TRADITIONALISM, ORTODOXIE
Tradiţionalismul, în general, apare
concomitent cu fenomenul modernizării culturii şi literaturii române în
perioada paşoptistă. Programul Daciei literare (din faimoasa Introducţie semnată de M. Kogălniceanu),
romantic şi, deci, modern în raport cu literatura şi cultura anterioară, este,
în esenţă, tradiţionalist, în sensul pe care îl va fixa evoluţia ulterioară a
literaturii. Chiar şi Convorbiri
literare, revista junimistă din a doua jumătate a secolului XIX, se situa
pe o poziţie în esenţă tradiţionalistă, prin respingerea formelor împrumutate
din Occident, considerate lipsite de conţinut autentic, naţional, „forme fără
fond” (T. Maiorescu). Numai că nici Kogălniceanu, nici Maiorescu nu au
confundat niciodată eticul (sau etnicismul) cu esteticul.
În fond, tradiţionalismul se constituie
ca o reacţie deloc nefirească la tendinţele de modernizare, de sincronizare cu
literatura şi cultura occidentală. El corespunde unui spirit conservator, fără
să fie obligatoriu şi reacţionar, apărător al valorilor consacrate, opus
spiritului modernist şi cosmopolit, care neagă adeseori tradiţia pentru ca pe
ruinele ei să clădească utopia modernă. Radicalizarea spiritului negator,
modernist, producea radicalizărea spiritului conservator, tradiţionalist, în
perioada interbelică.
Prima manifestare programatică a
tradiţionalismului a fost Sămănătorismul
– curent ideologic şi literar (românesc) de la începutul secolului al XX-lea,
numit astfel după titlul revistei Sămănătorul
(1901-1910), la Bucureşti, iniţiată de G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă. Din 1905, când
la conducerea revistei a venit Nicolae Iorga, ideologia sămănătoristă se
radicalizează. Iorga avea să facă din revistă o tribună a patriotismului său, a
unui naţionalism sincer şi înflăcărat. Apărut într-o epocă de acută criză a
stării ţărănimii, sămănătorismul acuza pătrunderea capitalismului la sate şi
opunea oraşului, „viciat de civilizaţie”, imaginea idilică a satului
patriarhal. Ţărănimea era considerată depozitara valorilor naţionale. Consecinţa,
în creaţia literară, a fost confuzia dintre etic şi estetic.
Sămănătorismul cultiva literatura de
inspiraţie istorică şi rurală, prelucrările din folclor etc., preluând în
intenţie obiectivele Daciei literare, deformate,
însă, în spiritul romantismului paseist (cultul trecutului şi al
naţionalismului).
Alte reviste sămănătoriste: Luceafărul, Făt-Frumos, Ramuri.
Reprezentanţi: G. Coşbuc, M. Sadoveanu, Şt. O. Iosif, O. Goga ş.a.
În Moldova, cam în aceeaşi perioadă,
tradiţionalismul s-a cristalizat în paginile revistei Viaţa literară (Iaşi, 1906-1946), sub denumirea de poporanism – curent social-politic cu
implicaţii literare la sf. sec. XIX şi începutul sec XX. Termenul este o
traducere a termenului rus narodnicism
(narod, „popor”). Teoretizat, între alţii,
de Constantin Stere, ideolog socialist, dar şi de mentorul spiritual al
revistei, profesorul, criticul şi teoreticianul literar Garabet Ibrăileanu,
poporanismul considera că obştea ţărănească, ameninţată, reprezenta un stadiu
de viaţă socială superior. „Misiunea sfântă” a intelectualităţii era să meargă
în mijlocul poporului pentru a-l lumina. În plan literar, poporanismul
recomanda interesul şi compasiunea faţă de ţărănime, concretizate într-o
literatură realistă, ce respingea idealizarea şi pitorescul căutat al
sămănătoriştilor.
*
Tradiţionalismul avea să se radicalizeze
în perioada interbelică, în paginile revistei Gândirea. Curentul poartă denumirea de Gândirism,
sau Ortodoxism
şi s-a manifestat intens nu numai în literatură (L. Blaga, V. Voiculescu,
Adrian Maniu), ci şi în artele plastice, în pictură mai ales.
Afirmat în plină efervescenţă a
modernismului cosmopolit, gândirismul
reprezintă o reacţie firească şi naturală de autoconservare, atâta vreme cât
s-a menţinut în limitele artei. El se revendica de la Sămănătorul, de la care, cum afirma principalul său teoretician,
Nichifor Crainic, a învăţat să iubească ţăranul, pământul românesc, peste care
a suprapus „cerul ortodoxiei”. Specificul naţional era astfel identificat în
credinţa creştin-ortodoxă, înţeleasă ca fundament spiritual al poporului român.
Caracterul ortodoxist al Gândirii se afirmă mai ales după 1930,
după ce în primii 10 ani în paginile revistei se reuneau condeie de prestigiu,
precum Blaga, Arghezi, Adrian Maniu, Minulescu, Camil Petrescu. Nichifor
Crainic, în articole publicate între 1924 şi 1929 (Isus în ţara mea, Parsifal, Sensul tradiţiei, acesta din urmă fiind
definitoriu), formulează doctrina ortodoxismului şi a autohtonismului. Spre
deosebire de Sămănătorul şi de N.
Iorga, care insistau pe ideea specificului naţional, ţărănesc, Gândirea şi N. Crainic insistă asupra
specificului religios. Articolele
sale sunt mai degrabă nişte eseuri, expresie a unei convingeri intime (autorul
e un poet remarcabil), argumentele aduse în sprijinul ideii fiind mai degrabă
nişte sofisme, precum acela că bisericile au altarul spre răsărit, sau că
„Lumina vine de la răsărit”, ceea ce ar fi un truism dacă nu ar vrea să afirme,
fără alte argumente, că spiritualitatea vine de la Răsărit. Este uşor de ghicit,
şi contemporanilor nu le putea scăpa asta, că propoziţia se referea la faimoasa
formulă a lui Eugen Lovinescu, adept şi teoretician al modernismului: „Ex Occidente lux!” (Lumina vine din
Apus!). Doctrina formulată de N. Crainic refuza orice orientare literară sau
culturală venită din altă parte decât dinspre tradiţiile istorice, culturale şi
spirituale ale poporului român, în care „a dominat întotdeauna o conştiinţă
religioasă ortodoxă”, deci orientală.
Majoritatea colaboratorilor Gândirii nu aderă la autohtonismul
acesta, producându-se rupturi, precum cea a lui Blaga, care s-a delimitat
public.
Dar tradiţionalismul interbelic nu se
restrânge la ortodoxismul de la Gândirea, acesta fiind doar cel mai
vizibil. O altă direcţie este cea ilustrată de creaţia lui Ion Pillat.
Poet modern, Ion Pillat este situat în
capitolul „tradiţionalism” interbelic, sau „clasicism rafinat”. Tradiţionalist
prin structură, poetul are, în literatura română, un statut paradoxal, din
cauza culturii sale poetice vădit moderne. Cert este că acest stil, aparent şi
voit vetust, a ieşit, ca tot ce este modernist, din mantaua romantismului şi
simbolismului, căruia i se opune în mod programatic.
Format ca liceean şi student la Paris,
Ion Pillat a cunoscut ecourile resurecţiei clasicismului, ca reacţie la
simbolism. Colaborator al Gândirii,
opera sa nu este, totuşi, produs al unui tradiţionalism cu rădăcini
sămănătoriste sau, mai târziu, gândiriste. Clasicismul pillatian are cu totul
alte resorturi estetice decât cele sentimental‑romantice şi naţionaliste. El
derivă dintr‑o estetică declarat clasicistă, o reîntoarcere la cultul vechii
Elade, la cultul formei, al emoţiei bine temperate de raţiune. În însemnările
sale din 1941 poetul mărturisea acest program, „strădania de a da un stil clasic
sau neoclasic valabil pentru poezia română”, înscriindu‑se astfel în aceeaşi
direcţie pe care o ilustra T. Arghezi, Ion Barbu sau, în proză, G. Călinescu.
Ce
înseamnă cu adevărat tradiţionalismul în creaţia artistică? N. Manolescu
scrie că acesta „e un stil, o formulă inventată de poeţii moderni, ieşiţi
adesea din şcoala simbolismului. El reprezintă, înlăuntrul poeziei moderne, una
din tendinţele acesteia, tendinţa de autoconservare ce se opune evoluţiei prea
rapide, în alte direcţii, a poeziei moderne [...] Aşa încât tradiţionalismul
este mai degrabă un program decât o sensibilitate reală: sensibilitatea este
una singură, poezia însăşi nu este altfel decât modernă; unii poeţi, însă, cu
bună ştiinţă, se opun schimbării, cultivând o atitudine ostilă faţă de nou,
redescoperind tradiţia. Dacă modernismul e un mod de a simţi, tradiţionalismul
e aproape în întregime un stil [...]
Poezia lor este «veche», întrucât pleacă din acest fond conservativ, dintr-o
puternică înrudire cu ceea ce reprezintă elementul ţărănesc veritabil, ca
element etnic, românesc.”.
(Din vol. Octavian Paun, Literatura romana pentru bacalaureat, Grafoart)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu