CATULLUS, C. VALERIUS

Elegie la moartea lui Rex

ELEGIE LA MOARTEA LUI REX

Căţelul Rex ajuns-a aşa curând moşneag!

În nu ştiu care lustru al vieţii lui prea scurte,

S-a pripăşit sărmanul într-o străină curte

Şi-a rătăcit prin preajmă ca un străin pribeag.

Venea, pesemne, uneori la pragul casei noastre

Şi scheuna, chema stăpâna ce-ntârzia demult,

Ciulea urechea să asculte vreun zvon, vre un tumult,

Şi hămăia cuprins de spaimă spre lună şi spre astre.

Iar luna îl privea de sus c-un ochi străin şi rece,

Văpaie albă-nfiora şi dealul şi câmpia,

Sub streşine se-nfiora de cântece pustia

Şi-atunci pe drum i se părea o umbră cum că trece.

Şi poarta parcă scârţâia, pe prispă, târşâiţi

Se auzeau rupând tăcerea şi paşii umbrei, nevăzuţi,

Şi parcă cheia s-a-ncleştat şi a sărit zăvorul,

Şi parcă-ndată s-a aprins, s-a luminat pridvorul!

Era doar o amăgire şi se trezea parcă din vis,

Iar luna sta în neclintire pe cer albastru, printre nori,

Şi albele făclii din juru-i albeau un drum peste abis,

Pe care nevăzuţi aleargă pribegii, dalbii călători.

Se-nfiora sărmanul Rex de-amara lui singurătate,

De-albastru-ntunecat şi rece arzând cu albe nestemate,

De liturghiile de greieri, de tămâieri înmiresmate,

Şi se pornea pe plâns sărmanul, în limba lui, pe săturate.

Fiori de spaimă-l scuturau şi-atunci fugea pe la vecina,

Privea fereastra şi scâncea când se-aprindea lumina.

Uita de spaime şi postea, ades, cu săptămâna,

Căţelul Rex, acum pribeag, care-şi visa stăpâna.

. . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . .

Aşa s-a stins sărmanul Rex în luna lui grânar,

Sub lună nouă şi sub stele cu albul lor pojar,

Şi-a pus o buturugă sub cap drept căpătâi

Şi a pornit pe calea stăpânei lui dintâi.

Sus cerul sta albastru şi rece, neclintit.

Dar vulturul din boltă a dat un fâlfâit,

Jăraticul din stele mai tare s-a aprins

Şi Luna spre apusuri corabia şi-a-mpins.

L-a îngropat vecinul a doua zi în luncă.

Aşteaptă-acolo vremea când va primi poruncă.

Sub ierburi şi sub flori, sub arşiţe sau brume,

Nu va mai şti durerea tristeţilor din lume.

                                           Octavian PAUN (aug. 2006), in  GRI, Caiet literar, nr. 4)

Octavian PAUN - Din vol "Stau pe tarmu-albastru" Partea I, Tarmul amintirii, 2005

Octavian PAUN - Din vol "Stau pe tarmu-albastru" Partea II, Tarmul iubirii, 2005

ADRIAN PĂUNESCU

NICHITA STANESCU_Eu nu mă spăl pe mâini de poporul meu

 NICHITA STĂNESCU

Doamne, apără poporul român.

Ai grijă de el şi

apără-l!

El este al tău

cu blândeţea lui de miel

şi cu răbdarea lui de taur

cu omenia lui

de floare de zăpadă

ce se vede pe geam, Doamne,

pe fereastră şi pe libertate!

Doamne!

poporul meu nu se spală de mine!

Eu nu mă spăl

de poporul meu!

Dacă-mi vine alt miros

decât mirosul lui,

mă spăl pe mâini

numai de propriile mele mâini

şi mă las legat

de boarea de zăpadă

a poporului meu.

Mărul se poate spăla

numai de măr,

de pomul mărului nu! De pom nu!

Apără, Doamne, poporul român

şi nu te spăla de el!

Pe maica mea

care m-a născut pe mine

am dăruit-o poporului român.

Dăruieşte-ţi, Doamne,

pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,

poporului român!

GRI - Caiet literar, 6/2009

vezi editia carte on line
http://issuu.com/octavianpaun/docs/gri_6__a5__e.i./12?e=14035922/9781845

sunt bucurii