OCTAVIAN
STAU
Editura Arefeană
C U V Â N T Î N A I N T E
Niciodată, parcă, principiul inovatorismului
dinamitard n-a acţionat în poezia română mai febril decât azi; în orice caz, nu
la scară atât de întinsă. Fiecare poet în curs de afirmare se vrea, mai mult
decât ultramodern, şi implicit în chip mai spectacular diferit prin secesiune,
de toţi predecesorii şi contemporanii. “Fiecare” e un fel de a vorbi. Există şi
excepţii. Acestea nu fac decât să confirme regula. Cei ce nu-şi etalează
agresiv singularitatea se afirmă cu greu, nu cuceresc de îndată atenţia
publică. Unii, de altfel, nici nu au prin ce s-o cucerească, cuminţenia lor
exprimă un deficit de putere creativă. Dar şi originalităţile ostentative,
aberante, pot disimula mediocritatea. Vocaţia se declară în fel şi chip: atât
revoluţionar, prin sfărâmarea formulelor consacrate, cât şi liniştit, prin doar
adaptarea limbajului la noi conţinuturi sufleteşti. Infinit diferenţiată, ea
eficacizează estetic, în funcţie de natura comunicării, orice instrumentaţie
poetică, indiferent dacă aceasta recurge la procedări nemaivăzute sau menţine “sfintele silabe cu rimă şi cezură”.
Debutând editorial cu volumul acesta, Octavian Păun a
adoptat cea de-a doua modalitate. Nu toate versurile sale sunt de factură
clasică, dar în toate, şi în cele libere, rimate sau nu, sălăsluieşte spiritul
clasicismului. Covârşitoarea majoritate a poeziilor din Stau pe ţărmu-albastru sunt compuse, de altminteri, în vers
regulat, şi mai totdeauna ireproşabil făurit, nu puţine dintre ele fiind sonete
şi “pseudosonete” sau rondeluri. Câteva actualizează chiar motive clasice,
greco-latine. Poetul se adresează, ca Horaţiu, lui Taliarh (“O, Taliarh, amice…”), urmăreşte,
asemenea lui G. Călinescu, pe Diana, “prin
codri de-ntuneric şi lumini”, îşi cheamă iubita în Laţiu, “lângă-a Castaliei şi a Bandusiei fântână”,
invocă pe Dante şi Petrarca, pe Beatrice şi Laura. Fundamental în volum, modul
clasic include elemente şi ale altor stiluri, ale micului romantism, bunăoară,
uşor identificabil în versurile de cadenţă graţios călinesciană ale pieselor Nu-s potrivite la scris sau strofele
madrigaleşti ale Vechiului clarinet.
Precumpănitor, orientarea clasicizantă se exprimă
într-o tematică şi tonalitate ce o plasează în climatul lirismului de sursă
autohtonă al perioadei interbelice. Poetul formulează personal, inedit, însă
cunoscătorii percep, în elocuţia lui, nu fără emoţie intelectuală, ecouri din
melosul specific al poeziei promovate de revista Gândirea. Dăm, în cartea lui Octavian Păun, de pasteluri ce
amintesc de Pillat (Mărul rotat) şi
Voiculescu (La Sarmisegetusa, Apus de
soare, vara, peste dealuri), de evocări ale lumii spirituale a satului în
genul celor voiculesciene în vers liber şi alb din volumul Destin, cea mai vibrantă purtând titlul interogativ Nu te mai ştiu ?!... :
Eram copil şi
plânsul femeilor la cruce
mă copleşea
amarnic de parcă eu plângeam…
Constatăm că în genere amintirile din copilărie sunt
pătrunse, ca ale poeţilor tradiţionalişti din paginile Gândirii, de un duh religios:
Doamne, pe
care amintirea te sporeşte,
mi-aduc
aminte,
pe când eram
copil,
cum tu te
strecurai în mine
cu neaua de
Crăciun.
Legat cu toate fibrele fiinţei de sat, poetul nu
râvneşte la splendorile citadine, nu vrea “nalte
palate” şi “de purpuri veşminte”;
trăieşte “voios” în bordeiul pe care
şi l-a “clădit în pământ”, “sus, la izvorul plăpând şi duios” şi nu
are mai mare bucurie decât aceea de a se “scălda
prin verde şi caldul smarald din pământuri”. Mândru de a fi, psihic, un
vajnic ţăran, născut “în luna lui Ghenar,
când arde gerul”, într-o noapte în care “scânceau
sub lună plină lupii straşnic /Şi vulpile plângeau prin vizuini”, el se
simte “contemporan cu dacii”, fii,
după legendă, ai lupilor, şi o spune în versuri de o asprime analoagă celei
proprii stihurilor de tinereţe ale lui Stancu:
Cu dacii şi
romanii am fost contemporan
În secolul
trecut, din anii cincizecişicinci,
Eu am cântat
din fluier şi am purtat opinci,
Iar ghioaga
ce purtam părea un buzdugan
Menit ca să
strivească în cale-mi câte cinci.
Regretul de a fi părăsit satul, motiv sămănătorist, e
comunicat cu maximă expresivitate la nivelul volumului într-un solilocviu
elegiac de speţa tânguirilor lui Goga şi, prin versul liber, a rememorărilor
elegiace din primul volum al lui Mihai Beniuc (Tovarăşii copilăriei, Poveste de Crăciun):
Şi eu am
locuit cândva în câtec de privighetoare.
M-am mutat
apoi la oraş.
Nu bănuiam că
aici ce-i cântec totdeauna moare.
(Printre privighetori, demult)
Înscrisă, precum se vede, în linia tradiţionalismului
interbelic, poezia lui Octavian Păun îl sporeşte, cu mijloace proprii, pe o
cale urmată şi de alţi netradiţionalişti, aceea a redimensionării realului prin
livresc. Octavian Păun celebrează satul nu reconstituindu-l, aşa zicând, ca
atare, ci trecându-l prin cultură. Procedura e manifestă în Pe Şteaza, unde obiectul transfigurării
e satul ardelean deja transfigurat prin aura personalităţilor pe care le-a
produs:
Pe Şteaza-n
sus, spre Păltiniş –
În Alpii
româneşti, în Făgăraş –
În satul lui
Cioran şi al lui Goga
Ciobanii fără
turme, ca străjerii,
Ai lui Godot,
sub cerul verii
Bat drumul,
fluturându-şi toga.
Livrescul dă tradiţionalismului o tentă de
modernitate. Amprentele poeticului de tip modern sunt, de altfel, descifrabile
în numeroase bucăţi, indiferent de motivele interpretate, şi în structura
expresiei. Multe dintre poezii îşi au modelul în Arghezi: în versurile
săltăreţe mai cu seamă (“Dumnezeu e un
artist / Şi un mare belletrist”), dar şi în “psalmi”, din care o sintagmă
de neuitat figurează chiar într-un titlu: Copac
pribeag. Icoană e o replică la Jignire :
Azi vreau
să-ţi fac, iubito, o icoană,
Am luat din
ceruri şi argint şi aur
Şi-azur şi
stele mici precum un faur
Şi nestemate
reci – rubine-rană.
Pe alocuri se simte Blaga. În ritmul şi figuraţia
piesei Manole se roagă, de exemplu:
Suflete-al
meu,
Rogu-te,
iartă
Că te-am
jertfit
În zidul de
piatră.
în
vizionarismul hieratic din Descântul
păsării peste oraş:
În dimineaţa
alb-albastră a cântat
Un cuc peste
oraş – l-a descântat…
Şi păsările
toate-au amuţit
Transfigurate
ca-ntr-un rit.
sau
în euforia luminozităţii din Luminile de
altădată :
[…] Copil, mă
scăldam în mare şi pură lumină.
Că toamnă
era, primăvară, sau vară, ori iarnă,
lumini
năvăleau pretutindeni.
Apare şi o imitaţie după Ion Barbu: Cir-liu-lai. Aceasta se numără printre
compunerile ludice. Căci lirismul e contrapunctat, în Stau pe ţărmu-albastru, de
joc. Culegerea cuprinde, alături de cântece sobre, şi improvizaţii umoristice,
jocuri de rime, stihuri de circumstanţă, inspirate mai ales de momente erotice,
cu implicaţii idilice.
Profesor, cercetător literar, doctor în litere, iată-l
pe Octavian Păun debutând şi ca poet, stăpân pe mijloace. Ca fost îndrumător al
său în pregătirea pentru doctorat, nu pot decât să-i adresez urarea
tradiţională : Să fie într-un ceas bun!
D. MICU
Ţ Ă R M U L
A M I N T I R I I
Copac pribeag cu rădăcini spre
stele,
Smuls din pământ, cu ramurile-n
jos
Mă scutur azi spre lutu-ntunecos
Şi salt spre culmi în cântecul de
iele.
Ţărâna mea de-acum e cerul
luminos,
Iar apele îmi vin din viţele acele
Ce tainic isvorăsc sub lespezile
mele,
Cu cântecul şoptit în taină,
dureros.
Ca Pavel călător pe drumul spre
Damasc
Mă-ndrept înspre ţinut cu tainice
isvoare
În care toate pier dar veşnic şi
renasc.
Iar ram şi rădăcină îmi sângeră în
soare,
Lumină şi-ntuneric doar rănile îmi
pasc.
Misterios, în noapte, îmi
înfloreşte floare..
Manole se roagă
Suflete-al meu,
Rogu-te, iartă
Că te-am jertfit
În zidul de piatră, –
I-àuzi, căţeii
Durerii
Cum latră
Într-un eres –
Tainicul vers
Al mânăstirii
Şi-al izbăvirii.
Astăzi mă sui
Pe metereze,
Sus în clopotniţi,
Şi te voi plânge,
Clopot voi trage
Pentru vestirea
Şi ispăşirea
Crimelor mele,
Şi de acolo,
Ca să te-ajung,
Sus, în văhduh,
Să mă arunc,
Printre lumini,
Vecinici minuni !
Eu am venit pe lume
Eu am venit pe lume-n iarna grea,
În luna lui Ghenar, când arde
gerul,
Iar stelele pe cer îşi scânteiau
oţelul,
Pădurea-n deal amarnic mai gemea.
Scânceau sub lună plină lupii
straşnic
Şi vulpile plângeau prin vizuini,
Cădeau ca pietre vrăbii şi găini,
Dar focu-n vatră ardea paşnic.
Am dat un ţipăt lung şi vajnic
Iscat din piept puternic, de erou,
De am umplut pădurea cu ecou –
Al nopţii mele calde noul crainic.
Pe la fereastră,-n zarzărul
de-afară,
Cu chiciuri de argint de ger şi
lună,
Plângeau pe strune stelare de
vioară
Cântările de zâne, – pecetluită
rună.
O fi plecat …?
Când eram mic era să mor
De o fractură în piept, –
Nu ştiu prea multe, doar cât mama
Mi-a povestit pe urmă.
Mi-aduc aminte însă bine,
Sunt primele amintiri,
C-am stat, bolnav, o vreme
La bunicii dinspre mamă.
Odaia mi-o aduc aminte,
Cu miros de mere şi gutui,
Cu Cina cea de taină în perete
Spre răsărit de soare,
Ferestrele micuţe, cu muşcate,
Şi feţele bunicilor, albe şi
palide,
De sfinţi
Ce îmi stăteau prin preajmă.
Şi o băşică galbenă, uscată –
Aveam să aflu apoi că era fiere…
În vară,
Umblam prin pajiştea cea verde din
curte
Şi-alunecam prin dulcile lor dude.
Bunicii, câteodată, mă lăsau în
prispă
Cu-o strachină de lapte, dumicat
cu mămăligă
Şi-alăturea cu-o lingură de lemn,
Toate pe masa scundă, rotundă,-n
trei picioare.
Ieşea atunci de pe sub casă un
şarpe
Şi se-aşeza cu mine să mănânce
lapte.
Eu îl pofteam, luam şi eu
Mă şi opream şi îl certam,
Cu lingura în cap îi dam
Să nu mănânce numai lapte,
Să mai mânânce şi ’micat.
Dar într-o zi, bunica ne-a aflat
Şi şarpele l-a apucat
Cu furca l-a zdrobit
Şi-n gard l-a aruncat
Până la scăpătat..
Plângeam amarnic
Şi-am privit
Din prispa casei şarpele tovarăş
Până a fost în asfinţit
Mişcându-şi coada-n semne
de-ntrebare.
De-atunci, din anu-acela
Am prins o dragoste nespusă
De casa lor şi de bunici.
Iar primul drum ce singur l-am
făcut prin lume,
Din satul meu, a fost la ei.
Mi-aduc aminte bine,
Mama avea să le transmită ceva, o
vorbă,
nu mai ştiu…
M-am oferit să merg,
Ea parcă nu avea încredere
Că am să nimeresc,
Dar m-a lăsat…
Pe firul apei coborât-am
Şi am urcat, în sus,
Prin fânul ’nalt şi prin livezi
Şi am ajuns la locul cunoscut.
S-au speriat bunicii şi au plâns
Atunci când m-au văzut,
Dar eu soseam acasă…
Azi, casa lor, bătrână,
strămoşească,
Clădită doar din bârne, stă-ntr-o
rână.
Îi plouă prin tavane,
Pridvoru-i putrezit
Şi-ogeacul năruit…
Doar vânturile, ploaia, zăpada
dintr-o parte
Îi cântă, cu-o durere, care
răsună-n carte-mi !
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O fi plecat prin lume şi şarpele
meu frate ?
Contemporan cu dacii
Cu dacii şi romanii am fost
contemporan
În secolul trecut, din anii
cincizeşicinci,
Eu am cântat din fluier şi am
purtat opinci
Iar ghioaga ce purtam părea un
buzdugan
Menit ca să strivească în cale-mi
câte cinci.
Iar creştineşte fost-am scăldat
într-un cazan,
Apoi am fost la şcoală şi am
purtat ghiozdan,
Şi-am ascultat cuvântul la dascăli
şi vlădici.
Tot timpu-acela însă daco-roman am
fost.
Şi-am petrecut de-asemeni invazii
de barbari,
Da’-n codrii mei străvechii
găsit-am adăpost.
Eu casa mi-am cioplit-o cu barda
din stejari
Din vremile apuse, măreţe, care-au
fost…
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Trecutu-ntreg colindă cu
flăcările-i mari !
La Sarmisegetusa
lui V. Nicolau
La Sarmisegetusa, ca-n vis, adesea
sui
Prin flacăra pădurii, şi-acolo mă
aşez
Lângă surpate ziduri, sau pe vreun
meterez,
Cu Decebal alături, printre
voinicii lui.
În taină, pe aproape, îşi sună
vechiul crez
Izvorul în suspine, iar sus, în
bradul şui
Se-aprinde vatra lunii, şi apele
hai-hui
Pornesc să cânte-n vale. Şi eu
atunci oftez,
Privesc moşneagul rege şi-uimit
apoi tresar,
Când ia din iarba verde fatidica
lui cupă
Şi bea. Ce palid este !… şi faţa –
ca de var !
Încerc să rup cu-o vorbă tăcerea
ce ne surpă,
Dar beau şi eu cu dânsul veninul
cel amar.
Iar luna ne priveşte din ceruri ca
o lupă…
Dac-aş şti să scriu
Dac-aş şti să scriu ce-mi spunea
bunelul
Când într-una,-n taină îi tot
răscoleam
Vechi icoane triste-n suflet
i-aprindeam
Cu-ntrebări naive tot despre
măcelul
Din războiul sacru-al
re’ntregirii-n neam !
Îşi scotea căciula, pălăria,-n
felul
Cum te-nchini, pleca înspre ţărnă
chelul
Creştet şi povestea aspră auzeam.
Dac-ai ştii, nepoate, tu să scrii,
păi eu –
Începea Colaie – n-aş mai isprăví…
Scrisă e povestea, sus la
Dumnezeu.
Stăteam în lumină-n marginea
dumbrăvii,
Turma noastră mică, vite şi
păstori
Zugrăveam pe iarbă, pe sub pomii-n
flori,
Umbre, în tăcere; tristă cu
privirea
Vaca se uita. Se-ntrista şi firea…
Auzeam atuncea cum c-au fost eroi
Ce-au căzut în luptă şi de pe la
noi.
Îmi părea că plânsul apei se-auzea
Iar lumina-n ramuri şi în flori
ardea.
La sfârşit bunicul îşi făcea iar
cruce,
Pălăria-şi lua şi-aplecat pe cârje
Lăcrima cu ochii înspre Mărăşeşti…
Măre, tată-mare, vecinic să
trăieşti !
Mi-am clădit
Mi-am clădit în pământ un bordei
Sus, la izvorul plăpând şi duios,
Printre lumini să îmi fie temei
Să vieţuiesc eu acolo voios.
Nu-mi trebuie ’nalte palate
Nu vreau nici de purpuri veşminte
Mă înfăşor în iubire şi-aminte
Iau la pădurea ce vântul o bate.
Primăvara şi vara prin verde
Şi caldul smarald din pământuri
Mă scald şi cuprins de sete
şi-avânturi
Sufletul meu în albastru se
pierde.
Când toamna-şi aprinde făclia,
Culeg din pletele pădurilor,
Arama şi aurul luminilor, –
Să-i potolesc îngheţului urgia.
Dumnezeu e un artist
Dumnezeu e un artist
Şi un mare belletrist…
Pentru-o singură iubire, –
Ce a fost poate un vis,
Sus în cer, în paradis, –
Ne-a dat lumea şi-o psaltire
De-ntocmit numai cu fire
De-ntuneric şi lumini,
Scrisă numai cu tăciuni
Din a sufletului vatră,
Frumuseţii să-i închini,
Dar şi tristei uriciuni…
Parcă-aud acum că latră
Câinii-n cer, la Dumnezeu,
Şi îi dau cu huoo ! şi eu.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . .
Să ne înţelegem bine :
Huiduiala mie-mi vine
Din iubire şi tristeţe,
Că nu pot să-i dau bineţe…
Ropotesc în mine mii
Ropotesc în mine mii
De copite, herghelii,
Cai sălbatici pe sub bolţi
Trec de-ntunecate porţi
Şi de turnuri şi de poduri
Şi de şanţuri şi de ziduri,
Nestruniţi, fără zăbale,
Tot se prăvălesc în vale
Şi cu coamele în vânt
Faţa negrului pământ
O cutremură-n scântei
Din potcoave şi din stei.
Trec prin codri şi prin vaduri,
Prin gheene şi prin iaduri
Şi nu pot să îi opresc,
Tot cu ei mă însoţesc.
Când se potoleşte valul
Eu îi fac să urce dealul
Cântându-le cu cavalul,
Şi atunci în sus vuiesc
Către orizont ceresc
Şi le cresc atunci arìpe
Din risipe şi din clipe.
În odaia mea cu ceaţă…
În odaia mea cu ceaţă
Nici un dor nu o
dezgheaţă.
Din zori până-n
dimineaţă,
Numai ceaţă, numai
ceaţă...
Unde altădată flori
Creşteau până-n
căpriori,
Astăzi se-nfiripă
nori,
Şi e ceaţă, numai
ceaţă...
Numai ceaţă, numai
gheaţă...
Brumă agintie,
ceaţă....
Soarele-i
departe,-n spate,
Bate vânt de
miazănoapte.
Dor mi-i de lumină, şi de mare
Şi de fluturi, şi
de nesfârşită zare.
Gândul răsucit în
gol
Tot dă camerei
ocol
Şi se pierde-n
noaptea mare,
Fără drum fără
cărare.
Şi visez o nouă
viaţă,
Fără gânduri, fără
ceaţă.
Cuminecă-se robul
Cumìnecă-se robul tău gângav
Din tainele albastrului nepăsător
Şi-al roşului viéţii aprins izvor,
Din verdele pădurilor – firáv,
Din negrul cald al nopţii şi
ţărânii,
Din albul umed, de argint, al
lunii,
Din aurul solar, dumnezeiesc –
Din toate dă-i belşug împărătesc.
Ca un preot
În chilia mea sărmană
Ca un preot stau, în strană,
Şi din masă fac altar,
Stelele-n cădelniţi – jar
Eu le-aprind ca să-mi lumine
Drumu-n noapte pân’la tine.
Ard cuvinte în căţuie
Cu miresme de tămâie,
Iar din cerul – candelabru
Vin miresme de cinabru
Şi mereu a rugăciune
Înşir vorbe c-un tăciune,
Şi-ntocmesc la evanghelii,
Pentru suflete – psaltire,
Şi o nouă răstignire,
Pentru sufletul acelii
Care m-a urcat pe cruce
Doar c-un zâmbet şi-o privire,
Şi-a plecat, aşa-n neştire,
Unde pasul o va duce.
Atenţie !
Iubirea
ne şi dezmărgineşte,
Dar totodată lanţuri
ea nouă făureşte.
Deci nu uita vreodată
că tu şi când iubeşti,
Pe tainice altare
pe tine
te jertfeşti.
S-a aprins în mine-un rug
S-a aprins în mine-un rug
Şi n-am unde să mai fug
Nici cu ce să-l potolesc,
Singur eu la el clădesc.
Eu adun în el păduri
De prin munte, de prin văi
Ca să-mi ardă în văpăi
Sufletul şi ochii puri.
Ziua-n sus mă rătăcesc
Şi-n adânc mă prăbuşesc
Noaptea, când cu un colind
Stele rugul mi-l aprind.
Se coace-n noapte,-n întuneric
Se coace-n noapte,-n întuneric,
Şi ochi trupeşti nu pot să-l vadă,
Ca un poem, un vis homeric
De stele plin, ca pomii-n roadă.
Ca-n sferă-nchis, ca-ntr-o monadă
Visează-n el o lume-ntreagă
Şi-ntr-o clipită leagă şi dezleagă
Lumina-n sine – sâmbure şi roadă.
Lui Taliarh
O, Taliarh, amice, de mii de ani
poeţii
Te cheamă la o vorbă la marginile
ceţii.
Iar amfora ta scumpă tot plină e
de vin,
Şi dai la toţi licoare din dealul
tău sabin.
De când gustă Horaţiu din
cupa-ndestulată
Tu n-ai lăsat paharul să zacă
niciodată.
Şi stai şi-aştepţi la sobă poeţii
altor naţii
Îndemn să-ţi dea la pace, tu să-i
îmbii cu graţii
Ascunse în licoarea din amfora
grecească.
Ei beau mereu şi vinul nu pot să-l
isprăvească;
Tu-ţi mângâi şi-azi durerea a
timpului ce trece
Cu clipa fericirii ce-ai vrea să
nu mai plece.
Luminile de altădată
Luminile de altădată unde-s,
unde-s ?
Copil, mă scăldam
în mare şi pură lumină.
Că toamnă era,
primăvară, sau vară, ori iarnă,
lumini năvăleau
pretutindeni :
dealul, pădurea şi
valea
înfloreau
totdeauna de lumina cea albă,
sau roză,
aurie,
sau verde,
vineţie-n adânc
iar sus –
totdeauna albastră.
Dar oamenii aceia, unde-s ?
Atuncea credeam că
sunt toţi
din albastră,
aurie,
din verde şi albă
lumină.
Acuma nu-s… acuma nu-s…
Luminile de altădată,
unde oare au apus
?
Se tot surpă…
Se tot surpă-n mine poduri.
Eu încerc să le refac
Şi în apa rece-a lunii
Pân’ la brâu eu stau şi zac.
Întind sfori, ele fac noduri,
Eu deznod şi cânt şi tac
Şi-mi trimit spre cer lăstunii
Însoţiţi de-un pitpalac.
Apa creşte şi-unde vaduri
Ieri erau, azi te înneci,
Numai eu tot întind poduri,
Întind netede poteci.
Printre privighetori, demult
Şi eu am locuit
cândva în cântec de privighetoare.
M-am mutat apoi la
oraş.
Nu bănuiam că aici
ce-i cântec totdeauna moare.
Am locuit ici-colo,
prin case străine, neprimitoare.
Dar cântecul, cântecul
privighetorilor
l-am dus mereu cu
mine,
ca pe amintirea
mângâierilor mamei în copilărie –
ca să nu-mi trădez
şi să nu mă blesteme
surorile-paseri,
câmpul şi dealul, pădurea…
Am mai crescut astfel o vreme, şi
încă o vreme…
încercând să-mi
creez un rost printre semeni.
Am învăţat câte
ceva de la oameni,
am învăţat să-i
iubesc,
dar ura, ura lor nu
s-a atins de mine.
Deşertăciune sunt toate…
Şi pare că uitasem
cântul de paseri doinit.
Dar el, nălucitorul cântec al
privighetorilor,
cotropind măguri şi
văi, din amintire
răsare, din neguri,
din noapte se-ntinde spre zare,
se-nalţă, mă urcă-n
zenit, acuma,
spre crugul
amiezii,
spre seara şi
noaptea în care curând m-oi întoarce.
Nu, nu ! Chiar dacă
acum nu este decât amintire,
cântecul, doina
privighetorii nu este deşertăciune.
Este sigiliul, pecetea singurului
fel de a fi
despre care trebuia
să depun mărturie.
Dadon
Fetiţa mea, sub cerul cald de
vară,
Venită din oraşul depărtat la ţară,
Mergea prin troscot verde pe
drumeag
Şi holde aurii o salutau în seară,
Iar flori aprinse micului pribeag
Mătănii îi făceau. La subsuoară
Sărutul tainic îi puneau
Şi ea se-nfiora ca o vioară…
Râzând spre ele saluta,
Se tot scuza cu plecăciune,
Spunându-le, în limba ei, la
fiecare,
“Dadon”, “dadon, flumoasă foale
!”.
Cântau pe strune greieri prin
păişuri
Şi vrăbii la taifas printre
frunzişuri
Vorbeau de ea. Pe câmp de aur,
C-un negru cal şi-un roşu taur,
Trei codobaturi fluturau panaşul;
O barză plecăciune îi făcea,
În deal o ghionoaie din toacă o
vestea…
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . .
Ajunsă-n faţa porţii, la bunica,
Târcoale îi dădea în zboruri
rândunica,
Mamaie în pridvor plângea,
Copila – fericită surâdea…
Luceafăr răsărit din cer o saluta,
Căţelul Rex sandaua mică-i săruta
!
Pe culmile de deal, albastre
Copilă dragă, satul,
Satul în care ai copilărit
E-acelaşi, oare,
nu e altul ?
Mergeam la fânul
de cosit
Şi ne pierdeam o
vară-ntreagă
Pe culmile de
deal, albastre.
Un cer ca pomul
înflorit,
Deasupra capetelor
noastre.
De vis şi trudă
osteniţi
Veneam acasă
fericiţi
Şi cu
sufletu-nmiit,
S-avem un an de
cheltuit.
Şi azi e fânul
înflorit
Şi vis pe dealul
albăstrit...
Să mergem, fată,
la cosit !
Apus de soare, vara, peste dealuri
Apus de soare, vara, peste
dealuri,
Să mergi, să îl contempli – ’ţi dă
fiori :
În apele de sus înnoată albi
cocori
Spre neştiute nouă, ascunse
idealuri.
Aprinse zări se-ntind peste
coclauri,
Cu flăcări nalte,-ard plopii lângă
drum,
Pe ţarini brazda este roşu scrum
Şi norii vineţi parcă-ar fi
balauri.
Întreg apusul e-un imens altar,
Din ceruri curgătoare o beteală
Ţesută, ca brocartul, cu sineală,
Iar soarele, cel roşu, ca un taur
Îşi varsă-n culme-ntregul său
tezaur;
Cu suliţi lungi adâncul îl
străpunge
Simţi inima spre soare cum se
frânge,
Spre vatra cerului rotită, înspre
faur.
Se porneşte-n ceruri sacru, crunt
măcel,
Şi odăjdii oamenii îmbracă;
sânge-i
Peste zări şi dealuri, peste
arături,
Peste ape mute, sânge pe săcuri…
Lumea-atunci se mişcă parcă
într-un rit,
Dumnezeu răsare-n inimi – bobocel,
Tremurând contemplă marele său
mit.
Cu soarele ce-abia a scăpătat,
Spre lumi transcendentale ai
plecat.
M-am strecurat în mine
Citind mereu poemele altòra,
Ce le-adunam în mii de pagini,
Şi contemplând atâtea vii imagini
Mi s-a aprins în suflet aurora.
Tot comentând şi descifrând la
taine
Ce-ascund poemele-n versete,
M-am strecurat în mine şi-n
celeste
Lumini m-am îmbrăcat ca-n haine.
Din întunericul adânc eu vin, din
mine,
Din azi şi din trecutul meu
îndepărtat,
Cu moşii şi părinţii ce-au plecat,
Şi mă îndrept spre tainice lumine.
Duc viaţă simplă…
Duc viaţă simplă de
călugăr-pustnic
Şi singur stau în schitul meu de
sus,
Cu soarele pe cerul dinspre-apus
Curgând melancolia-n ape, runic.
Iar plopii înfăşoară ca pe fus
Lumina şi tot cântă ca din tulnic
Pe şesul depărtatul meu şi bólnic
De cerul nesfârşit pe creştet pus.
Zarzărul de la fereastră
Nu, n-am acum
copacul la fereastră.
Doar amintiri mă
copleşesc...
Stau sus de tot.
Spre nord privesc...
E frig, mereu
parcă e ceaţă.
Copacul, zarzărul de la fereastră
A fost de mult, la
casa părintească.
Azi nu mai e, nici
el. S-a prăpădit,
Pus de-un ţăran pe
vatră să-ncălzească.
M-a urmărit mulţi
ani, în amintire şi în vis.
Era copacul meu de
paradis.
Ani mulţi l-am tot
visat mereu.
Şi l-am uitat.
Acuma fără el mi-e greu.
Au înflorit prin
parcuri, pe alei...
Şi zarzării
aceştia sunt parc-ar fi ai mei.
Şi totuşi nu-s...
Şi totuşi nu-s...
Copacul meu de
mult s-a dus.
În fiecare iarnă şi-n primăvară
iară
Se cobora pe
ramuri lumina cea stelară,
Ne copleşea fereastra, venind din
cer tiptil
Şi-i răspundea din
casă tot zâmbet de copil.
Trăieşte doar în
visul şi amintirea mea,
Cu păsări
guralive, cu ramuri ca de nea,
Cu zumzet de albine...
Privesc uimit
în
mit...
ce s-a pierdut
superbul,
Copacul meu,
Cutremur
Mereu îmi pare că furtuna
Ce mişcă din adânc ţărâna
Sub talpa sufletului muge
Şi turnului catargul smulge.
Se clatină pe ceruri aştrii
Şi-n jur se prăbuşesc pilaştrii,
Iar eu n-am unde să m-ascund –
Jos fierbe iadul fără fund.
Un muc de suflet pâlpâind
Se-ascunde într-un colţ gemând
Şi fâlfâie pe zidul înnegrit
Ca lumânarea sau opaiţul de la
schit.
Tresar atunci, la el alerg,
Lumina de-ntuneric să-i dezleg
Şi să-l mângâi, că doar un vis
Urât a fost – acum s-a stins.
Departe sunt de tine …
Mă-ncearcă-n taină
suferinţa,
Vecina mea cu
nefiinţa.
Sunt prea mulţi
ani de despărţire...
Ce mult aş vrea să
vin la tine !
Să poposesc la
tine-n prag,
Să te privesc
nespus de drag,
Nepoate şi nepoţi
să-i vezi,
Sprinţari şi dragi
ca nişte iezi.
Să-ntâmpinăm
Crăciunul sfânt,
Netemători de
soartă şi de vânt,
Să stăm la sobă-n
nopţile târzii,
Visând la veri şi
toamne aurii.
Dar nu mai vin. La ce aş mai veni
?
Ce-o face Rex,
căţelul adus de pe la munte ?
Doar el ecoul
jalei rămas-a să asculte.
Dar într-o zi, şi
Rex, căţelul, va muri.
E iarnă albă, albă, peste sat…
Aşa ne spune un
comunicat.
Ce albă e ograda
în care te-ai mutat !
Omătul, ca din
lună, de cruce e dungat…
Te-ai împletit cu
vremea-n necuvânt,
Lumina din
înalturi ţesând-o în adânc.
Doar noi, mereu pe
drumuri,
Tăcuţi şi-nalţi ca
fumuri...
Acasă liliacul a-nflorit
Acasă liliacul în jerbe a-nflorit,
Zambilele sub garduri de Paşte-au răsărit.
Copiii-ţi sunt departe cu nenorocul lor
Şi nu mai calcă astăzi la tine în pridvor.
Pustie e ograda şi-a năpădit cucuta,
Sub streşine doar vântul îşi sună alăuta.
In noaptea Învierii mă bântuie năluci
Şi plâng cum plâng femei la ţară, lângă cruci,
Pe cei plecaţi departe, pe drum fără întors.
În noaptea asta tristă, de bucurie plină,
Cînd Domnul va să vină,
Eu îţi trimit în dar o lacrimă senină.
Primeşte-o, sfântă mamă, şi fă lumină lină.
Nu te mai ştiu ?!...
Noi am trecut, cu toţii, hotarul două mii.
Dacă e rău sau bine, cine-i să poată şti ?
La ceasul ăsta,-n
sat e sărbătoare.
E satul meu,
de-atuncea, cum bine mi se pare !
Al meu şi-al tău,
al nostru, al tuturora.
Acum, în noaptea
asta, Iisus va poposi,
va sta o vreme
ţintuit
pe fiecare cruce
la tine-n ţintirim
şi-n cele din
răscruci şi vaduri.
Şi pentru tine
sta-va, alăturea, pe cruce.
Femei-mironosiţe
l-or plânge şi s-or duce.
Eram copil şi plânsul femeilor la
cruce
mă copleşea
amarnic de parcă eu plângeam,
dar deopotrivă parcă eu mă şi
bucuram
că nimeni de
acolo, din cei ce nu-i ştiam,
de tot n-au fost
uitaţi
şi îi simţeam ca
mame şi ca părinţi sau fraţi.
Un duh al învierii
plutea prin ţintirim,
amestecat cu ceara
luminii,
cu liliacul vesel,
cu umbra din senin,
cu luna sau cu
tristul miros de rozmarin.
Acuma, deşi nimeni
n-o plânge-n sat, nu crezi
că nimeni nu te-o
plânge !
Am plâns destul
chiar eu,
şi pentru-ntreg
tot satul
din cimitirul meu
şi-al tău.
O singură-ntrebare
eu am, de nu-i păcat :
Hristos, în
noaptea asta, din nou a înviat ?
Atunci, pe Dânsul,
poate, eu nu ştiu să îl văd.
Dară, pe tine,
mamă, de ce măcar în vise
eu nu te mai revăd
?
Că doar te ştiu.
Sau, poate… nu te mai ştiu… ? !
Murim acolo…
Murim acolo unde
ne-am născut,
oriunde-am fi,
oriunde noi ne-am
fi născut,
când vom muri,
murim acolo
unde
întâiaşi dată
lumea am văzut.
Copil sărman, câine sărman
Şi am văzut femeie dând să mănânce
unui câine
Iar unui băieţaş,
ce i-a cerut şi el, ea nu i-a dat.
Ea nu ştia că
bietul vagabond ar fi-mpărţit
oricum bucata cu
sărmanul câine
Sau el, de-ar fi putut, cel
căţelandru, ar fi-mpărţit
el cu băiatul.
Te aşteptai cum ca
micuţul să-i smulgă câinelui bucata
Şi-acesta,-nduioşat
să-l lase să i-o ia.
Însă cucoana cea
miloasă, creştină bună printre câini,
Îl izgonea, de
bună-seamă, şi ce sudalme i-ar fi tras !
Copilul, respectă
pe câine şi o iertă şi pe cucoană.
Ce suflet bun !
îşi zise-n sine, de nu-i da ea,
eu ce-i dădeam ?
Eu mai mâncai de
dimineaţă câte ceva şi, de-am noroc,
Mănânc şi mâine.
La noapte, însă,
pe răcoare, de cald la spate îmi
va ţine cine ?
Prietenul,
sărmanul câine !
Cânta un cuc
Când beam cafeaua şi fumam,
cânta un cuc, fantastic,
contralto nalt, peste oraş
înspre Pantelimon
şi păsările – amuţite...
Prin prejmă,
îl îngână un singur guguştuc
uimit şi el, pesemne,
de cântecul de cuc,
nebun, răscolitor...
Apoi plecă,
se aşternu o linişte adâncă,
o vreme...
Târziu,
concert de păsări domestice,
de vrăbii, guguştiuci, re’ncepe.
Ce minune !
Nu auzisem cuc de ani de zile.
Am fost duminica trecută
la Breaza,-ntre păduri,
dar cucilor n-am auzit
cântatul lor de-auguri !
Stau cu sufletu…
Stau cu sufletu-n tăcere
şi scrutez printre cununi
de-ntuneric şi de bezne,
cum răsar numai minuni.
Fire dese de-ntuneric
se-ntreţes cu fir de-argint
şi urzesc tot chip himeric
de iluzii care mint.
Iar prin zările-albăstrite
de luminile-mpistrite,
mă îmbăt cu de minuni
cozi rotite, de păuni.
Şi o chem cu rugăciuni
pe minunea care piere,
când scrutez în adâncimi,
stând cu sufletu-n tăcere.
Descântul păsării peste oraş
În dimineaţa alb-albastră a cântat
Un cuc peste oraş – l-a descântat...
Şi păsările toate-au amuţit
Transfigurate ca-ntr-un rit.
A coborât o pasăre dintr-o poveste
Să ne aducă cine ştie care veste.
Se întrupase Sfântul Duh
Să ne descânte, din văzduh !
Să-l caute pe fratele lui – omul
Uituc şi rătăcit în codrul
De-asfalt şi de beton urât,
Din ceruri, Sfântul Duh în cuc s-a pogorât.
L-au cunoscut doar păsările şi Grivei,
Doar florile, pădurea, sfinţii tei...
Cu pasărea şi cântul ei, ce au plecat,
Şi inima-n suspine a cântat,
De-mi pare-acum oraşul că-i un sat,
Iar cucul dus, misterios şi tainic,
E al copilăriei depărtate – crainic...
Îţi aminteşti
lui Ion
Îţi aminteşti chiar tu, iubite
frate,
Cândva-n copilărie, într-o seară
Cu luna şi cu cerul ei de vară,
Visam de satul nostru, azi
departe,
Să povestim, de viaţa dulce-amară
Când fi-vom mari, într-o supremă
carte.
Trăiam un vis de aur şi aparte
Iar visu-acela nu mai vrea să moară.
Din vremea de atunci îmi iau
azurul
Cu care-mi zugrăvesc acum poemul,
Ca să-i trasez acelui vis conturul.
Mai am din florile de-atunci
polenul
Şi apelor eu le-am păstrat
murmùrul
Ca să re-nviu ce-a fost atunci.
Edenul ?
Dumnezeu e amintire
Doamne, pe care amintirea te sporeşte,
mi-aduc aminte
pe când eram copil
cum tu te strecurai în mine
cu neaua de Crăciun,
cu florile din mai, tiptil.
Cocorii tăi şi vulturii albaştri
se pogorau din zări cu aştrii
soliei de lumină
peste humă, peste tină.
Cu norii albi pluteai pe cerul meu senin,
cu foşnetul frunzarelor,
cu licăritul undelor din râu,
treceai cu trilul de privighetori,
mă atingeai cu umbră şi cu rază
cu râsul de copii ştrengari,
cu cântecul părinţilor plugari.
Potecile ce se pierdeau în adâncimi
de codru-ntunecat pe sub lumini
mă îndrumau spre tine.
Creşteai în noi ca taina de codru înfrunzit
şi te-nălţai cu dealul mai pur când înverzit
se întrecea cu creasta de munte-nzăpezit.
Iar cu mireasma florii de tei şi de sulfină,
sau de salcâm, cu câmpul ce înflorea lumină
te risipeai în mine ca smirna şi tămâia
de răsuna în inimi un vecinic aliluia !
Azi drumurile acelea toate-au pierit din lume.
Cărările uitate s-au tras cu toate-n mine.
Nu te mai aflu azi cum te aflam atunci.
Te-ai risipit asemeni frunzarelor prin lunci
când bate vântul toamnei şi brumele-argintii
scrumesc în aur sumbru coroanele-făclii.
Mărul rotat
La Nord, înspre Carpaţi, înspre
Parâng,
Pe-o margine de râpă
adânc-prăpăstioasă
Departe de-aşezarea din valea mea
frumoasă,
Îşi înălţa copacul coroană-n cer,
nătâng.
Spre valea dimpotrivă se întindea
umbroasă
Pădure-ntunecată, stejari ce nu se
frâng
Sub viscole cumplite din culme,-n
care plâng
Viforniţe cernite prin noaptea
grea şi deasă.
Lumini – ardeau prin preajmă spre
stelele din cer –
Ferígile,-n platoul crescut enorm
spre paradisuri,
Dar şarpele, sub árşiţi,
se-ncovriga ca-n ger.
Iar mărul sta de strajă, la mijloc
între-abísuri
Şi-şi înălţa în vară
spre-albastru, stând stingher,
Cupola lui cea verde ce fremăta cu
poame şi
cu visuri.
Mìu
L-am întrebat, cu teamă şi sfială,
dacă există Dumnezeu…
Iar meşterul Costică
s-a fâstâcit, pesemne, – asta
am înţeles-o mai târziu –
de asemenea-ntrebare,
ce nici mie nu-mi părea la locul
ei,
a stat o vreme-n cumpănă,
s-a mai uitat acolo, în mecanismul
lui,
cu lupa de ceasornicar la ochi,
apoi, privindu-mă cu duioşie, mi-a
răspuns
cumpănind cuvântul :
Băiete,
vezi tu,
aşa cum eu sunt şeful tău,
iar şeful meu e Ghenea,
şi şeful lui e Călinoiu,
şi după cum şi Călinoiu are-un
şef,
iar şeful lui are un şef
şi acesta are iar un şef,
tot astfel,
nu se poate altfel,
şeful acela are un şef –
dar şefia nu poate să
fie-aşa… la infinit –
trebuia ca peste toţi aceştia
să fie-un mare şef,
căci altfel nu se poate…
Ai înţeles ?!...
Da !... i-am răspuns,
acuma cred că-am înţeles :
trebuie ca cineva să ne
organizeze…
pe toţi,
să ştim fiecare ce avem de făcut.
Dar eu,
eu pot să fiu vreodată
un pic de şef, măcar ?
O ! desigur… –
m-a mângâiat cu vorba nea Costică
–
dar asta numai Şeful Mare o poate
ştii.
Şi l-am crezut,
deşi eram nedumerit.
Mi-am spus că, dacă şi Costică
Míu,
meşterul meu,
de la care voiam să învăţ multe
şi care se pricepea la atâtea
mecanisme,
avea atâta încredere în existenţa
lui Dumnezeu,
că nici el nu putea trăi fără un
şef,
aşa şi trebuia să fie.
Nu mă mai simţeam de tot părăsit
în lume
şi străin.
M-am liniştit
şi m-am dus atunci să mă plimb
prin oraş.
Totul mi se părea că este cum
trebuie.
Aveam doar optsprezece ani…
Mă dor
(ciornă)
Mă doare şi noaptea,
mă doare lumina
şi cerul meu mă doare,
şi stelele-n ciorchine
mă dor…
Mă doare zarea şi albastrul,
înaltul şi adâncul,
mă doare valea,
verdele pământul,
şi dealurile mele dor
pădurile uitate iar mă dor, –
înfiptă-n trunchi adânc
mă doare securea…
Mă doare teiul meu
şi salcia şi plopii nalţi
mă dor…
Mă doare tainicul izvor
uitat şi îngropat într-un pripór,
mă doare Cerna mea şi matca
şi Olturile toate
şi munţii mei mă dor…
Salcâmu-n floare
stejarul, paltinii şi fagii
toţi mă dor.
Crăíţele-n dumbrăvi mă dor
şi ghioceii neculeşi
şi fructele uitate, putrezite,
fâneţele, livezile mă dor,
şi-albinele uitate-n stupi,
şi cântecul de păsări,
sau urletul de lupi…
Şi iernile de altădată dor,
şi vietăţile închise în obor,
şi amintirile căzute sub zăvor –
şi toate câte îmi erau aproape
azi de departe
cât
de mult
mă
dor !...
Pe Şteaza
Pe Şteaza,-n sus, spre Păltiniş –
În Alpii româneşti, în Făgăraş –,
În satul lui Cioran şi al lui
Goga,
Ciobanii fără turme, ca străjerii,
Ai lui Godot, sub cerul verii
Bat drumul fluturându-şi toga.
Copii nu mai aleargă,
precum
odinioară,
Pe plaiuri, după turma
cea
albă de mioare,
Ci stau prin curtea-naltă,
cu
porţile-n zăvoară,
Şi-n toţi, azi melancolici,
răsună
o vioară.
Iar sus, sub cer, la Păltiniş
Visând platonice idei,
Sub brazi, la schit,
Cu ochii-nchişi,
Stă Noica,-nchis ca-ntr-un teméi !
O toacă-şi sună-n preajmă glas de
tei.
Azi cântecul, ca apa…
Azi cântecul, ca apa din
deşerturi,
Îşi picură argintu-n lacuri mici,
Dar nu mai beau din ele păsări,
nici
Păstori şi turme, căprioare,
iepuri…
Chervane, cai domneşti prin
acareturi
Au putrezit demult iar
Feţi-voinici
S-au pustiit sub plesnetul de bici
Al vremii vechi. Cu alte
marafeturi
Soseşte-n lume caravana nouă.
Utilităţi plăcute şi de plastic
vin
Din mari laboratoare; cade rouă –
Cenuşi din cer, iar apele venin
Aduc, sulfaţi, cianuri, oxizi când
plouă.
Maşina-i azi viţelul cel divin !
Nu-s potrivite la scris
Nu-s potrivite la scris
Vorbele tale, ştiute,
Nici eterne-alăute –
Eşti totdeauna proscris.
Simpla metaforă nu-i
Scrisului buna măsură,
Verbul nu-i ál nimănui
El sare ca bobul pe arătură
Se-alătură holdei întregi,
Un fir tu de altul n-alegi.
Te miri de-o ástfel minune
Şi-umilă îi faci plecăciune.
Poezia e-ntreagă
O
metaforă-nvoáltă,
Iar poetul
tresaltă,
Ca de boală
aleargă
Spre unde îl
mână
Un drum, în
poveste,
Spre taine
celeste –
Ce fapta-i
îngână.
În satul pustnic
În satul pustnic, Păsculeşti,
Sub culmea cea mai naltă,
În Vâlcea mea, de la Lădeşti,
S-a stins poveste-nvoáltă.
Cu glas duios mi-a spus odată,
Măicuţa dragă : ia mai treci
Şi tu la treabă, că în veci
Tu popă n-ai să fii vrodată.
Ce stai acolo şi citeşti
Într-una poezii, poveşti ?
I-auzi cum ţipă în ceaír
Purcelul dup-un braţ de ştir.
Vaca şi oile închise în obor
La pajişte şi-n codru se visează –
Tu stai acolo, căcărează,
Şi puiul mamii – puişor…
Ruşine îmi era să mor,
Săream atunci, da-ncetişor,
Şi o porneam înspre păduri
Cu turma mea, prin arături.
De carte şi poveşti atunci
Uitam, când mă pierdeam
Prin pajiştile de prin lunci,
Şi tainic, un poem, citeam.
N-a fost eu popă să mă fac,
Şi nici nu mi-am dorit,
Călugăr astăzi însă,-n schit,
M-adun în mine şi tot tac.
Mai răsucesc câte-un cuvânt
Şi întocmesc la o psaltire,
Pentru-amintiri – o mănăstire,
Şi pentru suflet – cald mormânt.
Vechiul clarinet
Vechiul clarinet, ce moştenit
E de la tata, astăzi trist
Stă printre cărţi, bătrân artist,
Ce cântecul şi-a isprăvit.
Nu vrea nici pană, nici solist
Să sufle-n el, căci obosit
E vechiul clarinet, ce moştenit
E de la tata – astăzi trist.
Brăţări şi clape-i s-au cernit
De jalea lumii ce s-a stins,
De cântecul ce-atât l-a amăgit.
E de la tata – astăzi trist,
Vechi clarinet, ce-am moştenit !
Pe-al amintirii ţărm
Pe-al amintirii ţărm, precum la
Termopile
Stătut-au vechii greci, eu stau
mereu de strajă
Şi tot privesc pe valu-nspumat
cuprins de vrajă,
La iuţile corăbii,-n război, ca în
idile.
Se ţese depărtarea albastră ca o
mreajă
Urzind printre catarge şi pe a
pânzei file
Uitatele poveşti din depărtate
zile.
Se rumeneşte taina şi creşte
miezu-n coajă,
Iar eu stau mut şi marea himerică
ascult
În mine cum se zbate şi-n preajmă
mi se pare
Că-mi cântă iară vechea poveste de
demult,
A insulei pierdute-n ostroavele
din zare,
Cu vechii zei, cu basmul şi cu
străvechiul cult…
Cum am să pot vreodată să tai spre
ei cărare ?
Rondelul lui Esenin
De amintirea satului e plin
Ceaslovul lui Esenín Serghei.
Mult ţara
şi-a iubit el, cu temei,
Dar şi lui Crist cântat-a gând
senin.
Când tulburate ape-n anii acei
Se răzvrăteau, cu-amarnicul venin,
De amintirea satului e plin
Ceaslovul lui Esenín Serghei.
În cântul lui se recunosc acei
Ce visului – Fecioarei i
se-nchin’;
O cupă, cu tăria altui vin –
De amintirea satului e plin
Ceaslovul lui Esenín Serghei
Creşte loboda
Creşte loboda-n răcoare
Şi-n lumini de primăveri –
Eu la ziua cea de ieri
Aprind astăzi un nou soare.
Prin grădini tot dau târcoale
Fragii zilei să-i aprind,
Să-i descânt cu un colind,
Cu o melodie moale.
Seara soarele-l alung
Şi în locul lui lumina
Mi-o-mprumută iarăşi luna
Şi abía atunci m-ajung !
Râd flori
Maci prin lanuri de secară –
Verzi oceane care ard –,
Iară-n frasinul din gard
Cântă mierla din vioară !
Daliile-şi pleacă frunte,
Ruşinate şi sfioase,
Când le spune că-s frumoase
Vântul călător din munte.
Flori de tei narcotizează
Şi râd florile de om,
Că nu-i dat să fie pom
Şi tot stă cu mintea trează.
Când în jur totu-i extaz,
El e doar nedumerit,
Pân’ ce visul a pierit…
Şi-i e ciudă şi necaz !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu