– spiritul
veacului, mutaţia valorilor estetice, sincronism, autonomia esteticului –
Termenul sincronism (de la grecescul syn,
„împreună” şi chronos, „timp”) se
referă la proprietatea unor termeni de a se produce/ manifesta simultan,
deodată, în acelaşi timp.
Teza a fost lansată, în literatura
română, de către Eugen Lovinescu, în Istoria
civilizaţiei române moderne şi în Istoria
literaturii române contemporane – în care dezvoltă şi teoria mutaţiei valorilor estetice.
Enunţarea principiului sincronismului
pornea de la ideea că există un spirit al veacului (saeculum), pe care îl întruchipa cultura şi civilizaţia
occidentală (Ex Occidente lux,
„Lumina vine din Apus”, spunea
Lovinescu), urbană prin excelenţă, şi că civilizaţia şi cultura noastră trebuia
să se adapteze acestui spirit, să-l împrumute prin imitarea, la început, a unor
„forme” care ulterior îşi vor găsi şi un fond autentic, naţional. Faptul se
impunea şi era posibil prin extraordinara dezvoltare a mijloacelor de
comunicare.
Desigur că, în felul acesta, autorul
combătea teza maioresciană a „formelor fără fond”, împrumutate din Occident de
către liberalismul paşoptist, şi îndreptăţea politica liberală: o cultură şi o
civilizaţie nu poate aştepta până îşi creează propriile forme de expresie
adaptate conţinutului specific naţional, decât cu riscul de a rămâne anistorică
şi chiar anacronică.
Este evident că Lovinescu apăra şi
susţinea necesitatea modernismului (modernităţii), în opoziţie cu spiritul
naţionalist/ tradiţionalist, dogmatic. E. Lovinescu semnala, totuşi, că
„sincronismul înseamnă [...] acţiunea uniformizatoare a timpului asupra vieţii
sociale şi culturale a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o
interdependenţă materială şi morală”. Am putea spune că E. Lovinescu sesiza
atunci, după primul război, fenomenul naşterii acestui „sat universal”, care
este lumea actuală cu formidabilul ei sistem de comunicaţii, şi pe cel de
„globalizare” politică, industrială, socială şi culturală.
Lovinescu pornea de la ideea că spiritul veacului („o totalitate de
condiţii configuratoare a vieţii omenirii”), prezent pretutindeni, s-a
manifestat de-a lungul istoriei în mod mai intens în unele ţări: la Atena şi la
Roma, în antichitate; la germani în timpul Evului Mediu; în Italia, în vremea
Renaşterii; în Franţa, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În vremea
modernă, contemporană, el este consolidat, cu contribuţia hotărâtoare a
mijloacelor de comunicaţie, ceea ce face ca orice fenomen de civilizaţie şi de
cultură să fie înregistrat aproape instantaneu pretutindeni. Aceasta permite să
se spună că spiritul veacului se manifestă azi pretutindeni..
Corelativul conceptelor de spirit al veacului şi sincronism este conceptul lovinescian al
mutaţiei valorilor estetice, care
face ca operele, creaţiile aparţinând trecutului să nu mai manifeste o
influenţă vie asupra contemporanilor, nemaiputând fi înţelese deplin decât
printr-o raportare la timpul cărora le aparţine.
Lovinescu nu neagă conjuncţia, amestecul
de valori în cadrul operei (etice, etnice, religioase, politice etc.), ci
constată doar primatul valorii estetice în evoluţia literaturii române – o
caracteristică a procesului de sincronizare cu spiritul veacului.
Sicronizarea nu înseamnă, desigur, un
progres în raport cu creaţia epocilor anterioare, fiecare creaţie urmând a fi
judecată după criterii care aparţin operei înseşi.
Aşadar, sincronizarea literaturii şi artei cu dezvoltarea vieţii sociale însemna, pentru Eugen Lovinescu, o
acordare a modalităţilor de expresie artistică în primul rând cu noile
realităţi, ale unei culturi şi civilizaţii de tip citadin, urban, care aducea
cu sine un nou mod de a fi, o nouă sensibilitate, o nouă filosofie a
existenţei. Uniformizării, produse inevitabil de către noul mod de viaţă al
civilizaţiei industriale, universale, îi corespundea, inevitabil, în plan
artistic, estomparea enticismului, a factorului de identitate naţională.
Aceasta aducea şi un câştig: atenuarea lirismului în favoarea obiectivităţii, o
condiţie esenţială, după Lovinescu, a modernizării prozei. Era prima mare diferenţiere
în raport cu literatura anterioară şi cu literatura programatic-tradiţionalistă,
esenţialmente lirică, deci subiectivă.
Diferenţierea era posibilă chiar şi în
cazul creaţiilor care abordau teme devenite tradiţionale, precum tema
ţărănească. Tocmai de aceea E Lovinescu scria elogios despre romanul Ion, de Liviu Rebreanu, considerat a fi
„triumful şi depăşirea sămănătorismului”. Triumf, pentru că direcţia
tradiţionalistă (sămănătoristă) dădea o mare capodoperă, dar şi depăşire a
sămănătorismului, prin perspectiva obiectivă, după ce sămănătorismul
încremenise în prezentarea lirică a vieţii ţărăneşti. Aceasta ar fi o
diferenţiere de expresie.
O diferenţiere mult mai radicală era
necesitatea intelectualizării prozei şi a poeziei, imperativ cerut de programul
lovinescian. Ceea ce nu a întârziat să apară în creaţia unor scriitori ca Ion
Barbu, în poezie, sau Camil Petrescu, în roman şi în teatru – a cărui operă
este o subtilă şi rafinată dezbatere de idei.
Adâncirea lirismului în poezie a
constituit un alt criteriu de diferenţiere, ceea ce a adus cu sine o creştere a
conştiinţei de sine a poeziei, vizibilă în restrângerea criteriului
poeticităţii la lirism, ca şi în frecventele meditaţii lirice pe tema artei în
foarte numeroasele arte poetice care au apărut în această perioadă.
În concluzie, Eugen Lovinescu, a fost
principalul mentor al modernismului în perioada interbelică, revista sa Sburătorul şi cenaclul omonim
reprezentând ceea ce reprezentase în a
doua jumătate a secolului al XIX Junimea şi
Titu Maiorescu. De formaţie clasică (era doctor în filologie greco-latină al
Universităţii Sorbona, de la Paris), el a susţinut şi a apărat modernismul
moderat, fără să guste excesele avangardiste. Ca şi Maiorescu în vremea sa, E.
Lovinescu a apărat dezvoltarea autonomă a artei, principiul autonomiei
esteticului, din nou ameninţat de gravele confuzii ideologice, printre care
cele etniciste (tradiţionaliste), care vedeau în sincronism, în modernizare, în
cosmopolitism o gravă ameninţare la adresa specificului naţional.
Prof. Octavian Paun, din vol. Literatura romana pentru bacalaureat, Grafoart
