea-n cuibar
Şi plânse în sine cu venin şi amar.
Singur, doar eu căutat-am durerea,
Se căina alcionul,
Ferind în zadar dureri de pe ţărm.
Decât pământul, se dovedi mai vicleană
Marea cu undele ei de azur,
Durerea se cade acum să-mi îndur.
Şi piere în zare, zburând către stele,
Iar soarele pune pe valuri mărgele –
De sânge, jucând pe abis...
Durerea se stinge în noapte şi vis.