OCTAVIAN
STAU
Editura Arefeană
Ţ Ă R M U L I U B I R I I
În cântec văd, acuma, mult mai bine
Se rostuiesc cuvinte rotite înspre tine,
Îşi urcă-n soare floarea seminţelor ascunse,
Cu adâncimi de taine şi noime nepătrunse !
Ca pelerin pe calea poveştii am plecat
Ca să scrutez azurul şi dorul nesecat.
Fiinţa lumii-ntreagă e-n tot ce rostuieşte,
E deopotrivă coaja şi miezul ce-ncolţeşte.
Iar dacă se întâmplă să întâlnesc şi harul,
Contemplu, doar, minunea şi beau întreg paharul !
PRIN
CODRI DE-NTUNERIC
Prin
codri de-ntuneric şi lumini,
O
urmăresc, în taină, pe Diana,
Cu
lună îmi înfăşur, astăzi, rana,
Când
ea-şi asmute aprigii ei câini.
Pe
malul apei lunecând şi prin poiana,
Ascuns,
hipnotizat, dintre aluni,
Eu
lacom sorb teroare şi minuni –
Iar
inima de lună mi-atârnă ca liana.
Când
mă surprinde ea, răpus ca Acteòn,
Eu
cad şi sângerez printre frunzişuri,
Dar
mă răpeşte de acolo-n phaetòn
Şi
mă strămută-albele prundişuri
Din
cer, zeu mândru – Apollòn;
O
!... colţii frumuseţii,-n luminişuri !
Cât
am iubit-o,-n vară, pe Maria,
Grecoaica
măslinie de la Huşi ,
Cu
părul de-abanos în ineluşi,
Şi
ochi albaştri cum este tăria
Adâncă-a
cerului !... Azi niţeluşi
Îmi
pare doar că am călcat pe glia –
Ce-a
devenit în toamnă ca pustia –
Din
care-Adam şi Eva-au fost excluşi.
Şi
cald era, iar noi, ca în văpaie
Am
ars pe rugul dragostei, aprinşi
Ne-am
copt la focul ei ca o păstaie.
Ce
trist că ne-am trezit prea iute ninşi
De
albele cenuşi din vâlvătaie,
Ca
două flăcări pe altare – stinşi !
Dianei,
– himera – balaurul,
Strălucită
întocmai ca aurul,
Îi
sunt de lanţuri eu faurul
Şi-o
ferec, precum Minotaurul,
Sporindu-mi
întruna tezaurul.
lui I.
Regină
Sonoră
Lady C., te uită, chinul
Cum mă toacă, mă sugrumă
Şi mă fierbe numa-n brumă !
Dă-mi pocalele cu vinul
Care-n ceruri mă îndrumă,
Dă-mi cu vraja ta alinul.
Lady C., te uită, chinul
Cum mă toacă, mă sugrumă !
Tu nu vezi că nu-i de glumă ?
Dă-mi din farmecul tău
plinul,
Harul dă-mi, şi mai pe urmă,
Cum mă toacă, mă sugrumă,
Lady C., te uită, chinul !...
Pe tine, fată,
floare-păpădie,
Cu de-aur păr, coroană – spic
de grâu
Şi cu dumbrăvi de iasomie-n
brâu
Te chem în umbra serii
străvezie,
Cu de-aur şi rubine,-n
ceruri, fluviu,
Prin lunca verde,-nmiresmată
şi pustie,
Pe unde vântul doar şi apele
adie
Suspine, şoapte şi de cânt
diluviu.
Străbate-vom prin cântec şi
cu raza
În suflet, laolaltă, ne va
unì extaza.
Didina are dude – scria-n
abecedar…
Aveau şi,-n deal, bunicii,
fructele zălúde.
Ca perlele de albe, sau
negre,-ori crude,
Ori coapte, totdeauna pline
erau de har.
Didina are însă şi de-alte
poame rude –
A învăţat pe urmă un alt fel
de şcolar –
Ea are şi cireşe în cupe de
cleştar
Aprinse-n rămurişuri şi de
lumină ude.
Mai are,-ascunse-acolo, dulci
şi coapte
De aur mere, pere albe,
tremurate,
Le rumeneşte luna şi stelele
în noapte.
Cumínecă-te, oame, din pom,
pe săturate,
Din taina ce te-mbie
cu-armonicele-i şoapte;
Lumină şi-ntuneric vor sta
alăturate…
Cântarea – totdeauna înaltă
ca lumina,
Iscată dintr-odată, mi-a
potopit grădina,
Mereu se prelungeşte, se
rotunjeşte-n bolţi
Şi-n sfere ca-ntr-o mie şi…
câte oare nopţi ?
Abia se isprăveşte un cântec,
ce credeai
Că-n el cuprinde totul, şi
altul îi răspunde
Cu clocotul năvalnic bătând
din a lui unde
Sau cu-o cântare lină de
fluier sau de nai.
Fiinţa ta aievea
se-ntruchipează iute
Ca foşnetul de aripi, ca
vântul printre brazi
Şi tot aşa lumina în clipă tu
ţi-o arzi
Ca să dispari prin cetini cu
cârdu-ntreg de ciute.
Iar eu privesc din umbra de
codri neguroşi
Cum se răsfrâng în unde
măreţii chiparoşi
Şi-mi sună-ncet din valuri,
duios şi cristalin
A apelor cântare, şi-mi bate
în ţărmuri lin.
Te joci cu mine, iară eu
întruna scriu
Şi stau cuprins de-un vis
şi-o amăgire
Ca de lumini. Ca David în
Psaltire
Mă-nchid şi mă îngrop în
versuri viu.
Şi îţi voi fi curând doar
amintire
A unui vis de toamnă auriu,
Plutind pe
ceru-albastru-fumuriu
Cu soarele ce cade-n
asfinţire.
Iar frunze
Spre marile şi-adânci
singurătăţi
Îţi vor foşni în taină vreun
cuvânt
Din vechile poeme citite-n
alte dăţi.
Vei mai simţi cândva un nou
avânt
Şi-un dor de piscuri
scufundate-n bolţi ?
(ciornă)
femeie,
pământ cu râuri şi păşuni
copac cu poame şi cu roade
şi cu grădini
cu lacuri
podişuri
văi
şi munţi
cu ramuri-rădăcini
cu peşteri
stele-sori
cu Meca – pântece
cu văi adânci
şi munţii lini
cu pulpe-trunchi
cu miresme
cu dumbrăvi
şi cu vulcani arzând de lavă
cu geruri aspre şi otavă
cu zăpezi
cu fierbinţile amiezi
şi primăveri prin lunci
cu nopţi adânci
şi mii de stele
copacul mitic
pământul labirintic
scări şi trepte
cu viori şi cu trompete
şi ape adânci
şi nalte creste
cu mări şi lacuri şi oglinzi
–
tu toate-n tine le cuprinzi !
Aroma ta, ce dulce e ! spuneam.
– Acum
Culeg din florile ştiute doar
venin,
Iar vinul tău cel tare – azi
aspru şi pelin,
Şi flacăra din vatră –
înnăbuşită-n fum.
Din visul de-altădată, atâta
de senin,
Mi-a mai rămas o urnă doar de
scrum.
Ci vântura-voi totul degrabă
şi la drum
Pornesc şi noul suflet să-ţi
închin,
S-aprind în cale-ţi zări
diamantine,
Şi să-mi împodobesc mereu
cireşii
Cu flori şi roade,-atlaze şi
rubine.
Chiar dacă astăzi tu cu
spinii
Trimişi mă sângeri, cu
măceşii
Voi împleti cununi ale
luminii.
Te recitesc şi, nu e de
mirare,
Tu mereu cuceritoare
Eşti şi,-ncet, ceva mă doare
:
iureşul copacului în floare !
*
Vezi ? Sunt vinovat, şi nu mi-o iert,
Şi nici pe tine nu te cert.
Te-am învăţat cu versuri
aspre
Şi-ţi scriu acuma versuri
moi,
Cum cresc pe ramuri, vechi,
altoi !
Miroase totul a lumină...
Mă iartă, sunt şi eu de tină.
O, dacă-ai ştii,
Cuvântul tău
Ce bucurii,
Ce liturghii,
Ascunde-n el !
Şi ce plăcut e jocul !...
Dar dacă ne atinge
Scânteia lui şi focul,
Nu-l vom putea-vom stinge
Cu marea şi potopul...
Părul tău, iubito, unduios ca
fumul
Poartă-n el miresme aspre de
cafea.
Cine în penumbră chipu-ţi va
vedea
Îl va duce-n suflet
luminându-şi drumul.
Pana mea în stare nu-i ca să
redea
Chipul ce o clipă mi-a lucit
– o stea.
Părul tău, iubito, unduios ca
fumul
Poartă-n el miresme aspre de
cafea.
Frumuseţii pure i-am gustat
veninul
Şi l-am pus în versuri, să o
fac să stea,
Să-mi rămâie-aproape – chinul
şi alinul.
Poartă-n el miresme aspre de
cafea,
Părul tău, iubito, unduios ca
fumul !
O picătură de ploaie, amară
Se scurge pe geam în amurg
Şi lasă în urmă o pară
De flacără umedă – rug...
Acuma şi noaptea se lasă,
Dar lacrima stăruie-acolo
Un semn peste timp că într-una
De-acuma tot plouă, şi plouă...
Peste durerea cea veche,
Pentru durerea cea nouă...
Flavia, ca mandarinii,
Te furăm toţi cu privirea
Ce tot caută-ntr-aìrea
Să surprindă, ca haìnii,
Când răsar tot mândri pomi,
Lune mândre şi holoni,
Sfere dulci, încarcerate,
Curbe moi, învederate
Plaiuri verzi, nestrăbătute,
Cu zvonuri de alăute,
Şi monade sferice,
Cu lumini chimerice,
De vise homerice.
De ţi-ai da de tot vesmântul
Jos, atunci m-ar bate vântul
Şi furtuni atunci s-ar naşte,
Când prin munţii tăi ar paşte
Zimbrii mei şi ai mei cerbi.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . .
De ce taci privind prin ierbi
?
Avea o fată păr de indigo
Era superbă – un tango,
Şi răspândea în jur parfume
Şi raze ca din altă lume.
Iar lumea-n jur – de indigo
Părea, – superbă fata şi
tango
Fiinţa-ntreagă-a ei părea,
Căzut ca-n taină, dintr-o
stea.
Mireasmă de albastru-indigo,
Cât de superbă, ce tango !
Avea şi aripi din albastre
Lumini plăpânde ca de astre.
Şi ochi de-albastru indigo,
Aşa superbi, ca în tango
Mă fulgerau cu reci lumine –
Şi fata m-a răpit la sine.
Şi-a dispărut într-un halò
Albastru-mov, de indigo,
Superba fată – un tango,
Cu păr albastru – indigo.
Să m-apuc de matematici de
acum …
Ce-o să spună Oti despre
mine,
C-am înnebunit de tot ? Mai
bine
Nu ar fi, cumva, mereu să mă
supun
Vechii îndeletniciri şi-ncet,
în mine
Frumuseţii vraja-n pagini
să-i adun ?
Dar eu tot de visul
geometriei spun,
Cercurilor taina, sferelor
senine…
Cântăresc proporţii, numărul
– că parul
E, sau e imparul, – vine pe
aproape
Să-mi aducă aur – mi-mprumută
harul.
Văluresc pe prunduri de
argint, cu ape,
Curbe asimptotici,
unduindu-şi clarul,
Cu melodici taine cântă în
andante.
Vino, iubito, cu mine prin
Laţiu,
Lângă-a Castaliei şi a
Bandusiei
Fântănă, să ne plecăm
bucuriei
În metrii antìci cunoscuţi
din Horaţiu.
Să-nchini c-un poem un vis
armoniei,
Un dor să îl stingi, ce părea
fără saţiu,
Să dai fericirii peste timp,
peste spaţiu,
De aur proporţii şi-un chip
geometriei
Fiinţei celeste. Răsfrântă în
unde,
Ce fug ne-ncetat spre fluviu
şi mare,
Vei sta în lumină şi-a ei
tremurare
Cu cântecul meu şi cu visu-o
pătrunde
Să-ţi pună pe suflet un mic
giuvaer :
Inelul de aur şi steaua din
cer.
Pe tine te-am cântat ades
Şi cu nimic nu m-am ales.
A fost himeră şi eres,
Dar himera,
Stă acum închisă-n vers.
Aijo éra y no éra…
O frază dacă-ncerc de tine
Să spun, pe dată ea în rime
Se-aşterne tainic, ca-n
descânt,
Şi-mi bântuie cu alt avânt
Sufletul meu îngenuncheat,
De parcă este deocheat.
Oricât aş vrea să înţeleg,
Eu taina nu pot s-o dezleg,
Şi stau aşa-n întunecare,
Sau în lumină cât de mare
Şi izvorăsc altă cântare…
Chiar dacă azi ai fost
patetică
Şi ai avut în suflet o
răscoală,
Cuprinsă parcă de-o ciudată
boală,
Tu mi-ai vorbit aprins de
etică,
De mărşăvii, trădări şi de
morală,
Eu te conjùr, ca pe-o eretică
:
Întoarce-te degrabă la
estetică,
Din lâncezeala inimii te
scoală !
Din aurul ceresc nu vrei să
bei –
Cu-atât mai rău e pentru tine
!
Dar cupa cu otravă de ce iei
Şi-ndemni ca singur să o torn
în vine ?
Doar pentru că am vrut din
stei
Să fac să sară ţăndări de
lumine ?
Dragostea e lucru mare…
Şi-o pricepe fiecare
După mers
Şi după fes.
Unul ia din cer o stea
Şi o-nfige-ntr-o lulea
Altul, că-i mai breaz,
În fine,
Trage steaua ca pe-un câine
Şi-o târăşte după sine.
Altul, mai deşteptul, cigă
Nu vrea steaua s-o distingă
De un praf de ciob de sticlă
–
Zice că e mult prea mică.
Eu,
Cum vezi,
M-am învăţat,
– Să mă critici nu cutezi –
Să o cânt
Şi s-o descânt
Şi s-o ferec
În cuvânt.
E nevoie pentru scris
Şi de-un abur, de un vis.
Nu se scrie doar concreto,
Poezia-i şi concetto.
Azi vreau să-ţi fac, iubito,
o icoană.
Am luat din ceruri şi argint şi
aur
Şi-azur şi stele mici precum
un faur
Şi nestemate reci –
rubine-rană.
Mă leg să-ţi pun pe degete
tezaur
Şi-n păr strălucitoare o
coroană.
Ca-n vis ai să pluteşti, cu
diafană
Fiinţă-aievea – fată şi
balaur.
Răcori voi lua din apă şi
pădure
Şi-un pic de întuneric îţi
voi face
Să-ţi fie-astfél luminile mai
pure.
Şi umeri goi voi pune să-i
îmbrace
Hlamida-mpărătească şi
să-ndure
Poveri de străluciri ce nu-mi
dau pace.
Cir-liu-lai...
Cântă-n nai
Zeul Pan,
Nimfă albă
Când te lai
În ocean
De mărgean !
Lir-liu-gean,
Lir-liu-gean !
Spumă albă,
Volburată,
Doar de vânturi
Sărutată,
Scrii pe apă,
Dragă fată !...
Inima, –
De ce tresaltă ?
Astăzi sunt un pic confuz,
Supărat şi chiar ursuz,
C-am trimis şi eu albina
Să-mi adune din lumina
Ce mi-a-mpodobit grădina,
Şi să-mi pun apoi argaţii,
Vrăbioii, guguştucii şi
cocorii
Cum se vor ivi iar zorii
Să o grămădească-n clăi,
Stoguri mari să îmi
clădească.
Ca la curte-mpărătească.
Şi-a plecat în zori de zi –
Până-n seară nu-mi sosi.
Poate că s-a rătăcit !
Ori lumina i-a înfipt
Vre o rază de argint
Drept în suflet, şi-a murit
?!
Cristinei Iordache
Când mă ia câte un dor,
Stau cu stelele-n cerdac
Şi-n lumină, ce să fac ?
Din hârtie fac răzor
Şi un pui de pitpalac
Mă îndeamnă ca să zbor,
Când mă ia câte un dor.
Stând cu stelele-n cerdac,
Pun cuvintele în ţarc
Şi cu ritmuri le-nfăşor
De Cristine şi tot tac…
Stau cu stelele-n cerdac,
Când mă ia câte un dor.
Ceruri de mai,
Ritmuri de ode,
Uvedenrode,
Cir-li-liu-lai !
Vie-n tării
Steaua surâde,
Tainice unde
Murmură vii...
Că-ţi înverzesc –
Când vei simţi –
Şi cum tot cresc
Patime vii,
Te scapă de-alean
Cir-li-liu-gean !
Cu ceruri blonde, străluciri
albastre
A-mpodobit-o Dumnezeu pe
Dana;
A frumuseţii-i nuri sunt
câinii ce Diana
I-a asmuţit din unde pe
sufletele noastre.
Rănită de-o privire, ea îţi
întoarce rana
Sporind-o cu-nmiite şi
tainice dezastre.
Cu ceruri blonde, străluciri
albastre
A-mpodobit-o Dumnezeu pe
Dana.
Aşa cum a înluminat-o pe
bălana
Sporindu-i nopţii-albastre
taina,
Cu ceruri blonde, străluciri
albastre
A-mpodobit-o Dumnezeu pe Dana
!
Iubito, cum iubeşte
un preot la altar,
Pe Cel ce-i umple cupa
de suflet doar cu har,
Eu tot astfél pe tine
mereu te voi iubi
Şi-n versuri doar lumina
în veci ţi-o voi slăvi.
Cumínec eu cu tine
de taine plin paharul
Şi-ţi dărui din acesta
prea dulcele – nectarul !
De simţi cumva într-însul
şi gustul cel amar,
Aruncă-l de la tine
– paharul de
cleştar.
Iar dacă, dimpotrivă,
tu vrei să-ţi mai trimit,
Trimite doar o vorbă,
la mine, sus la schit.
Mai am din buduroiul
cu aurul ceresc,
Dar nici prea mult nu-ţi
da-voi
– să nu te
prăpădesc.
Fii, dar, cu-ngăduinţă
şi lasă-mă să-ţi cânt
Ca apele, ca zarea
şi ca un fir de vânt.
Dacă, Flavia, tu vrei
Să te pot cânta mai bine,
Te aştept să vii la mine
La chilia dintre tei,
Ca să iau din al tău har
Un tăciune cât de mic,
Să-l aprind apoi un pic
Cu lumină de cleştar.
Şi să stăm aşa-mpreună
Doar o oră-n cerul sus,
Când e soarele-n apus
Şi răsare iarăşi lună.
Şi-ai să vezi, şi tu atunci
Vei cânta cântare lină,
Cum prin noapte lin suspină,
Vântul rătăcit prin lunci.
Şi-al cântării-ţi mărgărint
Va străbate şi prin mine
Cum prin noapte vin lumine
Cu povara lor de-argint.
Nu pasiunea, – patima de tine,
Mărturisesc acum că m-a
cuprins.
Ce dacă-mi spui că părul meu
e nins,
Şi-mi aminteşti de alte Line
?
Nu vreau să mă socot deloc
învins,
Şi să mănânc numai ca-n post
măsline.
Ca un stejar din falnice
coline,
Simt, creştetul, că cerul
mi-a aprins
Cu soarele ce cade spre apus.
Colindă-mi sufletul cu
primăveri,
Să vezi cum stele vor roti pe
sus…
Şi-mi suflă iar prin suflet
calde adieri
Şi-n cântece eu am să cad
răpus,
Prin valea ta, cu line
tămâieri…
Tu apă îmi eşti în veci
călătoare,
Eu prundul îţi sunt aurind pe
sub unde
Rotund mă adun sub pletele-ţi
ude
Şi merg ca nisip după tine în
mare.
În stânca măreaţă cântarea-ţi
pătrunde
Mă smulge durerii nicicând
pieritoare,
Mă duce cu sine rotind după
soare
Să-nchin bunătăţii şi vieţii
fecunde.
Pe ţărmuri se-adună vietăţi
însetate
Şi-ţi caută chipul în
valu-nspumat
De jalea plecării spre zări
depărtate.
Din creştetul aspru de munte
plecat
Cobor şi cu doina cântată-n
andante
Eu taina, cu tine, adâncă
străbat.
(doină)
Am să prind odată dorul
Pe la poartă când va trece
Şi-am să-l iau cu binişorul
Să-l îmbăt cu apă rece,
Şi l-oi duce-ntr-o pădure,
Pe la brâu cu o săcure,
Să-l răpun ca un gealat,
Să-l jupoi pe zvăpăiat,
Să-i pun pielea la murat
Şi la tăbăcar s-o duc,
Scule mândre să apuc
Şi să fac nişte sandale,
Din curele şi paftale
Tot din aur şi argint,
Cusute cu mărgărint,
Pentru picioarele tale.
Tu să calci atunci uşor
Pe pustiul meu de dor.
mamei
Departe-mi eşti, departe,
Ca soarele, ca norii,
Ci eu trimit cocorii
Cu de la mine carte
Să îţi vestească zorii
Luminilor aparte;
Departe-mi eşti, departe,
Ca soarele, ca norii.
Şi-astfél cum călătorii,
Rătăcitori prin noapte,
Te voi chema, cu şoapte:
Ca soarele, ca norii –
Departe-mi eşti, departe !
Tu-mi eşti altar, mi-eşti
Voroneţul
Cu turle zvelte, aur şi azur,
Mi-eşti dintre toate visul
cel mai pur,
Eşti manuscrisul meu, letopiseţul.
Tu clopot mi-eşti cu glas
de-augur,
Poem în palimpsest şi
cântăreţul.
Tu-mi eşti altar, mi-eşti
Voroneţul,
Cu turle zvelte, aur şi azur.
Eşti cerul meu, înaltul şi
măreţul
Şi-ţi dau cu verbul meu
contur…
Nu simţi cum s-a pornit
dezgheţul ?
Cu turle zvelte, aur şi azur,
Tu-mi eşti altar, mi-eşti
Voroneţul.
Mă-ndemni mereu la rime sau vesele,
sau triste...
E dreptul tău şi-al vieţii
solemne şi artiste,
De vreme ce izvorul şi l-a
trezit în mine
Şi-a luminat adâncu-mi cu
alte noi lumine.
Tu ştii, cândva prin cântec
te voi ciopli statuie –
Restriştele pe mine mă vor
lovi, cumplite;
O altă Galatee, vei părăsi
pe-artistul
Ce-a dăltuit poemul şi fiinţa
nepereche.
Va rămânea un cântec,
armonicul şi tristul
Iscat dintr-o adâncă şi
neştiută, veche,
Te voi cânta eu, mândră,
frumoasă Galatee,
Iscată din cuvinte, – statuie
şi femee
Nimbată de luceferi. Cu
sufletul eu caut
Azur şi cânt ca Pan, divinul,
azi din flaut.
Îţi fac mereu bijuterii
Din aurul şi-argintul cel mai
fin
Şi de grumazul tău le-anin,
Cămaşe-ţi ţes, cu broderii,
Şi cântece dintr-un suspin
Şi mantie din reverii.
Îţi fac mereu bijuterii
Din aurul şi-argintul cel mai
fin.
Apleacă-te încet şi lin
Şi mâna-ntinsă să o ţii
Când eu spre tine mă înclin
Din aurul şi-argintul cel mai
fin
Să-ţi fac mereu bijuterii.
Mergea prin noapte călătorul,
Pe căi lactee se ducea, –
Şi chipu-n lună-i strălucea,
Din flaut mic spunându-şi
dorul.
Iar codru-n vale-i răspundea,
Cântând îşi suspina isvorul –
Mergea prin noapte călătorul,
Pe căi lactee se ducea.
Pe chip lumina-i înflorea
Şi stele-şi tremurau fiorul
Când de iubire povestea
Şi-n căi lactee se ducea
Mergând prin noapte
călătorul.
Eu tălmăcesc în limba
românească
Şi cu penelu-ntruna
zugrăvesc,
Statui în diamant mereu
cioplesc
Iubitei dragi –
fiinţă-mpărătească.
Inele şi cercei cu
stele-mpodobesc
Cuvântu-l ard în sori, să
strălucească,
Eu tălmăcesc în limba
românească
Şi cu penelu-ntruna
zugrăvesc.
Cu mantie de aur şi de argint
ceresc
Pluteşte-n cerul meu să-l
limpezească
Şi-arípi de înger, de azur îi
cresc
Când cu penelu-ntruna
zugrăvesc
Şi-o tălmăcesc în limba
românească.
La Sfântul Gheorghe cavaler de aur
Ca la-nceputul fiecărei
vieţi,
Ca-n zorii fiecărei senine dimineţi,
Aşa la începutul oricărei
primăveri
E o durere-n toate, de
naşteri şi-nvieri.
Din sudul cald şi tainic vin
cocori
Şi altă felurime de păsări –
ursitori…
Iar florile pe ruguri îşi ard
în soare crezul,
Sub apele luminii – care le
dă botezul !...
Lină dragă, dragă Lina,
Ţi-este chipul ca lumina,
Dulce lună, soare dulce
Mă orbeşte, mă ajunge
Şi mă prăvăle prin tină,
De el inima-mi s-anină.
Lasă-mă, de arături
Să m-apuc, că-i primăvară,
Şi să semănăm săcară,
Şi bujor, prin fundături.
Plugul mi l-am pregătit,
Iară caii amândoi
Din potcoave scot scântei,
Eu privesc cum pe grindei
Răsar mugurii cei noi.
Hai să smulgem cu cormanul
De prin ţarini buruianul !
Dacă-ntârzii, rugineşte
Plugul şi se prăpădeşte,
Şi n-ai să mai vezi ovese
Aurite,-n holde dese !
De când m-ai fermecat
într-una-ţi scriu,
Mă-ngrop în scrisul meu de
viu.
Ţi-am scris vreo câteva poeme
Şi dor de altele în suflet
îmi tot geme.
Te-am îndrăgit în ceasul meu
tâziu
Şi-ţi scriu întruna, tot
mereu îţi scriu.
M-ai prins cu vraja scrisului
anume
Şi nu mai ştiu de mine şi de
lume.
Iubirea mea începe să-mi
deseneze-un chip
Apropiat de-acela al regelui
Oedip.
Cum am să pot poveştii enigma
să-i rezolv
Fără să-nchin durerii şi-n ea
să mă dizolv ?
Cu aură, frumoasă pui de
fată,
De-un an întreg eu îţi tot
cânt,
Te înfăşor cu lună şi cu vânt
Iar tu n-ai suspinat măcar o
dată.
Te cresc în cer şi pe pământ
Cu flori din nicăieri şi
niciodată,
Cu aură, frumoasă pui de
fată,
De-un an întreg eu îţi tot
cânt.
Te caut printre stele şi-n
cuvânt,
Ci-n calea mea tu mi te-arată
În doar de purpură veşmânt,
Când de un an întreg întruna
cânt :
Cu aură, frumoasă pui de fată
!
Poruncă aspră dat-ai să nu-ţi
scriu
Şi-ai întărit-o cu domnesc
sigil,
Să frâng condei oricât ar fi
subtil,
Să cânt acum, de vreau,
într-un pustiu.
Izvor de cântec murmurând
agil
Se spulberă în noapte şi
târziu
Auzi ecoul undei argintiu
Plângând cu voce tristă de
copil.
Eu suflet azi îmi culc pe
aspre, reci
Şi negre, ude lespezi, de
granit,
Şi rătăcesc pe strâmtele
poteci
Pe care singur azi mi le-am
cernit.
Aştept astfél urechea ca
să-ţi pleci,
Să mă zdrobeşti, cu pasul,
ca-ntr-un rit…
Cădem din viaţă-n Paradis,
În ceruri de smarald cădem
Şi căi lactee-n jur vedem,
Când, pe drumeagul unui vis,
C-un cântec parcă străbătem
Prin zările cu-al lor abis;
Cădem din viaţă-n Paradis,
În ceruri de smarald cădem.
Cu văl strălucitor
ne-nfăşurăm
Şi-nchişi sub cer ca-n
paraclis
Cu gura-nchisă murmurăm
Cuvinte ce nicicând s-au zis
:
În ceruri de smarald cădem
Cădem, din viaţă,-n Paradis !
Prin verdea noapte a pădurii
Mă iau după tine-n drumbravă,
Deasupra arde lumina şi-n
gravă
Poveste cobor spre taina
iubirii.
Te-opreşti la izvorul cu apă
firavă,
Un vis de amieze îngână
zefirii;
Prin verdea noapte a pădurii
Mă iau după tine-n dumbravă.
Şi-n umbră îţi arde făptura
de lavă,
Şi trec eu aievea de marginea
firii,
Mă pierd în lumina-ţi jilavă.
Mă iau după tine-n dumbravă,
Prin verdea noapte a pădurii
!
Lady C., când eu pe tine
călăuză
Te-am ales ca să mă duci
înspre Parnas,
Nu ştiam că fericirea-i un
necas
Şi-ai să te arăţi cu mine
chiar ursuză.
Mult prea iute obosită, la
popas
M-ai abandonat cărării. Ca pe
muză,
Lady C., numai pe tine
călăuză
Te-alesesem, să mă duci
înspre Parnas !
Ţi-am rănit cu mersul iute
gingaş pas,
De-ai rămas aşa, pe vale şi
mofluză,
Iar cântarea mea îţi pare
fără glas ?
Te-alesesem, să mă duci
înspre Parnas,
Lady C., numai pe tine –
călăuză !
Eu n-am să tac, deşi mi-ai
poruncit
Şi punţile cetăţii le-ai
ridicat în sus,
Şi-ai pus pe zid arcaşii şi
le-ai spus
S-alunge pe poetu-n verb
muncit.
Mi-am luat cu mine cobza şi
m-am dus,
Da’-n preajmă stau, de cântec
năucit,
Şi-ncerc noi chei în
lacătu-ncâlcit,
Când soarele pe cer e la
apus.
Nu-ţi fur nimic, nu mă ating
de aur,
Comorile nu vreau să-ţi
răvăşesc,
Adaug doar la scumpul tău
tezaur,
Din taine, doar, cu
tine-mpărtăşesc.
De’-ţi sunt şi de catene
grele faur,
Ucide-mă cu ele,-ţi poruncesc
!
Stau pe ţărmu-albastru-al
unui cântec mut,
Unduind cu patimi roşii şi cu
verde…
Sufletu-n adâncuri şi înalt
se pierde,
Părăsind ţărâna – scoica lui
de lut –
Şi înnoată-n zare,-n
Cântecul cel mare…
Înflorite-n calea vântului de
sus,
Florile-mi din ramuri zboară
spre apus
Şi mă lasă singur, pustiit şi
gol,
Ramuri către ceruri –
trunchiul, în nămol.
Păsări mari, alegre,
Zboară-n juru-mi, negre,
Fluturându-şi flamuri
Precum noaptea-n geamuri…
Prăbuşit pe-o rână
Creştetu-n ţărână
Cată, spre adâncuri,
Ale nopţii sfârcuri…
NUMAI LINA
Numai Lina-mi stă aproape
Să mă vindece de noapte
Doar cu cântece şi şoapte
Şi din suflet să-mi dezgroape
Tainele ştiute şi uitate.
În lumini ca să mă-ngroape
Numai Lina-mi stă aproape,
Şi mă vindecă de noapte.
Măr îmi e, cu mere coapte
!...
Cu sclipiri în ochi, de ape,
Cum sunt stelele în noapte,
Să mă vindece cu şoapte,
Numai Lina-mi stă aproape
Când iubeşti, cu o cântare –
Ce răsună-n noaptea mare –
Îţi aprinzi de aur soare
Şi tai aştrilor cărare…
*
Oricum dregi şi oricum stai,
Oricum stai şi oricum dregi,
Când iubeşti nu te alegi
Nici cu-o mână de mălai.
Doar cu-o pulbere de stele
Pe dumbrăvi şi pe cărări,
Cu cercei şi cu mărgele
Puse-n inimă – cântări
Ce se sting în zori de zi,
Când începe iarăşi chinul,
Vieţii când îi bei veninul…
Până când iar vei iubi
Şi cu braţu-mi voi zdrobi
Merele şi-ai tăi chiorchini,
Vinul tău să mi-l închini –
Apele tale zglobii…
Suflete, în orice clipă, de
ce treaz
Tot îmi stai, nu te mai
frânge
Drumul lung pe care plânge
Tot trecutul de durere şi
extaz ?
Nicăieri şi niciodată n-om
ajunge
Noi să stăm în lumea asta
ca-n privaz,
O s-o ducem doar în lacrimi
şi-n necaz
Şi durerea noastră nimeni n-o
s-alunge.
Te-am purtat cum am putut
printre lumini
Şi prin flori întotdeauna
te-am scăldat,
Cum era să nu te-nţepe a lor
spini ?
Dar din apele veciei, cui
ţi-a dat
Ca să bei şi suferinţei să
te-nchini,
Fie-i numele de-a pururi
lăudat !
MĂ MUT ÎNTR-O TAINĂ
În curând, pe sub iarbă, sub
glie,
Se va stinge a vieţii-mi
făclie.
Să nu plângeţi amarnic,
prieteni
Şi rude; voi Flavii, bărbaţi,
Cu suflete aspre,-ntristaţi,
Să mă duceţi în munte, sub
cetini,
La izvorul plăpând şi duios,
La margini de codru frunzos.
Departe de viii, m-oi face
pământ,
Aiurind sub lumină, în noapte
şi-n vânt.
Vor trece pe-acolo păstori,
vânători,
Deasupra-mi vor plânge cu
razele sori.
Din moarte-am să cânt cu
fluier de os,
La fel ca-n baladă ciobanul
frumos.
Şi piatra-n durere va plânge
cu mine,
Vor plânge în vale şi apele
line.
Mergând să se-adape la
tainici izvoare,
Vor trece deasupră-mi cocori,
căprioare,
Şi-n zori păsăretul cânta-va
pe strune
Spre soare-răsare, spre soare
apune…
De-acolo, din verdea poveste,
Spre valea durerii şi-a
vieţii,
Cu noaptea aprinsă pe creste,
Visa-voi, la marginea ceţii…
Nu voi pleca cu totul departe
–
Mă mut într-o taină, pe-aici,
pe aproape.
Şi voi nu vă temeţi de viaţă,
de moarte,
Lumină şi ceaţă stau veşnic
sub pleoape…
Mereu locuim în ochiu-unui
vis,
Deschis către taine ca peste
abis.
Înverzeşte ţara ! Albele
nevroze
Spulberate-s toate. Vin
apoteoze
De lumini pe ramuri, roze
paradisuri
Cu smaralduri calde şi
albastre-abisuri.
Sălcii înspre ape coame-şi
despletesc
Şi plâng în lumina aurului
ceresc.
Gingaşii mesteceni lămuresc
argintul,
Cu parfumuri cântă astăzi
híacintul.
Vin acum din ceruri rândunici
albastre,
Să ne vadă teferi, scăpaţi
din dezastre,
Din potop de geruri şi din
albe-ngheţuri,
Răsărind din noapte şi din
dese ceţuri.
De prin sudul tainic vor sosi
în zori
Înnotând pe valul apelor de
sus,
Fluturând catarge tot înspre
apus
Călătorii falnici, albii mei
cocori.
Plopii torc lumina cerului pe
fus,
Şi o ţes prin pajişti ierburi
moi cu acul,
Guguştiuci şi vrăbii-şi zugrăvesc
ogeacul,
Pescăruşi dansează,-n soare,
la apus !
În curând povestea se va
ţese-ntreagă,
Vezi, de-acum, suveica iute
cum aleargă.
Marele maestru cântă sub
prundişuri
Iar în muguri sună desele
frunzişuri !
lui L. Zoicaş
Cum vezi, o, Taliarh, numai
răbdarea
Şi soba-ncinsă, alesul vin,
cuvântul
De taine plin, iubirea –
singure de vântul
Cel aspru-al iernii şi al
sorţii, de turbarea
Ce latră pe sub ceruri
şi-nvălmăşe pământul,
Ne apără. Ce bine-a spus
Horaţiu, nu marea
S-o treci, căci n-ai găsi
nicicum scăparea;
Doar cerul de deasupra
schimbi, dar altul
Suflet nu poţi avea, nu scapi
de tine.
Îngroapă-acuma vinul în
pivniţe adânci
Şi ia din cufăr sulul, Geórgicele bine
Să pritoceşti, că iată, s-a
prăvălit în brânci
Urâta iarnă. Nouă nădejde
cântă pe coline
Şi via te aşteaptă cu noul
soare !
De ce plângi ?...
lui A. George C.
Pe calul său înaripat şi
argintiu
Ce-şi saltă-n cer stăpânul
aprig, viu,
Tu nu îi aminteşte azi despre
balaur !
A fost în vremile trecute,
ştiu,
Încununat cu dafin şi cu
laur,
De glorie acoperit ca de-un
tezaur,
Precum al soarelui măiastru
vizitiu.
Ci astăzi cavalerul stă-n
icoană
Şi i se sting, atinse de
rugina vremii,
Luminile pe chip şi din coroană.
Dar se aprind, spre Paşte, la
utrenii,
Cu florile, care-n spre vară
poamă
Născută din lumină fi-va,
ca-n vedenii !
fiicei mele
Eşti, Teodora Valentina,
Frumoasa mea împărăteasă
Şi de cât luna mai aleasă,
Mereu îţi voi slăvi lumina
Pe care crinii-ţi o revarsă.
Eu cânt acum ca apa, lina,
Pe Teodora Valentina,
Frumoasa mea împărăteasă !
Cântarea mea să fie-aleasă,
Răsune-n noapte violina,
Slăvind pe-nalta şi senina,
Frumoasa mea împărăteasă –
Pe Teodora Valentina !
nepoatei mele
Ioană mică, mamă dragă,
Umblă vorba că dichisul
Care-mpodobeşte scrisul
Mai citeţ nu ţi se leagă,
Că te-apucă şi plictisul,
După ce o vară-ntreagă
Ai umblat cu turma bleagă
Şi-ai uitat de şcoală visul.
Eu te rog acum să-mi vii
Cu o scriere aleasă,
Cum se cade la copii,
Cei cuminţi, de viţă-aleasă.
Ştiu că asta tu o ştii :
Scrisa e împărăteasă !
La una C… să îi dedic sonetul
Aş vrea, pe care îl visam
să-l ţesem,
Da’-n loc de a cânta noi
plânsem,
Iar azi nu vrea să iasă nici
pamfletul.
Aceleia, pe care o iubisem
Şi i se cuvenea numai
versetul, –
Mi-a răcorit – sutaşul ! – cu
oţetul
Aprinsa sete-n care eu
căzusem –
Îi datoram acuma doar
blesteme,
Sau să mă rog, mai bine,
pentru ea ?
Azi soarele îmi arde pur în
steme –
Durerea să mă lase, de nu
vrea,
O leg acum, în valea-i, cu
catene,
Şi mă înalţ în ceru-mi cu o
stea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu