Elegie la moartea lui Rex

ELEGIE LA MOARTEA LUI REX

Căţelul Rex ajuns-a aşa curând moşneag!

În nu ştiu care lustru al vieţii lui prea scurte,

S-a pripăşit sărmanul într-o străină curte

Şi-a rătăcit prin preajmă ca un străin pribeag.

Venea, pesemne, uneori la pragul casei noastre

Şi scheuna, chema stăpâna ce-ntârzia demult,

Ciulea urechea să asculte vreun zvon, vre un tumult,

Şi hămăia cuprins de spaimă spre lună şi spre astre.

Iar luna îl privea de sus c-un ochi străin şi rece,

Văpaie albă-nfiora şi dealul şi câmpia,

Sub streşine se-nfiora de cântece pustia

Şi-atunci pe drum i se părea o umbră cum că trece.

Şi poarta parcă scârţâia, pe prispă, târşâiţi

Se auzeau rupând tăcerea şi paşii umbrei, nevăzuţi,

Şi parcă cheia s-a-ncleştat şi a sărit zăvorul,

Şi parcă-ndată s-a aprins, s-a luminat pridvorul!

Era doar o amăgire şi se trezea parcă din vis,

Iar luna sta în neclintire pe cer albastru, printre nori,

Şi albele făclii din juru-i albeau un drum peste abis,

Pe care nevăzuţi aleargă pribegii, dalbii călători.

Se-nfiora sărmanul Rex de-amara lui singurătate,

De-albastru-ntunecat şi rece arzând cu albe nestemate,

De liturghiile de greieri, de tămâieri înmiresmate,

Şi se pornea pe plâns sărmanul, în limba lui, pe săturate.

Fiori de spaimă-l scuturau şi-atunci fugea pe la vecina,

Privea fereastra şi scâncea când se-aprindea lumina.

Uita de spaime şi postea, ades, cu săptămâna,

Căţelul Rex, acum pribeag, care-şi visa stăpâna.

. . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . .

Aşa s-a stins sărmanul Rex în luna lui grânar,

Sub lună nouă şi sub stele cu albul lor pojar,

Şi-a pus o buturugă sub cap drept căpătâi

Şi a pornit pe calea stăpânei lui dintâi.

Sus cerul sta albastru şi rece, neclintit.

Dar vulturul din boltă a dat un fâlfâit,

Jăraticul din stele mai tare s-a aprins

Şi Luna spre apusuri corabia şi-a-mpins.

L-a îngropat vecinul a doua zi în luncă.

Aşteaptă-acolo vremea când va primi poruncă.

Sub ierburi şi sub flori, sub arşiţe sau brume,

Nu va mai şti durerea tristeţilor din lume.

                                           Octavian PAUN (aug. 2006), in  GRI, Caiet literar, nr. 4)