Din volumul Octavian Păun, Literatura română pentru bacalaureat, Grafoart
– simbolism,
poezie şi nevroză, sugestii şi corespondenţe –
de
G. Bacovia
Dormeau
adânc sicriele de plumb,
Şi
flori de plumb şi funerar vestmânt –
Stam
singur în cavou... şi era vânt...
Şi
scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea
întors amorul meu de plumb
Pe
flori de plumb, şi‑am început să‑l strig –
Stam
singur lângă mort... şi era frig...
Şi‑i
atârnau aripele de plumb.
Poezia
a fost tipărită, mai întâi, în revista Versuri,
din 1 oct. 1911 – semnată George Andoni – şi republicată în deschiderea
volumului din 1916, căruia îi împrumută titlul. Deşi, din cauza momentului
vitreg al apariţiei, volumul a trecut neobservat, ulterior receptarea poetului
a cunoscut o ascensiune spectaculoasă, de la încadrarea sa în categoria
poeţilor minori ai tristeţilor provinciale, la trecerea în rândul celor mai
importanţi poeţi români modernişti. Unii istorici şi critici literari consideră
anul apariţiei volumului Plumb anul
afirmării poeziei moderniste în literatura noastră, poezia bacoviană marcând
schimbarea criteriului poetic, care în poezia modernistă nu mai este versul
(aşa cum fusese în poezia tradiţională, milenară), ci lirismul.
Format
în atmosfera simbolismului epocii, Bacovia a fost de la început primit de
critică şi de public ca un reprezentant al simbolismului. Astăzi, manualele îl
definesc ca fiind singurul nostru simbolist autentic, primul în poezia căruia
programul simbolist îşi află o expresie deplină prin aceea că poezia sa devine
expresia unei stări de suflet exprimate aluziv, prin corespondenţa dintre
sentiment şi simbol – oferit de realitatea exterioară, care comunică între ele.
Pentru
încadrarea sa în curentul simbolist[1] există mai mute
argumente: 1) tematice: prezenţa motivelor şi elementelor de decor simboliste (amurgul, toamna, solitudinea, alcoolul,
ploaia, corbii, salonul, cafeneaua, parcul, oraşul pustiu), a
artificialităţii şi a sensibilităţii nevrotice; a muzicii (fanfara, caterinca, clavirul, vioara, flautul), prin decorul
macabru (cadavre, bolnavi, nebuni,
agonia, moartea, casa‑sicriu, râsul şi
cântecul strident); 2) stilistice: prin folosirea sinesteziei („O pictură parfumată cu vibrări de violet”;
prin utilizarea unor simboluri obsedante (plumbul,
corbii, ploaia, sicriul, amurgul); prin acuitatea senzorială, în descrierea
unor imagini care reprezintă o stare interioară; 3) intertextuale: prin citarea
unor poeţi simbolişti sau prin referirea la poezia „decadentă”, el însuşi
caracterizându‑se ca decadent.
Ceea ce izbeşte în poezia lui Bacovia este
atmosfera sumbră din care lipseşte cea mai mică referinţă explicită la vreo
speranţă de mântuire, orice idee de transcendenţă din această lume‑cavou.[2]
Nu întâlnim în ea nici „paradisurile artificiale” ale lui Baudelaire – alcoolul
şi parfumurile tari sunt exclusiv dătătoare de nevroze şi delir –, nici iluminările lui Rimbaud, ca să ne
referim doar la doi dintre poeţii citaţi de însuşi Bacovia. Numai nota macabră,
de disperare lăuntrică şi, poate, de la Rimbaud, acea „dereglare” voită şi
controlată de raţiune – dar care, la Bacovia, nu mai are decât valoarea unui
experiment ce se perpetuează în gol, fără a găsi o soluţie. Poetul plonjează în
labirintul sufletului său sumbru, coboară în infern şi rămâne încremenit,
transfigurat de ceea ce vede. Lumea
exterioară devine un simbol analog al acestei realităţi interioare proprii, în
care nu există bucurie, lumină, frumuseţe, speranţă. De aici provine „atmosfera
de copleşitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi”, limitată
la peisajul de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţe şi
cârciumi sărăcăcioase, cu parcul desfrunzit, cu melancolia caterincilor, în
care „princese oftează mecanic în racle de sticlă”, cu fecioare palide şi
tuberculoase; poetul însuşi umblă delirând şi face gesturi absurde (mătură
vatra cu o pană, zgâlţâie uşa iubitei), fanfara cântă marşuri funebre, o femeie
„cânta barbar”, iubita cântă la un clavir dezacordat peste care se prăbuşeşte
în leşin, sângele de la abator gâlgâie în canale şi colorează albul zăpezii
peste care se aşează corbii lui Edgar Poe şi ai lui Tradem (Traian Demetrescu),
cadavrele se descompun pe catafalcuri, primăverile dau nervi, ploile toamnei
ameninţă cu dezagregarea universului, iernile cu îngroparea etc. Însă, deşi
dezolantă, atmosfera aceasta nu devine obligatoriu şi înspăimântătoare. Atâta
dezolare şi tristeţe trădează stilizarea, manierismul, estetismul, fără să
înceteze a fi, prin aceasta, un strigăt copleşitor al omului modern, strivit de
realitatea sumbră, ameninţat cu reificarea, cu pierderea sensului spiritual al
existenţei[3]. Acesta este motivul pentru care Bacovia a putut fi
socotit, de către unii critici, un reprezentant al expresionismului incipient.
*
În acest context, plumbul
din poezia primului volum devine simbolul şi emblema întregii poezii bacoviene.
Poezia este în mod
programatic alcătuită din două strofe, corespunzând în mod simbolic, în ordine,
celor două realităţi: exterioară
(cimitirul, cavoul, flori de plumb, vânt) şi interioară („amorul... de plumb”). Ordinea în care sunt prezente
cele două realităţi corespunde la nivelul textului unei ordini narative
înşelătoare, care ar putea da impresia, la o lectură fugară, superficială, de
transpunere lirico‑narativă a unei experienţe reale[4]. De fapt, ordinea impusă de semnificaţii este inversă:
de la realitatea interioară spre cea exterioară, dinspre sentiment spre lume.
Poetul nu face decât să pună în relaţie de corespondenţă
sentimentele cu obiecte simbolice, capabile să sugereze o anumită stare de suflet. Altfel spus, nu cimitirul şi
cavoul îi dau sentimentul de singurătate, ci singurătatea îşi găseşte
corespondent simbolic în moarte, cimitir şi cavou.
Prima strofă circumscrie o
atmosferă a morţii, sugerată de termeni precum „sicrie”, „funerar vestmânt,
„cavou”, „coroane”. Nici ordinea în care apar termenii‑cheie, „sicriu” şi
„cavou”, nu este lipsită de sugestii, de semnificaţii simbolice: sicriul este un centru (aici un centru
imposibil de scris cu majusculă), din care începe să se desfăşoare lumea: cavoul, cimitirul şi, în cele din urmă, universul[5]. Este, de fapt, un infern al încastrării succesive, în
orizonturi opace şi în spaţii din ce în ce mai limitate, mai sufocante. Sicriul
este lipsit aici de atributele mitologice tradiţionale: barcă în care sufletul
călătoreşte spre celălalt tărâm. El nu are decât rol de încarcerare.
Strofa următoare dezvăluie
că adevăratul centru este, de fapt, sufletul contemplativului înfricoşat de
propria singurătate, de propriul neant. El îşi contemplă „amorul de plumb”
dormind „întors” – chinuit, sau mort, întors cu faţa către apus, cum se
îngroapă morţii – şi cu „aripele de plumb” prăbuşite, atârnând. Între „amorul
meu de plumb” şi suflet se stabileşte o corespondenţă simbolică uşor
sesizabilă: mitologia ne‑a obişnuit cu imaginea înaripată a Psyche‑ei (sufletul), iar zeiţa
dragostei era reprezentată simbolic prin porumbiţă sau turturică (pe vasele
descoperite la Pompei). Pornind de aici, semnificaţiile poeziei se dezvăluie cu
claritate: eul poetic are revelaţia sinelui său profund, a sufletului mort,
închis în spaţii concentrice din ce în ce mai sufocante. Senzaţia este de
tristeţe, de frig (era vânt, era frig)
şi înfiorare (scârţâiau), iar
sentimentul este de singurătate (stam
singur) şi disperare (am început să
strig). Aripile atârnând greu în jos sugerează căderea, imposibilitatea
unui nou avânt, a zborului spre înalt, a evadării. În această detaşare,
înstrăinare de sine – poetul stă singur, în faţa sufletului său, pe care şi‑l
exteriorizează şi îl contemplă – se poate regăsi acea dereglare voită a
senzaţiilor sub controlul conştiinţei, de care vorbea Arthur Rimbaud.
Pentru a sugera cu toată vigoarea
sentimentul, Bacovia utilizează mijloace dintre cele mai complexe. Mai întâi,
remarcăm folosirea exclusivă a propoziţiilor principale (deci absenţa
subordonărilor, a enunţurilor determinative) în forma lor enunţiativă propriu‑zisă,
fără indici afectivi, ceea ce constituie o marcă a abolirii discursivităţii, a
retorismului.
Predomină formele de imperfect ale
verbului, timp specific povestirii, care, prin valoarea lui durativă, întăreşte
impresia şi face să fie simţită ca permanentă.
Simbolul fundamental
rămâne plumbul, acesta având semnificaţii pe care le actualizează uşor
contextul: greutate, regresiune a materiei spre plumb (deci degradare,
mineralizare), culoare tristă, cenuşie şi rece. Toate acestea sugerează,
mineralizarea, prăbuşirea sufletească, apăsarea, strivirea, imposibilitatea
evadării, a zborului – sugerată şi de aripile care atârnă.
Plumb este cuvântul obsedant,
revenind totdeauna în aceleaşi locuri‑cheie: la rima versurilor 1 şi 4 şi la
cezura versului al 3‑lea din fiecare strofă.
Nu numai obiectele,
imaginile vizuale simbolizează, ci totul contribuie la constituirea şi
întărirea semnificaţiilor, a atmosferei de plumb: sunetele sunt stridente: vânt, scârţâiau, strig. Dar nu
numai la nivel lexical, ci şi la nivel fonetic este sugerată spaima, durerea,
plânsul interior; sunetele oscilează doar între tonalitatea minoră, elegiacă, a
imperfectelor (dormea(u), stam, era),
tonurile închise (vestmânt, vânt) şi
cele stridente, onomatopeice (scârţâiau,
frig, strig), împreună constituind o muzicalitate sumbră.
Pauzele (punctele de
suspensie) sugerează plânsul, durerea, suspinul care împiedică rostirea să
devină curgătoare. Versul are lungimea de zece silabe, cu o cezură, în ritm
predominat iambic, combinat cu peonul şi cu amfibrahul, în ton cu atmosfera
elegiacă, îndurerată.
[1] Pentru caracterizarea
simbolismului vezi şi introducerea la Celei
care pleacă, de Ion Minulescu.
[2] Eugen Lovinescu,
rezumând în proză critică universul liric al poetului, a dat o sugestivă
descriere a atmosferei bacoviene: “o atmosferă de copleşitoare dezolare, de
toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitată într‑un peisagiu de
mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţe scufundate în
noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, cu melancolia caterincilor şi
bucuria panoramelor, în care «princese oftează mecanic în racle de sticlă», şi
în această atmosferă de plumb, o stare sufletească identică: o abrutizare de
alcool, o deplină dezorganizare sufletească prin obsesia morţii şi a neantului,
un vag sentimentalism banal, în tonul caterincilor, şi macabru, în tonul
păpuşelor de ceară ce se topesc, o descompunere a fiinţii organice la mişcări
silnice şi halucinante, într‑un cuvânt, o nimicire a vieţii nu numai în formele
ei spirituale, ci şi animale.” (E. Lovinescu, Scrieri, vol. IV, Istoria
literaturii române contemporane, Minerva, 1973)
[3] Opera lui Bacovia
ilustrează în cel mai înalt grad „categoriile negative”, care stau, potrivit
lui Hugo Friedrich, la baza liricii moderniste. Vezi despre aceasta finalul
interpretării la Testament, de T.
Arghezi.
[4] Unii autori
citează o mărturie a poetului, care ar fi trăit un sentiment tulbure într‑o
anume împrejurare legată de vizitarea unui cavou, fapt lipsit de orice
relevanţă în înţelegerea semnificaţiilor poeziei.
[5]
Univers care este tot un cavou, cu cer de plumb – v. poezia Amurg, din acelaşi volum: Pe
zări argintii/ În vastul cavou...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu