MIHAI EMINESCU_Basme in proza

 Editie virtuală de Octavian Păun, după ediţia Perpessicius, Minerva

BASME ÎN PROZĂ

FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ

          În vremea veche, pe cînd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decît în germenii Viitorului, pe cînd Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pămîntului – în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gînditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasă tînără şi zîmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sînge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte şi suferinţe – împărat ce-n viaţa lui nu rîsese niciodată, care nu zîmbea nici la cîntecul nevinovat al copilului, nici la surîsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrîne şi glumeţe a ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lese moştenire ura lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lîngă  împărăteasa tînără – pat aurit însă pustiu şi nebinecuvîntat – trist mergea la război cu inima neîmblînzită ; şi împărăteasa sa, rămasă singură, plîngea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sînii ei albi şi rotunzi, şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie.

Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegînde, icoana îmbrăcată în argint a Maicei durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adîncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.

Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunei.

Împăratul surîse, soarele surîse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie ; vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.

Şi-i puse mama numele Făt-Frumos din lacrimă.

Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o zi cît alţii într-un an.

Cînd era destul de mare, puse să-i facă  un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic, şi buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu, îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunei ; căzănd din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să se  bată el singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămaşă  de borangic, ţesută în lacrimele mamei sale, mîndră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brîul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, cînd era soarele  de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cîntecele, apele-şi ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adîncul, ca să-şi azvîrle afară undele lor, pentru ca fiecare din undă să-l audă, fiecare din ele să poată cînta ca dînsul cînd vor şopti văilor şi florilor.

Rîurile se ciorăiau mai în jos de brîiele melancolicelor stînce, învăţau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amuţiţi pe creştetele seci şi sure a stîncelor nalte, învăţau de la el ţipătul cel plîns al jelei.

Steteau toate uimite pe cînd trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind ; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor ; şi-n piepturile păstorilor tineri, răzimaţi c-un cot de-o stîncă şi c-o mînă pe bîtă, încolţea un dor mai adînc, mai întunecos, mai mare – dorul voiniciei.

Toate steteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cîntecul dorul inimii lui, şi cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori şi prin aer ca un vultur de oţel, ca o stea năzdrăvană.

Cînd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, căzînd, se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărîmată şi voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur ; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crîng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mîndru palat de o marmură  ca laptele, lucie şi albă – atît de lucie, încît în ziduri răsfrîngea ca-ntr-o oglindă de argint : dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lîngă poartă ; şi-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cîntece mîndre şi senine. Făt-Frumos se sui-n luntre şi, vîslind, ajunse pînă la scările de marmură ale palatului. Pătruns acolo, el văzu în boltele scărilor candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea cîte o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susţinută de stîlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpăte din cîte-un singur mărgăritar mare ; iar boierii ce şedeau la masă  în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur bătut cu diamante şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mîndru era Făt-Frumos.

– Bine-ai venit, Făt-Frumos ! zise împăratul ; am auzit de tine, da’ de văzut nu te-am văzut.

– Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că  destul ai viclenit asupra tatălui meu.

– Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să împle cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cît om fi şi-om trăi.

Şi se sărutară feciorii de-mpăraţi în urările boierilor, şi băură şi se sfătuiră.

Zise împăratul lui Făt-Frumos :

– De cine-n lume te temi tu mai mult ?

– De nime-n lumea asta afară de Dumnezeu. Dar tu ?

– Eu iar de nime, afară de Dumnezeu şi de Mama-pădurilor. O babă bătrînă şi urîtă, care îmblă prin împărăţia mea de mînă cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pămîntului se usucă, satele se risipesc, tîrgurile cad năruite. Mers-am euasupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială cu ea şi să-i dau ca bir tot al zecilea din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birul.

Cînd sună miazănoaptea, feţele mesenilor se posomorîră ; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vîntoase, cu faţa zbîrcită ca o stîncă buhavă şi scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei – două nopţi turburi, gura ei – un hău căscat, dinţii ei – şiruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trînti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră ; peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părţile cu şepte lanţuri de fier. Înăuntru baba şuiera şi se smulgea ca vîntul închis, dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospăţ ; cînd prin bolţile ferestelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era ? Mama-pădurilor, neputînd să iasă, trecea peste ape cu piuă cu tot şi-i brăzda faţa în două dealuri. Şi fugea mereu, o stîncă de piatră îndrăcită, rupîndu-şi cale prin păduri, brăzdînd pămîntul cu dîră lungă, pînă ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii.

Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luîndu-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra trasă de piuă, pînă ce ajunse lîngă-o casă frumoasă, albă, care steclea la lumina lunei în mijlocul unei grădini de flori. Florile erau în straturi verzi şi luminau albastre, roşie-închise şi albe, iar pintre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină şi un cîntec nesfîrşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa. Lîngă prispă steteau două butii cu apă, iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea  un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe cînd o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată  de  razele lunei, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau un fir de o mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună, ce cutreiara aerul, decît a fir de tort.

La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Frumos, fata-şi ridică ochii albaştri ca undele lacului.

– Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi, cît e de mult de cînd te-am visat… Pe cînd degetele mele torceau un fir, gîndurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine ; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descîntece, bătută-n fericire ; s-o porţi… să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele, o viaţă plină de dezmierdări.

Astfel, cum privea umilită la el, fusul îi scăpă din mînă şi furca căzu alături de ea. Ea se sculă  şi, ca ruşinată de cele ce zisese, mîinile ei spînzurau în jos ca la un copil vinovat şi ochii ei cei mari se plecară. El se apropie de ea, c-o mînă îi cuprinse mijlocul, iar cu cealaltă îi dezmierdă încet fruntea şi părul şi-i şopti :

– Ce frumoasă eşti tu, ce dragă-mi eşti ! A cui eşti tu, fata mea ?

– A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinînd : mă vei iubi tu acuma, cînd ştii a cui sunt ? Ea încunjură cu amîndouă braţele ei goale grumazul lui şi se uită lung la el, în ochii lui.

– Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc.

– Dacă mă  iubeşti, să fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui ; dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî, şi dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş muri şi eu.

– N-aibi frică, zise el zîmbind şi desfăcîndu-se din braţele ei. Unde-i mumă-ta ?

– De cînd a venit, se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu şi roade cu colţii la lanţurile ce-o închid.

– Ce-mi pasă ! zise el răpezindu-se să vadă unde-i.

– Făt-Frumos, zise fata, şi două  lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce încă! Să te-nvăţ eu ce să facem ca să învingi tu pe mama.Vezi tu buţile aste două ? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una în locul alteia. Mama, cînd se luptă cu vrăjmaşii ei, strigă cînd oboseşte : “ Stăi,  să mai bem cîte-oleacă de apă !” Apoi ea bea putere, în vreme ce duşmanul ei numai apă. De aceea noi le mutăm din loc : ea nu va şti şi va bea numai apă în vremea luptei cu tine.

Precum au zis, aşa au şi făcut.

El se repezi după casă.

– Ce faci, babă ? strigă el.

Baba de venin, se smulse o dată din piuă-n sus şi rupse lanţurile, lungindu-se slabă şi mare pînă-n nori.

– A, bine că mi-ai venit Făt-Frumos ! zise ea, făcîndu-se iar scurtă, ia, acum hai la luptă, acum om vedea cine-i mai tare !

– Hai ! zise Făt-Frumos.

Baba-l apucă de mijloc, se lungi repezindu-se cu el pînă-n nori, apoi îl izbi de pămînt şi-l băgă în ţărînă pîn-în glezne.

Făt-Frumos o izbi pe ea şi o băgă-n pămînt pînă în genunchi.

– Stăi, să mai bem apă, zise Mama-pădurilor ostenită.

Stătură şi se răsuflară.  Baba bău apă, Făt-Frumos bău putere, şi-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite.

C-o putere îndoită, cu braţe de fier, o smuci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pămînt pînă-n gît. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii. Cerul încărunţi de nouri, vîntul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cînta adînc ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind cu mîinile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, şi mînile ei reci s-ascunseră-n sînul lui.  Ca să se trzească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi de pe cer, luna roşie ca focul se ivea din spărturile lor risipite ; iar pe sînul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sînul lui şi părea că adormise. Ajunse lîngă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducînd-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fîn cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca într-un cuib.

Soarele, ieşind din răsărit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele ei dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mînile  mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fîn, ochii mari, închişi şi adînciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presură cîteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele –  o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învoioşate o făcaeau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea ei de glasul cel plîns al fluierului. Cînd era soarele-n amiezi, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzîndu-se somnoroasă, zise încet şi zîmbind :

– Tu eşti aici ?

– Ba nu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici ? zise el mai lăcrămînd de fericire.

Cum şedea el lîngă ea, ea-şi întinse un braţ şi-i cuprinse mijlocul.

– Hai, scoală, zise el desmierdînd-o, e ziua-n amiaza-mare.

Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul şi astfel trecură prin starturile de flori şi intrară în palatul de marmură  al împăratului.

El o duse împăratului şi i-o arătă, spunîndu-i că-i mireasa lui. Împăratul zîmbi apoi îl luă de mînă pe Făt-Frumos, ca şi cînd ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit pe luciul lacului şi ochii i se umplură de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripile ca pe nişte pînze de argint şi cu capul cufundat în apă sfîşia faţa senină a lacului.

– Plîngi, împărate ? zise Făt-Frumos. De ce ?

– Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi, şi cu toate aste vin să-ţi cer şi mai mult.

– Ce, împărate ?

– Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde ? Tînăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă. Şi, cu toate astea, de cîte ori am vrut să-mi fac samă… Iubesc o fată, cu ochii gînditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mîndru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vînînd prin păduri bătrîne. O, cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui ! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu !

Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decît zilele, mai scumpă decît mireasa.

– Împărate pré luminate, din cîte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decît toate : acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului.

Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vînt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui – Ileana o chema – îi zise încet la ureche, sărutîndu-l dulce :

– Nu uita, Făt-Frumos, că pe cît vei fi tu departe, eu oi tot plînge.

El se uită cu milă la ea, o mîngîie, dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrăţoşările ei, se avîntă pe şeaua calului şi plecă în lume,

Trecea prin codri pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi cînd răsărea dintre stînci bătrîne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din cînd în cînd cîte-o streanţă uriaşă atîrnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vîrful vreunui munte – o noapte sfîrticată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte.

Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mărei încet şi melodios, pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept asupra mărei, se oglindea în fundul ei o măreaţă stîncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.

– Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizînd porţile măreţului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noape mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte.

În sala cea mare a castelului, în cenuşa vetrei, veghea un motan cu şapte capete, care cînd urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte şepte, s-auzea cale de şepte zile.

Ghenarul, pierdut în sălbatecele sale vînători, se depărtase cale de-o zi.

Făt-Frumos luă fata în braţe şi punînd-o pe cal, zburau amîndoi prin pustiul lungului mărei ca două abie văzute închegări ale văzduhului.

Dar Ghenarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieună dintr-un cap, iar calul Genarului necheză cu vocea lui de bronz.

– Ce e ? îl întrebă Genarul pe calul năzdrăvan. Ţi s-a urît cu binele ?

– Nu mi s-a urît mie cu binele, ci de tine-i rău. Făt-Frumos ţi-a furat fata.

– Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem ?

– Să ne grăbim şi nu pré, pentru că-i putem ajunge.

Genarul încălică şi zbură ca spaima cea bătrînă în urma fugiţilor. În curînd îi şi ajunse. Să se bată cu el, Făt-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.

– Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimică, dar de altă dată…  ţine minte !

Şi luîndu-şi fata alături cu el, pieri în vînt, ca şi cînd nu mai fusese.

Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fată iar singură, însă mai palidă şi mai plînsă ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vînătoare cale de două zile. Făt-Frumos luă alţi cai din chiar grajdul Genarului.

Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunei peste adîncile valuri ale mărei, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi ; ci prin fuga lor auzeau miaunetele lungi şi îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemeni celor ce vor să fugă în vis şi cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pămîntul.

Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos şi-l azvîrli în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fată cu tot.

Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decît o mînă de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lîngă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspîndeau o undă răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului ar fi înţeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde pînă-atunci nu călcase picior de om ?

Dar pe vremea aceea Domnul îmbla încă pe pămînt. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui ;

Celălalt, mai umilit, nu părea decît umbra celui luminat. Erau Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbîntate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pîrău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfîşiau valurile pînă la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfîntă şi luminată şi mînele sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amîndoi în umbră – Domnul cugetînd la tatăl său din cer, şi sf. Petrea ascultînd pe cugete doina izvorului plîngător. Cînd se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea : “Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte”. “Amin !” zise Domnul, ridicînd mîna sa cea sfîntă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.

Ca prin farmec peri izvorul şi copacii şi Făt-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur. Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mărei, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat ; şi pe sf. Petrea, care, mergînd în urma lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui Făt-Frumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii pînă ce chipul sf. Petrea se risipi în depărtare, şi nu se vedea decît chipul strălucit al Domnului aruncînd o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încît dacă soarele n-ar fi fost în amiazi, ar fi crezut că soarele apune ! el înţelese mununea învierii sale şi îngenunchie înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută.

Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul umbrei ca o uriaşă umbră. El intră în casă… fata Genarului plîngea. Dar cînd îl văzu, faţa ei se-nsenină cum se-nsenină o undă de o rază. El îi povesti cum înviese ; atunci ea-i zise :  “De răpit, nu mă poţi răpi pînă ce nu-i avé un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi ; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-şi are calul, ca să poţi şi tu să capeţi unul ca acela. Pînă atunci însă, pentru ca să nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare. El şezu pe un scaun, iar ea şopti o vrajă dulce, şi, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roşă închisă ca vişina coaptă. Ea-l puse în florile din fereastră şi cînta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei.

Atunci intră şi Genarul.

– Veselă, fata mea ? şi de ce eşti veselă ? întrebă el.

– Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea rîzînd.

Se puseră la cină.

– Tată, întrebă fata, de unde ai calul dumitale, cu care îmbli la vînat ?

– La ce-ţi trebuie s-o şti ? zise el încruntînd sprîncenele.

– Ştii pré bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o ştiu decît numai ia-aşa, ca s-o ştiu, pentr c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească.

– Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată, zise Genarul.

 Departe de-aicea, lîngă mare, şede o babă care are şepte iepe. Ea ţine oameni care să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decît trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea-l pune să-şi aleagă drept răsplată un mînz, iar de nu, îl omoară şi-i pune capul într-un par. Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi, ea-l vicleneşte pe om, căci scoate inimele din caii toţi şi le pune într-unul singur, încît cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decît unul de rînd… Eşti mulţumită, fata mea ?

– Mulţămită, răspunse ea rîzînd.

Totodată, însă, Genarul îi aruncă în faţă o batistă roşie, uşoară, mirositoare. Fata se uită mult în ochii tatălui său, ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastă veghea pintre frunzele ei ca o stea roşie prin încreţiturile unui nor.

A doua zi Genarul plecă iarăşi des-dimineaţă la vînătoare.

– Fata sărută murmurînd floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei.

– Ei, ştii ceva ? o întrebă el.

– Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punînd dosul mînei pe fruntea ei, am uitat tot.

– Însă eu am auzit tot, zise el. Rămîi cu bine, fata mea ; în curînd ne vom vedea iar.

El încălecă pe un cal şi dispăru în pustiuri.

În arşiţa cea dogoritoare a zilei… văzu aproape de pădure un ţînţar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte.

– Făt-Frumos, zise ţînţarul, ia-mă de mă du pînă-n pădure, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţînţarilor.

Făt-Frumos îl duse pînă în pădurea prin care era să treacă.

Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mărei şi văzu un rac atît de ars de soare, încît nu mai avea nici putere să se întoarcă-napoi…

– Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor.

Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urmă calea.

Cînd, înspre seară, ajunse la un bordei urît şi acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şese aveau fiecare-n vîrf cîte un cap, iar al şeptelea fără, se clătina mereu în vînt şi zicea : cap ! cap ! cap ! cap !

Pe prispă o babă bătrînă şi zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap.

– Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos.

– Bine-ai venit, făcăule, zise baba sculîndu-se. Ce-ai venit ? ce cauţi ? vrei să-mi paşti iepele poate ?

– Da.

– Iepele mele pasc numai noaptea… Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut… Fată hăi ! ia dă-i tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l.

Alături cu bordeiul era sub pămînt o pivniţă. El intră în ea, şi acolo văzu şapte iepe negre strălucite – şapte nopţi, care de cînd erau nu zărise încă lumina soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare.

Nemîncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte în aerul întunecos şi răcoare al nopţii. Dar încet, încet, simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră şi el căzu ca mort în iarba pajiştei. El se trezi pe cînd mijea de ziuă. Cînd colo, iepele nicăieri, El îşi credea capul pus în ţeapă, cînd vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţînţari şi un glas subţire-i zise :

– Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu.

Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină.

– Ce ai, mamă ? întrebă Făt-Frumos.

– Nimica, zise ea, mi-a venit şi mie toane. Asupra ta n-am nimica… sunt foarte mulţumită. Apoi intrînd în grajd, începu să bată caii, ţipînd : Ascundeţi-vă mai bine, bată-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, ucigă-l crucea şi mănînce-l moartea !

A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi dormi pînă ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, cînd deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muşcaţi de-o mulţime de raci.

– Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu.

Era împăratul racilor.

El mînă caii-nspre casă şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută.

Însă în cursul zilei roaba babii s-apropie de el şi-i zise încet strîngîndu-l de mînă :

– Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos. Să nu mai mănînci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă… Ţi-oi face eu altfel de bucate.

Fata, într-ascuns, îi făcu merinde, şi-nspre sară, cînd era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz.

Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mînă caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenuşă mai licurea cîţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă. El gîndi c-a murit ş-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişca de loc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.

– Uite, zise el, ţi-a murit baba.

– Aş ! asta să moară ? răspunse ea suspinînd. Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea… un somn amorţit îi cuprinde trupul… dar sufletul ei cine ştie pe la cîte respinteni stă, cine ştie pe cîte căi a vrăjilor umblă… Pînă ce cîntă cucoşul, ea suge inimele celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi. Da, bădică, mîne ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba.

Ea scoase din fundul unei lăzi hîrbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă.

A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai şi-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe cînd prînzeau, baba ieşi pînă în grajd, scoase inimele din cîteşişapte cai spre a le pune într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babii se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie. Caii cei fără inimi era de un negru strălucit, tretinul cel cu inimele sta culcat într-un colţ pe-o movilă de gunoi.

– Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătînd la calul cel slab.

– Da’ cum, Doamne iartă-mă, să slujeşti tu degeaba !? zise baba cea vicleană. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău ? Alege-ţi unul din caii işti frumoşi… oricare-ar fi, ţi-l dau.

Nu, pe acela-l voi, zise Făt-Frumos, ţinînd la vorba lui.

Baba scrîşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă.

– Hai, iaţi-l ! zise-n sfîrşit.

El se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere. Părea că faţa pustiului se ia după urmele lui ca un gînd, ca o vijelie pintre volburile de năsip ce se ridicau în urmă-i.

Într-o pădure îl aştepta fata fugită. El o urcă pe cal după dînsul şi fugea mereu.

Noaptea inundase pămîntul cu aerul ei cel negru şi răcoare.

– Mă arde-n spate ! zse fata.

– Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde se vedeau nemişcaţi doi ochi de jeratec, a căror raze roşii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.

– Aruncă peria, zise fata.

Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămînd de lupi.

– Înainte ! strigă Făt-Frumos calului care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopţii. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o faţă limpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci.

Făt-Frumos zbura… zbura necontenit.

– Mă arde-n spate ! zise fata c-un geamăt apăsat, ca şi cînd s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.

Făt-Frumos se uită şi văzu o bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decît ochii roşii, ca două fulgere lănţuite de un nor.

– Aruncă cutea, zise fata.

Făt-Frumos o aruncă.

Şi deodată, se rodică din pămînt un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingînd de nori.

Făt-Frumos vîjîia prin aer aşa de iute, încît i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adînc nevăzut.

– Mă arde-n spate, zise fata.

Baba găurise stînca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.

– Aruncă năframa, zise fata.

Făt-Frumos o ascultă.

Şi deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adînc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc.

Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer şi se uită prin nori. Cale de două ceasuri – pierdută în naltul cerului – plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea cea bătrînă, cu aripele de aramă.

Cînd baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pămînt şi croncăni jalnic de douăsprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor şi baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adîncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă şi neagră. Era sufletul cel osîndit al babei.

– Am scăpat, zise fata.

– Am scăpat, zise calul cel cu şapte inimi. Stăpîne, adăogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pămînt cu două ceasuri mai de vreme, şi eu simt sub picioarele mele răscolindu-se năsipul. Scheletele înmormîntate de volburele năsipului arzător al pustiilor au să se scoale spre a se sui în lună la benchetele lor. E primejdios ca să umbli acuma. Aerul cel înveninat şi rece al sufletelor lor moarte v-ar puté omorî. Ci mai bine voi culcaţi-vă, şi eu pîn-atuncea m-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a ţîţelor ei, penru ca să mă fac iar frumos şi strălucit.

Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal şi-şi aşternu mantaua pe năsipul încă fierbinte.

Dar ciudat… ochii fetei se-nfundase în cap, oasele şi încheieturile feţei îi ieşise afară, pieliţa din oacheşe se făcuse vînătă, mîna grea ca plumbul şi rece ca un sloi de gheaţă.

– Ce ţi-i ? o întrebă Făt-Frumos.

– Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins ; şi se culcă în năsip, tremurînd ca apucată.

Făt-Frumos dădu drumul calului, apoi se culcă pe mantaua ce şi-o aşternuse. El adormi ; cu toate acestea,-i părea că nu adormise. Peliţele de pe lumina ochiului i se roşise ca focul, şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pămînt, pînă ce părea ca o cetate sfîntă şi argintie, spînzurată din cer, ce tremura strălucită… cu palate nalte, albe… cu mii de ferestre trandafirii ; şi din lună se cobora la pămînt un drum împărătesc, acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze.

Iară din întinsle pustii se răscoleau din năsip schelete nalte… cu capete seci de oase… învăluite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încît prin mantale se vedeau oasele albite de secăciune. Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi… şi încălicaţi pe schelete de cai, mergeau încet, încet… în lungi şiruri… dungi mişcătoare de umbre argintii… şi urcau drumul lunei, şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin a căror fereşti se auzea o muzică lunatecă… o muzică de vis.

Atunci i se păru că şi fata de lîngă el se ridica încet… că trupul ei se risipea în aer, de nu rămîneau decît oasele, că, inundată de o manta argintie, apuca şi ea calea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea împărăţie a umbrelor, de unde venise pe pămînt, momită de vrăjile babei.

Apoi peliţa ochilor lui se înverzi… se înnegri şi nu mai văzu nimica.

Cînd deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea şi aievea. Dar în pustiul arid nechezea calul frumos, strălucit, îmbrăcat în lumina aurie a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntîia oară.

Făt-Frumos se avîntă pe el, şi-n răstimpul cîtorva gînduri fericite ajunse la castelul încolţit al Genarului.

De astă dată, Genarul vîna departe cale de şapte zile.

El o luă pe fată pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gîtul cu braţele ei şi-şi ascunsese capul în sînul lui, pe cînd poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor năsipul pustiei. Mergeau aşa de iute, încît i se părea că pustiul şi valurile mărei fug, iar ei stau pe loc. Şi numai încet se auzea motanul mieunînd din cîte şapte capetele.

Pierdut în păduri, Genarul îşi aude calul nechezănd.

– Ce e ? îl întrebă.

– Făt-Frumos îţi fură fata, răspunse calul năzdrăvan.

– Puté-l-om ajunge ? întrebă Genarul mirat, pentru că ştia că-l omorîse pe Făt-Frumos.

– Nu, zău, răspunse calul, pentru că a încălecat pe un frate al meu, care are şapte inimi, pe cînd eu n-am decît două.

Genarul îşi înfipse pintenii adînc în coastele calului, care fugea scuturîndu-se… ca o vijelie. Cînd îl văzu pe Făt-Frumos în pustiu, zise calului său :

– Spune frăţine-tău să-şi arunce stăpînul în nori şi să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă şi l-oi adăpa cu lapte dulce.

Calul Genarului îi necheză frăţini-său ceea ce-i spusese, iar frate-său i-o spuse lui Făt-Frumos.

– Zi-i frăţini-tău, zise Făt-Frumos calului său, să-şi arunce stăpînul în nori, şi l-oi hrăni cu jaratec şi l-oi adăpa cu pară de foc.

Calul lui Făt-Frumos o necheză asta frăţini-său, şi acesta zvîrli pe Genarul pînă în nori. Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedea doi ochi albaştri ca cerul, ce răpezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului exilaţi în împărăţia aerului.

Făt-Frumos domoli pasul calului şi aşeză pe fată pe acela al tătîne-său. O zi încă, şi ajunseră în mîndra cetate a împăratului.

Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, şi de aceea, cînd se împrăştie faima venirei lui, ziua-şi muie aerul în lumină de sărbătoare şi oamenii aşteptau murmurînd la faima venirei lui, cum vuieşte un lan de grîu la suflarea unui vînt.

Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa ?

– Ea, cum plecase Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, şi acolo, culcîndu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plînse într-o scaldă de aur, aşezată lîngă ea, lacrimi curate ca diamantul.

În Grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii flori cu frunze galbene şi c-o coloare stinsă şi turbure ca turburii ochi ai morţilor – florile durerii.

Ochii împărătesei Ilenei, orbiţi de plîns, nu mai vedeau nimica, decît i se părea numai că-n luciul băiei, plină de lacrimele ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sînul ei rece, cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gîndit că-i o înmărmurită zînă a undelor, culcată pe un mormînt de prund.

Dar cum auzi vuietul venirei lui, faţa i se-nsenină ; ea luă o mînă de lacrimi din baie şi stropi grădina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori şi ale straturilor se-nverziră ca smarandul. Florile triste şi turburi se-nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit, şi din botezul de lacrimi luară numele lăcrămioare.

Împărăteasa cea oarbă şi albă umblă încet prin straturi şi culese în poale o mulţime de lăcrămioare, pe care apoi, aşternîndu-le lîngă baia de aur, făcu un pat de flori.

Atunci intră Făt-Frumos.

Ea s-aruncă la gîtul lui, însă, amuţită de bucurie, ea nu putu decît să îndrepte asupră-i ochii săi stinşi şi orbi, cu care ar fi vrut să-l soarbă în sufletul ei. Apoi ea îl luă de mînă şi-i arătă baia de lacrimi.

Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adînc al cerului. În aerul nopţii, Făt-Frumos îşi spălă faţa în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o ţesuse din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culcă şi ea lîngă el şi visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte.

A doua zi, deşteaptă, ea vedea…

A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului.

A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos.

Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii cînd se sfinţeşte un sfînt, şi roiuri de unde răsărind din inima pămîntului le-a spus cum cîntă ursitorile cînd urzesc binele oamenilor. Astfel, lăutarii măiestriră hore nalte şi urări adînci.

Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei, şi ţinură sfat lung cum să fie luminele hainei de mireasă ; apoi încredinţară taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse şi flutură în cercuri multe asupra feţei miresei cînd ea dormea ş-o făcu să vadă într-un vis luciu ca oglinda cum trebuia să fie-mbrăcată. Ea zîmbi cînd se visă atît de frumoasă.

Mirele-şi puse cămaşă de tort de raze de lună, brîu de mărgăritare, manta albă ca ninsoare.

Şi se făcu nuntă mîndră şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pămîntului.

Ş-au trăit apoi în pace şi în linişte mulţi ani fericiţi, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi.

CĂLIN NEBUNUL

Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da’ la dînsele ba. Acu, cele două era cum era, da’ cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu cîţi feciori de-mpăraţi şi de ginărari a cerut-o, împăratul n-o vrut să li-o deie. Acu-ntr-o sară a venit trei tineri şi le-o cerut, da’ el n-o vrut să le dea. Acu ei o ieşit afară şi unul dintr-înşii o prins a fluiera cît s-o făcut un nor mare şi nu s-o mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit.

Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele li dă de nevastă. Acu-n satu cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da’ unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-a zis acei doi fraţi : “Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis : “Hai şi eu cu voi”. Ş-acei doi o zis : “Hai”. Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete li dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-o zis că unde l-a zvîrli, pînă unde-a ajunge, acolo să poposească. O aruncat cel mare ş-o mers vo două zile ş-a ajuns. O aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a agiuns. Da’ cînd o aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergînd pe drum, a gătit şi cremenea şi amnaru. De-abia a avut cu ce aţîţa oleacă de foc. Ş-o zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cît or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-a culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav. Era un zmeu cu trei capete.

– Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-miu făr’ de voia nimărui ? Hai la luptă !

– Hai !

Şi s-o luptat ei, s-o luptat, păn-acu l-o omorît pe zmău şi o făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.

– Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.

Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet.

– Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimărui ? Aista era cu patru capete.

– Hai la luptă !

– Hai !

Şi l-a omorît şi pe acesta ş-o făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, cînd s-a trezit ei, a-nceput să-i deie de grije lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie. Acu iar pe la miezul nopţii s-uzi un huiet mare. Un zmeu era – cu opt capete.

– Hi ! zice Călin Nebunul, că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dînsul, hai la luptă !

– Hai !

Cît se luptă, se luptă, cît de cît să nu se deie zmăul. I-o tăiet Călin Nebunul o ureche ş-o picat o picătură de sînge ş-o stins focul. Ş-aşa, pin-tuneric, s-o-nceput ei a lupta ş-în sfîrşit l-o omorît Călin Nebunul ş-o făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el ? Foc nu-i. S-o luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-o ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vîrful lui ş-o văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntîlneşte un om pe drum.

– Bună noapte !

– Mulţămesc d-tale !

– Da’ cine eşti d-ta ?

– Eu-s De-cu-sară.

Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întîlneşte un om.

– Bună noapte.

– Mulţămesc d-tale.

– Da’ cine eşti d-ta ?

– Eu îs Miezu-nopţii.

Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întîlneşte un om.

– Bună noapte.

– Mulţămesc d-tale.

– Da’ cine eşti d-ta ?

– Eu îs Zori-de-ziuă.

Îl legă şi pe-acela. El i-o legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă.

În sfîrşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de chirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor.

Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hîrb ş-un cărbune-n lulé şi, plecînd, iacă, i-a venit aşa o mirosnă de bună din demîncat, şi, luînd o bucăţică, o curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el o ţipat straşnic, că toţi s-a trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.

Ş-o vrut să-l omoare şi el a zis :

– Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac !

Da’ ei a zis aşa :

– Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.

Da’ el o zis :

– Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari ?…

– Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, cînd ne-apropiem de palatul lui, cucoşul cîntă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim. Da’ tu-i puté mai bine, că eşti om pămîntean.

Da’ Călin Nebunul, viclean :

– Haideţi şi d-stră cu mine, că-s eu om pămîntean şi căţelul n-a bate, nici cucoşul n-a cînta.

Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dînsul, legat cot la cot de-un copac, şi cînd o văzut că s-o pornit Călin Nebunul, el s-o smucit straşnic, încît o rămas mînile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pîn’ ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-o suit pe poartă ş-o zis zmeilor :

– Hai să vă iau pe cîte unul de chică să vă dau în ogradă.

Şi lua tot cîte unul şi cu paloşul le tăia capul, pîn’ ce o tăiat la toţi. Ş-o intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin nebunul s-o suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-o intrat în casă unde dormea fata. Da’ era lună ş-o mîndreaţă afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era aşa de frumoasă de cît de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-o luat inelul de pe mînă şi s-o dus.

Cînd o ajuns la zmeii cei tăieţi, li-o tăiet vîrfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-o pus în basma ş-o trecut poarta şi s-o pornit la drum. A mers pîn’ ce-au ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiet-o, da’ una a scăpat. O luat pe degetu ista mic turta şi pe cellalt cazanu cu carne şi-ntr-un hîrb oleacă de foc şi s-o pornit la drum.

Ş-o ajuns la Zori-de-ziuă şi i-o dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-o dezlegat ş-o zis :

– Hai, du-te !

Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia.

Cînd a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de cînd era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne, ş-o bucat’ de turtă şi-i zice :

– Du-te, bre,-n pace !

Cînd a ajuns, n-o apucat a aţîţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atîta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stînjen în pămînt. Cînd s-o trezit, o zis:

– I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta !

Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-o petrecut cu dînsul noaptea. A pregătit ei iar să se pornească ş-o zvîrlit tot Călin Nebunul arcul ş-o mers ei aşa pîn’ la Pădurea de aur. Cînd a ajuns acolo, li-o zis Călin Nebunul aşa :

– Fraţilor, voi nu-ţi puté trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.

Aşa, el o pornit. Cînd o ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a-mpăratului făcea de mîncat zmăului ei.

– Bună vreme, fată de-mpărat !

– Mulţămesc dumitale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedé nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.

– Da’ cît mănîncă zmeul tău ?

– Fata zice :

– Patru cuptoare de pîne, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin.

Zice :

– Ia să văd eu, le-oi puté mînca ?

Se pune Călin Nebunul şi mănîncă toate.

Iaca, vine şi zmăul.

– Bună vreme, cîne de zmău !

– Mulţămesc Călin Nebune !

– Am venit să ieu pe fată. Na, hai la luptă !

– Stai, să mănînc ceva.

– Da’, că, zice, eu ţi-am mîncat mîncarea.

– Cu atît mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.

Şi se ieu la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei :

– Rămîi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale.

Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul pădurii cei de argint.

Fata cea mijlocie făcea de mîncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.

– Bună vreme, fată de-mpărat !

– Mulţămesc d-tale, Călin Nebune ! De numele d-tale am auzit, de-a vedé nu te-am văzut

Da’ şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-o căzut drag. Da’ fata-i zice:

– Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide !

– Da’ cît mănîncă zmăul ?

– Opt cuptoare de pîne, opta vaci fripte şi opt antaluri de vin.

– Adă-ncoace, să văd, oi puté mînca ?

Şi mănîncă tot. Iaca, vine şi zmăul.

– Bună vreme, cîne de zmău !

– Mulţămesc, Călin Nebune.

– Hai la luptă !

– Stai, să mănînc ceva.

– Că eu ţi-am mîncat mîncarea !

– Mi-o fi mai uşor la luptă.

Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul.

Da’ lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dînsul la pădurea de aramă. Cînd a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mîncat. Aceea nu-l ştia, da’ văzîndu-l cu soră-sa o-nţeles.

– Unde-ţi este bărbatu tău ?

– La vînat, Călin Nebune.Da’ fugi, c-aista te omoară !

– Cît mănîncă el ?

– Douăsprezece cuptoare de pîne, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece antaluri de vin.

– Ia să văd eu, oi mînca ?

Mănîncă Călin Nebunul, mănîncă, cînd la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa :

– Cu atîta-i mai tare zmăul decît mine.

Iaca, vine şi zmăul.

– Bună vreme, cîne de zmău !

– Mulţămesc d-tale, Călin Nebune !

– Am venit să-ţi ieu pe fată.

– Ba pe fată nu-i lua-o.

– Hai la luptă !

– Numai să mănînc ceva.

– Eu demîncatul ţi l-am mîncat !

– Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă !

– Hai !

Se luptă, se luptă, cît de cît să nu se deie zmăul.

Zice zmăul .

– Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde.

Da’ el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare.

Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus.

Şi-i zice zmăul :

– Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ast’ verde.

– Da’ Călin Nebunuk zice :

– Împărate prénălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ast’ roşie.

Cioara, cînd a auzit – ştii d-ta, a urcat-o – îndată s-o dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atîta sînge a-nceput a curge, de îmblai pîn-în genunchi.

De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit.

A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-o pornit ş-o ajuns la fraţii lui.

Ş-o zis aşa :

– Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea ; şi s-o culcat să doarmă.

Şi fraţii s-o sfătuit aşa : ca să-l omoare nu se putea, da’ să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-o scos.

Şi i-o tăiet picioarele cînd dormea ş-o luat fetele şi s-o pornit (aşa era de trudit de lupte, încît n-a simţit cînd i-au tăiet picioarele).

În zori de ziuă se trezşte el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă ? Da’ picioarele i le-o luat de-acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.

S-o luat el încetişor ş-o intrat în pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile şi trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiţi la dînsul. Ş-a auzit un cîntec aşa de jele, de i-o rupt inima. Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mînile la zmei.

– Bună vreme, voinice !

– Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai păţit ?

Şi el începe a-i spune toate cîte-au păţit.

– Hai să fim fraţi de cruce !

– Hai !

– Da’ d-ta cine eşti ? l-întreabă Călin Nebunul.

– Eu, zice,-s un fecior de-mpărat, şi pădurile astea a fost toate a tătîne-meu şi ni le-o luat zmeii ; da’ de cînd ai omorît pe zmei, acu iar sîntem noi în stăpînire, şi eu pentru că-s făr’ de mîni trăiesc aici. Eu făr’ de mîni, tu făr’ de picioare, om trăi bine.

Călin Nebunul se prinde cu mînile de gîtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa, într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice-aşa :

– Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mînile.

Dîndu-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice-aşa :

– Fă-mi mie picioare şi estuia mîni, ori te omorîm.

Şi zmeoaica zice :

– Ia, aciea, ca de un stînjen de departe, este o baltă ; vîră-te acolo, că-i ieşi cu picioare şi estlalt cu mîni.

Da’ Călin Nebunul, mehenghiu :

– Vîrî-te tu întîi.

– Ei… ba vîrîţi-vă d-voastră !

Da’ Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, că ce-o vrut să-i usuce.

– Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.

Călin Nebunul vîră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vîtă el acolo şi se scoate cu picioare şi cellalt cu mîni.

Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău.

De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa :

– De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntîi hai să mă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu.

Şi se iau şi se pornesc. Mergînd ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungînd la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da’ baba cea de la poartă era de-a noastră.

– Bună sara, mătuşă !

– Mulţămesc d-tale, voinice !

– Da’ ce-i aici, ce s-aude ?

– Se mărită fata-mpăratului.

– Da’ cine o ia ?

– Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.

Da’ Călin Nebunul îi zice-aşa babei :

– Mătuşe, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.

– Ţi-oi face, voinice.

El a luat basmaua cea de alune. Era basma de-a noastre – neagră, cu floricele p-împrejur – ş-o pus inelu-n mijloc ş-o zis aşa :

– Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da afară, vîrî-te-aşa, cu de-a sila.

Baba s-o dus ş-o intrat în ghionturi, ca acolo, ş-o pus pe masă, ş-o ieşit.

Cînd i-o dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-o bucurat… că ea nu cît să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut.

Împăratul cînd a pus mîna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-o rămas inelu-n mijloc. Fata a zis :

– Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit.

Împăratul a-nceput a striga :

– Cine-a adus basmaua cu alunele ?

Logofeţii a spus că baba cea dea la poartă. Degrab-au strigat s-aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da’ mirele, ţiganul, şedea pe trei perini de puf. Cînd o fost Călin Nebunul în pragul uşei, o perină a căzut de sub ţigan. Cînd a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis : ”Încet, să nu mă tăvăleşti”. Cînd a fost lîngă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de ! ţiganului nu i se cădea să şadă.

Zice-mpăratul :

– Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta ?

– Împărate prénălţate ! Iaca cum şi iaca cum.

Da’ ţiganul :

Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii…

Da’ Călin zice :

– Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi : este vîrful limbilor ?

A adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-au arătat.

Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd ş-o legat pe ţigan la coada calului, ş-o pus ş-un sac de nuci ş-o dat bici calului… Unde pica nuca, pica şi bucăţica din ţigan.

Acu-mpăratul a zis :

– De-acu, voinice, mi-i fi ginere.

Da’ Călin a zis :

– Ba nu,-mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da’ eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.

Şi l-o adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul ; Dar, dă, cu estălalt era potrivită. Ş-o făcut o nuntă straşnică, de-o ţinut vo trei săptămîni ; luminaţii, lăutari, ce nu era ?

Şi de-acolo o zis Călin Nebunul :

– De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.

Cît plîngea ei şi stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească ca să rămîie. Ş-o pornit. Cînd a ajuns el la casa tătîne-său, era un palat straşnic ş-un cîrd de porci, şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani. Că de cînd îi tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile.

– Bună vreme, băieţele !

– Mulţămim d-tale, bade !

– Cine şade-n curţile ieste ?

– Ia, nişte voinici cari a luat nişte fete de-mpărat, care le luase zmeii.

– Da’ cum trăiesc ei, pe care fete o luat ?

– Cel mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică.

– Da’ cea mijlocie ?

– Aia a pus-o de păzeşte găinăria.

– Da’ tu a cui eşti ?

– Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela…

Da’ el, cînd a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita faţa matale ! era a lui.

– Da’ mă rog bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.

Merg porcii, merg, cînd o scroafă nu vrea să intre.

Călin Nebunul a trîntit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa alergînd, porcii – toţi după dînsa. Decît a auzit ei ş-o ieşit afară ş-o început a striga, care-i acolo de bate porcii ? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-o văzut, l-o cunoscut. Şi s-o sculat îndată şi s-o pus în genunchi înaintea lui.

– Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşala.

Da’ Călin a zis aşa :

– Ba nu, fraţilor, hai să facem o boambă de fier, şi noi să ne punem tustrei alături, ia-aşa, cum faci cruce. Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiută că pe care-a cădé, acela-i vinovat.

Ş-o aruncat în sus, ş-o căzut pe cei doi şi i-o făcut mii de fărîme.

Şi el a făcut o nuntă straşnică. Da’ el nu era aşa de tare la inimă ca să ţie pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-o făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo… şi ei au făcut o ulcicuţă de papară şi m-o dat pe uş-afară. Da’ mie mi-o fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am ales un cal cu şeaua de aur, cu trupu de criţă, cu picioarele de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit pe-un deal de cremene : picioarele se topeau, coada-i pîrîia, ochii pocnea. Ş-am încălicat pe-o prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălicat pe-o poartă şi ţi-am spus-o toată.

BORTA VÎNTULUI

Era un om sărac-sărac ş-avea o mulţime de copii. Acu era în vremea foametii şi el a muncit vo săptămînă pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la rîşniţă cu dînsele. După ce le-o rîşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da’ el straşnic s-o mîniat. “Nu mă las eu aşa, cu cuna, cu două”, şi face un şumuiag de paie şi porneşte.

Îl întreabă un om :

– Unde te duci, cumătre ?

– Mă duc s-astup borta vîntului, că mi-a luat făina din căuş.

– Da’ unde-i nimeri-o ?

– Unde-a fi, acolo mă duc.

Mergînd el loc depărtat, a ajuns pe D-zeu şi sf. Petrea (erau pe pămînt pe-atunci).

– Unde te duci, omule ?

– Mă duc s-astup borta vîntului, că mi-o luat făina din căuş.

Da’ D-zeu i-o zis aşa :

– Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă… da’ pîn-acasă să nu zici “Nucă, deschide-te”.

Întorcîndu-se el înapoi, a-nnoptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

– De unde vii, Bade ? l[î]ntreabă omul cela.

– Mă duceam s-astup borta vîntului ş-am întîlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pînă acasă : “Nucă, deschide-te”. Ce-a mai fi şi asta ?

Femeia omului, vicleană. Ia o nucă-n mînă şi zice :

– Ia să-ţi văd nuca.

Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce-ntr-un ocol şi zice : “Nucă, deschide-te”.

Dac-o zis, atîtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie-ntreagă ! Ştii mata, putere dumnezeiască !

Se duce-a doua zi acasă : “Nucă, deschide-te”. Nuca – de unde să se deschidă !

– Hai, bată-mi-l Dumnezeu vînt şi moşneagul lua-l-ar dracu ! Mă duc s-astup borta vîntului şi bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

Ajunge iar pe Dumnezeu.

Da’ Dumnezeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă… nu l-o cunoscut.

– Unde te duci, bade ?

– S-astup borta vîntului şi să ucid moşneagul ; la ce m-o viclenit “

– Na-ţi, bade, un măgar. Da’ să nu zici păn-acasă : “Măgar, baligă-te”.

– N-oi zice.

De-ntoarce el iar pe la omul cela. Da’ omul cela îl ospătează şi-i dă vin să beie, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da’ erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus şi-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.

Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce-acasă şi-i zice : “Măgar, fă bani !”

Măgarul, de unde ?

– Acu nu-l mai iert eu.

Se porneşte să-ntîlnească pe moşneag şi s-astupe borta vîntului. Întîlneşte pe D-zeu.

– Na-ţi, bade, o cîrjă, da’ să nu zici pîn-acasă : “Cîrje,-ncîrjeşte-te”.

Ia cîrja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac-or vedé ce-a mai da şi cîrja, pe urmă să-l omoare, ca să nu prepuie că el i-o luat. Acu zice omul femeii :

– Măi femeie, noi hai cu cîrja-n zămnic[1] şi să-nchidem uşa ş-a să zicem : “Cîrjă, încîrjeşte-te”.

Se vîră. Cîrja unde-ncepe a bate ş-a zdrobi. Pînă omul era cu chef, pînă s-a trezit, ei erau ucişi ca merele..

– Bade, ţi-om da şi măgar şi nucă, numa, mă rog, scoate-ne !

Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cîrja şi nuca şi s-o pornit acasă.

Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pîn’ la-mpăratul. Atîţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grîu de aur.. Acu-mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i deie sămînţă, să semene şi-mpăratul.

– Să-i spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face.

Împăratul, cînd a auzit aşa, straşnic s-o mîniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război aspru asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pîn’ la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da’ el avé bani, da’ tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cîrja sub suman şi iese afară. Acu-mpăratul cu atîtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numa cu unul să se lupte. A zis :

– Omule, arată ţi tu întîi puterea.

– Bine, măi împărate. Cîrje,-ncîrjeşte-te, la tot soldatul cîte două şi la împăratul nouă ! (Cîrja era dumnezeiască, tot în cap bîcîia.)

O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas în pace ş-o trăit bine.

Să dea Dumnezeu să trăiască şi copiii mei aşa.

FINUL LUI DUMNEZEU

 

Poveste, poveste, da’ eu nu-s de pe cînd poveştile, eu sunt de mai încoace, da’ m-am dus într-o zi la soacră-mea ş-am găsit un sac de poveşti, şi venind acasă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul, şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş-am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era îngreunată ş-o făcut

un băiet, da’ el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat, ş-o rămas băietul năzdrăvan.

Da’ la urma băiatului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da’ la dînsa ba. Treaba ei era să ducă demîncat în ţarină. Ducînd ea demîncat în ţarină, a zărit-o un zmău şi s.o pus pe-atîta s-o ieie. Da’ finul lui Dumnezeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei : că el a face o brazdă de plug pînă la demîncat, şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da’ finul lui Dumnezeu era năzdrăvan, nu era, da’ zmăul – straşnic ! El a ştiut ce-o urzit frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pîn’ la casa lui. Fata s-a dus cu demîncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie – nu-i !

– Eh ! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-o luat-o zmăul, a zis finul lui Dumnezeu.

Şi-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvîrlea, şi el mergea după dînsa.

A ajuns pînă la o fîntînă şi la un copac. Acolo, puindu-se el să se odihnească, aude zicînd aşa :

– Doamne, Doamne, de-ar veni mama, c-acuşi ne mănîncă balaurul !

– Oare cine să s-audă ? Se uită-n vîrful copacului, vede doi pui de pajere. Copiilor, da’ unde-i balaurul cel care vă mănîncă ?

– E-aici în fîntînă.

– Mult v-o mîncat pîn-acum ?

– Ia, vo douăzeci şi patru.

– Ia las’, că vă scăp eu !

Se suie-n vîrful copacului lîngă pui. Da’ balaurul întinde-un cap să ieie un pui. Da’ el avea paloş şi taie capul. Întinde şi cellalt, şi-i taie ş-acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa :

– Cîţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mîncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănînce ; vîrîte sub aripa mea.

S-o vîrît sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare ; vine pajăra. Pajăra era mama vîntului.

– Dragii mamei, nu v-a mîncat ?

– Finul lui Dumnezeu ne-a scăpat.

– Unde-i, să-l mănînc de bucurie !

– Mă rog, mamă, dacă l-ăi mînca, să-l faci înapoi.

– Da’ unde-i ?

– Îi la răsărit.

Da’ ea a-nceput a vîjîi tare la răsărit. Da’ puii zic către finul lui Dumnezeu :

– Mamei, are să-i treac-un foc de-a te mînca pîn’ ce va ajunge la răsărit.

Vine.

– Nu-i, dragul mamei.

– Iacătă-li-i, mamă !

Da’ ea-l ia şi-l înghite, şi cînd l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

– Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii ? a zis pajăra.

– Să-mi spui unde-i zmăul cu soră-mea.

– Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

– Altmintrele, nu-mi mulţumeşti.

– Să şuier să-mi vie ficiorul, vîntul de la răsărit.

Ş-o şuierat ea o dată ş-o venit un om – era statul lui de o palmă şi barba lui de un cot şi călare pe un iepure şchiop. Şi-i zice pajăra :

– Statu-palmă

Barbă cot,

Călare pe-un iepure şchiop,

unde-i zmăul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău ?

– Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vîntul de la miazăzi…

Cînd o suflat o dată, a venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da’ cînd sufla, peste tot locul s-auzea.

– N-ai văzut, n-ai auzit pe zmăul care-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău ?

– Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

– Ce-i de făcut ? zice pajăra.

– Da’ n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce ?

– Da’ unde-s ?

– Aceia-s departe. trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea, şi te porneşte, băiete, la drum. Şi să pui perii-n trei, şi cînd, la o vreme de nevoie, să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor, şi fă de-a dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du-nainte.

Se ia el şi porneşte, merge pîn-în pădurea ceea… cînd în mijlocul pădurii vede-o fumărie straşnic de mare, încît se-năduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo prin fum binişor şi găseşte pa mama zmăului – îşi pîrlea părul de pe picioare, că era cald straşnic şi nu mai putea.

– Bună ziua, mătuşă.

– Mulţămesc dumitale, voinice, da’ – zice – und’ te duci, voinice ?

– Caut curtea zmeului, mătuşă.

– I, flăcăule ! mult trebuie să nergi pîn’ ce-i ajunge, şi nu mai rămîi cu zile de te-i apropia.

– Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-e frică, mă duc.

– Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

El ducîndu-se aşa prin pădure, aude un glas de om zicînd :

– Valeu, valeu, tare mi-i foame !

El s-apropie. Oare ce să fie-acolo ?

– Da ce te vaiţi, bade ?

– De pe nouă lanuri grîu am strîns şi tot pîne l-am făcut şi l-am mîncat şi tot mi-i foame.

– Hai cu mine !

Mergînd el mai departe, a auzit un glas de om zicînd aşa :

– Tare mi-i sete !

– Bună vreme, omule ! Pentru ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi ?

– Cîte iezăre a fost în pădurea asta, toate le-am băut şi tot mi-i sete.

– Hai cu mine !

– Hai !

Mergînd ei aşa mai departe, a intrat în altă pădure tustrei ş-aude sub tufe un foşnet. Cine era ? Vîntul de amiază, cel cu buze mari.

– Bună vreme, vîntule, ce faci aici ?

– Mă stăpînesc să-mi ţin suflarea şi să-mpuşc un ţînţari. Da’ să-l împuşc să nu-i sparg pielea.

– Da’ unde-i ţînţarul, că eu nu-l văd.

– Îi lîngă soare.

– Lasă, hai cu mine !

– Ba nu. Eu mă duc după ţînţar, duceţi-vă voi înainte.

Merg ei mai departe şi ajung la palatul zmăului. Zmăul era la vînat şi fata şedea-n cerdac.

– Bună vremea, soro !

– Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te, că te prăpădeşte.

– Nu mi-i frică.

– El acuş vine,-i la vînat.

Vine zmeul.

– Bine-ai venit, finul lui D-zeu !

– Bine te-am găsit, cîne de zmău !

– Hai la luptă !

– Hai !

Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi, şi nu-l putea dovedi, şi nu se da nci zmăul, nici finul lui D-zeu.

El a aprins perii cei doi ş-o venit vîntul de la răsărit şi de la amiazi, şi cînd ş-o pus buzele-n trei, drept în jumătate a despicat zmăul cînd a suflat. O jumătate a murit, că era c-un cap, da’ o jumătate nu, că era cu două – că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-palmă-barbă-cot.

– Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul ţării iştia să spuie ce i-ai făcut. De-acu, dac-ai puté ; luptă-te cu-acela.

Acu el a pornit cu soră-sa.

Cînd a ajuns aproape de palatul împăratului celuia, nu era chip să treacă, aşa era de straşnic, şi, mergînd el pin prejur, a ajuns la o baltă. Pe balta ceea erau trei băieţi, şi se băteau de la o cuşmă, de la un bici şi de la o sulă.

– Ce vă bateţi, măi Băieţi ?

– Aiestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi.

– Şi la ce vă trebuie vouă aiste ?

– Cînd pui cuşma-n cap, nu te vezi, cînd dai cu biciul, te sui la curtea-mpăratului, cînd îi zice : “sulă-sulicică”, te suie-n dealul de steclă.

– Da-n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo ?

– În dealul de steclă ţine-mpăratul pe fată.

– De ce o ţine acolo ?

– Ca să n-o ieie zmeii.

– Pînă cînd ?

– Pînă s-a găsi un voinic ca să omoare zmăul… Cel ce-a omorît zmăul îi dă fata-mpăratul.

– Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vîrîţi-vă toţi în iaz şi eu voi zvîrli cîte una, cine-a prinde mai iute, aceluia să fie.

El, viclean, ia toate-n mînă, vîră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea-mpăratul, la curtea-mpărătească.

La curtea-mpăratului era o mîndreaţă că nici nu se poate povesti. Împăratul şdea afară – era bătrîn şi bea lulea.

– Bună vremea,-mpărate !

Mulţămesc d-tale, voinice ! Tare om trebuie să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine !…

– Aşa,-mpărate, am venit să omor zmeul, să-ţi scăp fata !

– Zmeul n-o venit încă la mine. Da’ s-aude c-aicea-n vale,-ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de-a se sui să ieie fata din dealul cel de steclă.

– Rămîi sănătos, împărate !

– Mergi sănătos, voinice !

– Mă duc după zmeu. Dacă l-oi omorî, îmi dai fata.

– Ţi-oi da-o.

Ajunge el la iazul cel unde a găsit băieţii. Pune cuşma-n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruiene. Da’ el era frumos şi puternic, da’ era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuiet straşnic. aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune calare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuierat straşnic, ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş-o-nceput să-ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei.

– Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii. Păcatul mare c-o venit finul lui Dumnezeu şi le-o luat.

– Da’ tu ?

– Eu am întărtat pe vîntul de la miazăzi să rupă-n jumătate pe zmăul cu trei capete, şi două capete-o scăpat, da’ jumătate-i mort.

N-aţi făcut nici o treabă, să vă-nvăţ eu ce să faceţi. Lîngă balta asta, mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag, şi moşneagul are să moară iest-noapte. Duceţi-vă şi puneţi mîna pe banii ceia să fie-a noştri.

– Da’ dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască ?

– Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mîna pe dînsa.

– Nime, nime-n toată lumea nu se poate ?

– Ba se poate, da’ iaca ce : dac-a veni finul lui Dumnezeu pînă ce nu-ţi pune voi mîna pe bani şi s-a întîmpla apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii.

Cela a auzit.Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc-acasă. Lui îi zburda după bani. Ajunge el acasă.

– Mamă, unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine ?

A găsit mă-sa-n biserică lîngă sf. pricestanie şi ia el şi iar se porneşte înapoi. Ajungînd acolo, dracii era la bani toţi. Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic :

– Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde.

– Dacă mi-i aduce zmeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.

– Mă rog, iaca, mă duc să-l aduc.

Ş-a luat un cîrd de draci, straşnic de mulţi.

– Da’ viu poate nu ţi l-om puté aduce.

– Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi.

Şi s-o apucat dracii ş-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după zmeu, să-l pună-n el. Cînd l-a adus, aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica.

– Pune-l aici.

Dă din bici şi-l suie la-mpăratul cu fedeleş cu tot.

Îi zice-mpăratul :

– Ce ai aici ?

– Aici-i toată puterea mea,-mpărate… arată-mi fata, ori o destup.

Împăratul deodată s-o-ngrozit, da’ pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da’ el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da’, să ierţi d-ta, şi el ei.

– Voinice ! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

El, de bucurie ca să-i deie fata, odată a-nceput să ucidă zmeul. Îi turna reşin-aprinsă pe la cep ş-o-nceput aşa de straşnic a ţipa zmeul, de se cutremura palatu-mpăratului. După ce-o murit zmeul, a-nceput a ieşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, de cît voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumul devale. Şi el a luat fata şi o suit-o în dealul cel de steclă. Da’ bietu voinic, cînd a picat el mort, i-a rămas sula-n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-o fi trezit el în fedeleş…

– I, Doamne! iclean am fost, da’ mai viclean împăratul! Ce să fac eu ?

Începe el a se izbi ca să iasă de acolo. Da’ cîtă putere avea el, nu putea ca să sparg-acela. Da’ el mai avé o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzînd, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.

– Scapă-mă !

O-nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vîntului de la răsărit e-n iepure ; iepurele de ce fuge aşa tare ?) Scăpînd el, îi zice Statu-palmă aşa :

– De-acu înc-o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine.

Acu el bate din bici ş-ajunge la-mpăratul. Da-mpăratul zvîrlise sula.

– Am venit, împărate, să-mi dai fata.

Se face că nu ştie că l-a dat cu fedeleşu-n jos.

– Eu ţi-oi da fata dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata.

Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era-n grădină acolo ? Era statu-palmă.

– Ei, voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine ?

– Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia.

El i-o dă. Aşa era de mîndră, aşa amirosa de frumos floarea-aceia, de te-adormea. Ajungnd la-mpăratul, i-o dă.

– Dacă mi-i mai face ceva, eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (cîte tamazlîcuri de vite avea-mpăratul), şi dacă le-i mînca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.

O făcut aşa după porunca-mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mîncat tot într-o noapte. El numa atunci s-a săturat, da’ pîn-în ziuă a şi crăpat. Da’ el a mîncat aşa cu lăcomie, încît şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat împăratul de-atîta putere.

– Dacă mi-i bé cîte fîntîne (se află la curte) de apă, eu ţi-oi da fata.

El cheamă pe istalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da’ o fîntînă n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş-acela.

Lîngă curtea împăratului era straşnică pădure.

– Dacă tu-i sufla o dată-n codrul meu şi s-or strînge toţi ţînţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata.

El a aprins părul vîntului de la amiazăzi. Cînd s-o dus vîntul de la amiazăzi şi cînd ş-o pus buzele-n patru ş-o suflat, era să-nghită pe-mpăratul.. Aşa era de mulţi ş-aşa bîzîia ei de tare, parcă era-ntre calici la Ismail.

– Mare putere ai ! Zi ţînţarilor să se ducă de aici.

– Nu zic, pîn’ ce nu mi-i da fata.

Împăratul l-o luat cu blîndeţă şi l-o amăgit. Ş-o zis vîntului ş-o suflat şi s-o dus ţînţarii de la uşă.

– Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă, îţi dau fata.

– O sul-am fost uitat eu aici.

– Eu n-am văzut-o.

A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gîndit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gînd : să mai cheme pe vîntul de la amiază. Vîntul de la amiază i-a zis aşa :

– Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să-ncep a sufla.

– Puindu-se el, suflă şi se clatină palatul cît de cît să pice.

– Împărate, dacă mi-i da fata, vîntu-a sta.

– Palatul las’ să pice, da’ eu fata nu ţi-oi da-o.

Da’ el zice vîntului :

– Pune-te-n dreptul uşii şi-ncepe a sufla în casă cu cîtă putere ai.

El ş-o pus buzele-n cinci şi, cînd a-nceput a sufla, împăratul sărea din părete-n părete.

– Împărate, dă-mi fata, că vîntu a sta.

– Sui în dealul de steclă ş-o ia.

– Dă-mi sula,-mpărate.

– Sula am azvîrlit-o în mijlocul iazului lîngă covată… acolo unde era dracii.

El era lipit pămîntului, că vîntul nu era să-i facă nimică – cela gătise de făcut, ceia crăpase.

Aşa mergînd el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii ; şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mîndră, şi-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ş-a-nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, cînd a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncea acolo-n toate zilele.

– Ce faci aici, bade ?

– Iaca, m-o prins dracii c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de-aici. Eu am o împărăţie straşnic de mîndră, hai să fim noi fraţi de cruce.

– Hai !

– Fraţi de cruce om fi, dar fugi, că vin dracii, s-apropie miezul nopţii.

El tot mai avea apă la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi.

– Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numa lasă-ne !

– Sula din mijlocul iazului.

Se duce ş-aduce dracul sula.

– Acu du-ne pînă pe deal pe amîndoi ş-apoi nu voi stropi.

Ei, de frică, i-a dus. El a zis :

– Sulă, sulicică, suie-ne-n dealu de steclă.

Cînd l-o suit acolo, atîta de multă jelanie ce-a avut ea după dînsul, c-avea o cadă de lacrămi.

Atunci împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus-o pe soră-sa de la casa zmăului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce.  ……………………………………………………

…………………………………………………………………………………………..

---

[1] Beci (n. a.)