MOROMETII_VOL I.

http://www.filme-romanesti.com/film.php?id=692

MARIN PREDA

Moromeţii

Volumul I

PARTEA INTÂIA

I

În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.

Era începutul verii.

Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi după ce se aruncase întrun pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.

Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine...

Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era  timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop.

– Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?

Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. „...Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!" şopti atunci Moromete pentru el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând şi acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor:

– Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule?

– Am terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-au săpat ai lui Ţugurlan... Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu ăla?

Moromete se uită ţintă la vecinul său înţelegând pentru ce ieşise el la drum şi nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând... poate n-o să ţi-l vând... De ce trebuie să ne grăbim aşa!?" părea el să-i spună.

- Dar Victor al tău... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când este voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică... admitem cazul că fiind ocupat... mai adăugă el.

Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta.

– Păi de ce zici ca nu vreai să mi-l dai, Moromete? Că vroiam să ţi-l plătesc...

Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer.

– Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el.

Bălosu nu mai zise nici el nimic; apoi după câteva clipe schimbă vorba:

Mă întâlni pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine dimineaţă o porneşte prin sat după fonciire.

Moromete rămase nemişcat.

– Zice că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu să-l ia... Că cine n-are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă.

Moromete se mohorî dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi sări spre poartă; un cal scăpase din grajd şi vroia să iasă la drum.

– Nea îndărăt, blegule, unde vreai să te duci ? strigă omul închizându-i poarta in nas.

Calul nu se sperie însă, rămase cu botul lângă ulucă şi suflă puternic pe nări, apoi, cu dispreţ parcă, se întoarse cu spatele şi începu să se frece de ulucă.

– Nea, n-auzi, surdule !... Tu-ţi adineaurea mă-tii ! strigă Moromete înfuriat.

Calul se opri din scărpinat şi porni nepăsător spre prispa casei unde zăcea Paraschiv. Moromete se luă după el, dar calul nu-l luă în seamă, se opri lângă prispă şi întinse gâtul lângă parmalâc, unde începu să roadă cu dinţii dintr-un drob de sare. Paraschiv ridică fruntea, se uită câteva clipe ca şi când n-ar fi înţeles ce se întâmpla, apoi deodată repezi calului cu toată puterea un picior în burtă.

Tot atunci mama ieşi în prag. Avea faţa roşie şi obosită, iar năduşeala îi curgea  în şiroaie înnegrite peste obraji şi gât.

– Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? Acu se întunericeşte şi ce mâncaţi?

– Raci o să mâncăm, fa, d-aia te vaiţi tu? răspunse Moromete trăgând calul spre grajd.

Raci nu se găseau nicăieri în apele satului. Tocmai raci, prin urmare, aveau să mănânce la masă. Femeia se şterse cu deznădejde pe frunte, înghiţi în sec şi pieri în tindă.

– Niculae, unde eşti, mă? strigă Moromote spre grădină.

- Aicea sunt! se auzi un glas de undeva.

- Ce faci acolo? Treci încoace şi ajută-i mă-tii! Te duseşi în grădină sa te odihneşti, că până acum stătuşi! Când ţi-oi da una după ceafă, îţi sar mucii pe jos!

Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul gol şi cămaşa de pe el era ferfeniţă. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi cu urme de sânge închegat cu praf.

- Treci la mă-ta şi vezi ce treabă are! spuse iar Moromete, pornind încet spre grădină.

II

Băiatul se urni de lângă poartă şi intră în tindă. La vatră, femeia se chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească nişte ceapă în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o oală cu ceva verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă şi o mesteca aprig, încercând din când în când s-o ţină pe loc cu talpa piciorului.

- Venişi cu oile, mă? Du-te repede şi prinde-o pe Bisisica... Viu şi eu acum să le mulgem... Să torn mămăliga... Unde sunt fetele alea?

Băiatul se uită la maică-sa şi se întoarse alene îndărăt, fără să spună ceva. Ieşi în curte şi începu să strângă oile spre obor. Câţiva miei săriseri pe prispă şi lingeau sare.

- Câşi, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât şi făcându-le vânt de pe prispă.

Închise poarta oborului şi rămase între oi tăcut. Oborul era mic şi cele douăzeci, douăzeci şi cinci de oi abia aveau loc să se mişte. Una dintre ele, care stătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ei mică şi se culcă încet, suspinând. Era o oaie bătrână şi blândă care mergea totdeauna în urma cârdului.

- Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răceşte mămăliga!

Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor cu un căldăroi în mână şi abia se mişcă.

- Hai, Niculae... hai, Niculae! Să nu-ţi dau acum câteva! Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiţi ? zise femeia cu un glas moale şi cam îndepărtat, ca şi când ar fi vorbit gardurilor.

- Lovi-o-ar moartea de Bisisica ! mormăi Niculae, apropiindu-se de o oaie neagră şi cornută care se pitise într-un colţ şi aştepta nemişcită, ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.

Băiatul se repezi asupra ei şi o apucă de picior; oaia nu se mişcă, iar când îşi simţi piciorul prins zvâcni pe neaşteptate şi-l trânti pe băiat cu burta la pământ.

- Fire-ai a naibii, dacă nu te omor ! scrâşni el şi ridicându-se cu o sprinteneală uimitoare se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din mâini. Oaia sărea în trei picioare şi gemea greu. Femeia se apropie cu căldarea şi o apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului şi începu s-o mulgă. Niculae o ţinea de coarne şi o izbea cu sălbăticie peste bot.

- Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi...

Femeia zise s-o lase în pace să nu mai dea în ea degeaba. Cum degeaba? Mergea în frunte şi totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz şi nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge şi el şi arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe mirişte, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă şi plângea în neştire. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieţi şi o bătea cu cruzime. Oaia se cuminţea un timp, lăsa alteia conducerea cârdului, apoi iarăşi îşi lua locul. Câteodată, înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărţea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în porumburi cu ciomagul şi o bătea cu bolovani până îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea tremurând şi gemea de lovituri. În ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana şi chinul băiatului reîncepeau cu prospeţime. Niculae o ţinea minte încă de pe când era noatină.

Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldăruşa şi intrase în obor să stropească oile cu aghiazmă. Bisisica – aşa o botezase Achim când o învăţase să împungă ca berbecii – ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia, crezând că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia bestecăind cu corniţele ei mici printre picioarele popii.

- Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae!

Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în acelaşi timp cu piciorul în grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simţi mâna femeii sub uger, singură se lăsă pe căldăroi şi începu să rumege liniştită.

- Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca şi când cineva ar fi pretins că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu ştiu, mamă, dar eu m-am săturat... Eu, le loveşte moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mă mai duc cu oile... Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine... De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la şcoala. Are sa mă lase repetent...

– Gata, zise femeia, alta... Hai mai repede că se răceşte mămăliga!...

Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu ură şi-i strânse nasul:

– Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi se adresă mamei cu alt glas: Eu spun una şi tu te faci că n-auzi! N-auzi că mă lasă repetent?

– Ce să-ţi fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă! răspunse femeia cu gândul în altă parte.

- N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ţi tot spun?

- Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu acelaşi glas îndepărtat şi îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut azi... Asta abia a dat câteva picături!

Niculae, de astă dată, strigă:

- N-auzi, mamă?

- Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat.

- Păi nu ţi-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărţi şi că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveţi pentru examen, că nu ţi-am pus note"...

- Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăşi cu gândul împrăştiat.

- Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învăţat?!

- Păi învaţă! răspunse femeia moale.

- Cum să învăţ?! strigă Niculae deodată atât de indignat şi furios că ridică şi braţele, şi glasul lui de copil răsună ascuţit în liniştea amurgului care începuse să acopere salcâmii.

- Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte. Ce vreai să-ţi fac eu? răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes.

- Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la scoală...

Femeia tăcea şi mulgea mai departe oaia.

- Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci şi ţine-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi.

Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie pe umăr.

- Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător, dar glasul i se rupse şi scoase un strigăt. Oaia se mişcase şi-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică şi ascuţită. Niculae izbucni pe neaşteptate într-un plâns sfâşietor şi se lăsă jos ca o cârpă.

- Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzeşti? Ţine oaia să nu-mi verse laptele!

La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să plângă mai adânc, perpelindu-se pe jos şi izbind cu pumnii lui mici în pământ afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie şi începu să mulgă singură şi tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme el încetă orice mişcare, se ridică în capul oaselor şi rămase cu coatele pe genunchi. Se simţea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plângea mai departe pe genunchi, ca şi când ar fi cântat ceva lung şi deznădăjduit:

- Aaa... aaa...

- Ce e acolo mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că nu-ţi iese maţele.

Femeia tocmai atunci terminase de muls şi pleca din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii şi vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se opreasscă din plâns.

- Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă... Copilul ăsta plânge aici şi el stă poartă si bea tutun. Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele... şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci...

Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni spre poartă şi intră în curte tăcut.

- Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg şi-l calcă şi oile...

- Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum.

Femeia nu răspunse nici unuia şi intră în tindă.

- Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ţi dau banii? Moromete făcu un gest nedesluşit.

III

Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă şi începuseră să se scalde. Apa era cam rece, dar în timpul zilei fuseseră la muncă şi a doua zi era duminica, era căluşul, nu puteau sta fără să se spele.

Ce facem, fa ? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă şi începu să clănţăne din dinţi. E rece ca gheaţa.

- Ei, ca gheaţa, vezi-ţi de treabă, aşa e la început, răspunse cealaltă intrând în gârlă vitejeşte.

Tita se aplecă şi o stropi pe neaşteptate cu un val de apă. Fata cea mică ţipă ascuţit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă şi ea şi o împroşcă pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp ţipând mereu, apoi Tita se opri şi strigă:

- Ajunge, treci şi mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă! Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când în când cu teamă să nu le vadă cineva. Într-un timp ea chiar sări din apă şi se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la marginea satului, numit, nu se ştie de ce, Valea Morii. Lângă vale se întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă şi apropiindu-se din ce în ce.

- Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.

- Şi dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.

- Fă, zăpăcito, nu ţi-e ruşine? Treci afară, n-auzi?

Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De după cotul apei se ivi, printrp frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii aceia umblând prin apă, îşi trase repede cămaşa pe cap şi pieri în tufişul sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât nişte glasuri şi îngheţă.

- Ce faci, fă, aici, te scalzi?

- Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca şi începu să râdă.

- Scaldă-te, fă, se auzi iarăşi glasul acela.

- Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiş se auzi strigată:

- Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleţ şi cu ga Leana, vor să prindă peşte. S-au îmbrăcat în pantaloni.

Tita ieşi din tufiş încă înspăimântată şi când le văzu pe cele două cu plasa, începu să râdă:

- Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de frică. Şi proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?

Ilinca râse iar:

- Da' ce, mi-era frică de el? îi dam cu nămol în ochi!

- Ei, ce ştie ea, zise muierea cu plasa.

- Aţi prins mult peşte? întrebă Tita schimbând vorba.

- Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, numai broaşte şi mormoloci.

- Tata spunea că ăia pe la Bucureşti mănâncă broaştele! Zicea că le îndoapă cu carne şi le bagă la cuptor, aşa vii. Pe urmă, când încep să facă poc-poc, le scot afară şi le mănâncă cu furculiţa, zise Ilinca scuipând pe marginea apei.

- Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitaţi-vă!

Cele două ridicară plasa la mal şi o dădură peste cap. Numaidecât un broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune valea şi ţâşni înapoi în apă stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaşte, de toate mărimile săriră de pe mal împroşcând apa. Un singur peştişor, ca un deget de copil strălucea în buruienile de pe mal şi chiar şi acela era gata să alunece înapoi dacă una din pescuitoare nu l-ar fi prins numaidecât. Înainte de a-l arunca în oală, ea se uită la el cum zvâcneşte.

- Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aştepţi, nu vezi că te-ai învineţit ?

Fata ieşi clănţănind şi se îmbrăcă repede.

- Staţi, fa, că mergem şi noi, zise fata cu plasa. Aţi auzit ? Se mărită Polina.

- Polina lui Bălosu ? Păi ştim, răspunse Ilinca.

- Nu, nu ştiţi, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se adresă însoţitoarei: Hai să mergem şi noi, ga Leano, că eu ţi-am spus că pân nu plouă, peştii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi ştiţi că Polina era în vorbă cu alde Birică. Ei, acu se mărită cu Stan Cotelici.

- Cu şchiopu?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce moartea a găsit-o să-l ia pe-ăla? Că după ce e şchiop, mai e şi făcut !

- Da' ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-l ia cineva! Zise Leana înfăşurând plasa.

- Să-l ia moartea ! răspunse Tita, râzând.

- De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelici de fugiţi de el?

- E urââât, ga Leano, răspunse Tita, luând-o pe lângă sălcii. Şi n-ar fi nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are atâta avere şi parcă e milog!...

- E bine să strângă omul, răspunse Leana cu îndoială.

- Hai, fa, îmbracă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se spre soră-sa De ce nu-ţi cârpeşti fusta aia, nu vezi că ţi se vede buca?

- Ce să mai cârpesc, am tot cârpit-o... ia lasă-mă în pace! Dacă mi se vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse Ilinca la fel de răstit.

- Ce ştie ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la anul ălalt, tot aşa ai să zici?

Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică (Ilinca n-avea nici paisprezece ani), când fusese pomenit numele lui Birică, fata cea mică a lui Moromete se roşise. Flăcăul însă nu ştia nimic. El era prieten cu fraţii ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel... şi mai ales cânta frumos.

Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa pe umăr. Soarele asfinţise şi în aer începuseră să bâzâie ţânţarii. Când cotiră după Valea Morii şi se apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea care mergea mereu în urmă se miră:

- Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ăla care iese din pădure nu e Birică? Fetele băgară şi ele de seamă şi încetiniră paşii. Tăceau. Se gândeau dacă trebuie sau nu să-i spună ştirea flăcăului.

- Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni totuşi fata cea mică a lui Moromete când Birică le ajunse din urmă.

Birică nu răspunse. Se cunoştea că îi pare bine că a întâlnit-o pe Tita. Dădu bună seara şi se apropie de ea.

- Tito, vreau să-ţi spun ceva... Am fluierat aseară la Polina şi nu ştiu ce e cu ea, n-a vrut să mai iasă, şopti el după ce se îndepărtă puţin cu fata. Spune-i că am să trec diseară... Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine, să-mi spună!

S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să ştie decât atât, dar Titei nu-i scăpă turburarea care îl stăpânea.

Cunoştea şi ea bine această turburare. De aproape un an de zile era în vorbă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu nu spunea că nu ţine la ea, dar nici nu se străduia să arate că ţine.

- Atâta vreau să ştiu, continuă Birică, de astă dată fără să-şi mai ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?

Tita şovăia să răspundă.

- Birică! Se vorbeşte că Polina... Nu ştiu, aşa am auzit... Tu nu ştii nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu el. Trebuie să vorbeşti tu cu ea, să vezi ce s-a întâmplat.

Birică se posomori şi amuţi. Mai merse câţiva paşi cu fata, apoi, fără mai întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă din urmă, dar flăcăul nu răspunse.

IV

- Treceţi la masă, ori vreţi să vă chem cu lăutari? strigă Catrina oromete din pragul tindeijllie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le-ai dat nas; unde-or fi ele acuma? Sculaţi în sus! Paraschive, Nilă, voi -auziţi? Niculae, tu ce mai aştepţi? Ai băgat nasul între picioare...

Femeia se opri deodată din vorbit şi chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea ţâşni Duţulache, câinele, ieşind din tindă cu o bucat mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:

- Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzi ?

-  Dă-i apă, zise Moromete liniştit.

Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă.

- Lasă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, lasă jooos!... striga zadarnic femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncaţi câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea.

- De ce să mâncăm câinele, fă, proasto? întrebă Moromete, liniştit încet. Apoi, tot liniştit, spuse mai departe şi la fel de încet, ca şi când ar fi vorbit cu el însuşi: De ce să mâncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tău ? E bun câinele de mâncat, fa ? E bun să te mănânce el pe tine ! Şi chiar o să te mănânce. Azi ţi-a luat brânza, mâine o să-ti ia...

- Nu treceţi o dată la masă? strigă femeia scoasă din minţi. Dacă n-o să mă duc în lume şi să vă las... şi moartea să vă ia pe toţi şi la cimitir să vă ducă!...

- Taci, fa, din gură, dosădito! zise iar Moromete şi mai liniştit ca înainte Vezi-ţi, fa, de treabă! Ai făcut mâncare? Spune o dată şi taci, că nu suntem surzi.

Paraschiv stătea pe prispă şi rânjea. Femeia amuţi, nu mai zise nimic Pe drum se văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete si ridică de pe prispă şi, în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniştit încet, de astă dată spunând însă altceva:

– Tu, Paraschive, ce stai acilea şi beleşti fasolele la mine? Ce, nu ţi-mai văzut dinţii ăia de mult? Rânjeşti ca un coltat la maică-ta, parcă tu ai fi mai breaz. De ce nu treci la masă? Şi pe voi v-a găsit scăldatul? Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă. O lăsaţi pe mă-ta singură şi vă duceţi. Unde sunt ăilalţi?

Moromete vorbise până acum încet şi liniştit. Deodată curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător făcându-i pe toţi să tresară de teamă

- Nilă! Achime! strigă Moromete de două ori.

După un timp, se auzi în casă cum cineva sare din pat; în acelaşi timp poarta grajdului se deschise şi se văzu, venind încet şi frecându-se cu mâinile la ochi, Achim.

- Ce e, mă, cu voi? întrebă Moromete, cu glasul dinainte, încet liniştit. Ba chiar blând. Nu vă e foame? Staţi la masă! Puteţi pe urmă dormiţi până poimâine dimineaţă...

Catrina Moromete se şterse pe frunte de sudoare şi intră în tindă. Unul câte unul, copiii intrară în tinda casei. Se înserase bine şi de pe vatră focul arunca până departe o fâşie roşie de lumină făcând să strălucească bătătura.

Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Niculaie, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să se ştie când, copiii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şj Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei. Ca şi când ar fi fost gata să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. Dar Catrina fusese şi ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după moartea lui) şi când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toţi, cu care însă Catrina nu se avea bine. Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.

Paraschiv, Nilă şi Achim nu erau din firea lor nişte copii tăcuţi, moi ori lipsiţi de veselie. Totuşi, ca totdeauna, ei se aşezară la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară. Moromete se aşeză şi el pe prag, făcând în acelaşi timp âteva cruci repezi şi închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se aşeză turceşte pe pământ.

- Du-te, mă, şi ia-ţi o pernă, dosăditule, de câte ori să-ţi spui? Că ăştia nu sunt în stare să facă măcar un scaun, zise femeia, uitându-se la cei trei care aşteptau, tăcuţi şi plictisiţi, mâncarea.

- Tu de ce nu faci? zise Achim, ai cărui ochi clipiră ascuţit, înfigându-se golul în care erau pierduţi mai înainte, în cei ai mamei vitrege.

Moromete, care tocmai îşi făcuse cruce, se uită la femeie cu gura căscată de mirare.

– Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el, apucând lingura de lemn între degete.

- N-auzi ce zice colţatul? răspunse femeia, ştergându-se de sudoare, fără să-i pese de privirea bărbatului.

- De ce colţat?! întrebă moale Paraschiv, apucând şi el lingura într-u fel anumit, vrând să spună că vrea să mănânce mai repede.

- Taci, mă, din gură! zise şi Nilă cu un glas şi mai moale decât ; fratelui, aproape şoptit.

- Cine vă întrece? răspunse Catrina. Aşează-te masă, ridică-te masă; Abia se mişcă, abia se aşează, cleaf-cleaf, parcă i-ai da să mănânce otravă.

- Pui, fa, mâncarea-aia o dată?! zise Moromete liniştit, dar în glas cu fire de ameninţare.

Cele două fete tăceau. Niculae se uita la tatăl său nemişcat, cu ochii pironiţi pe fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte de alta a creştetului. Catrina apucă o oală mare de pe vatră şi o trase lângă ea. Fata cea mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lângă firidă o aţă subţire de bumbac şi tăie mămăliga în felii groase. Ilinca aşeză în mijlocul mesei o strachină largă şi adâncă, iar femeia o umplu numaidecât cu ciorbă verde şi groasă de ierburi.

- Da' brânză nu e? şopti Niculae indignat, uitându-se la maică-sa.

- Du-te de-o ia din burta lui Duţulache! răspunse mama.

- Da' ce! Ce Duţulache? Mie să-mi dai brânză, zise iar Niculae, trântind lingura pe masă.

- Parcă spuneai că să le mănânce lupii de oi, îngână femeia mai moale cu un glas nepăsător.

- Mănâncă, mă, acilea şi nu te mai miorlăi, puturosule! Te găsi brânza !  Când e, te uiţi chiondărâş la ea, zise tatăl nepăsător şi el, înghiţind un dumicat mare.

Niculae amuţi. Pieptul i se ridică şi coborî repede; buzele îi tremurară: Câteva clipe se uită la maică-sa. Femeia mânca cu gândurile în altă parte. Băiatul se uită atunci spre soră-sa Ilinca, dar fiecare mânca repede, însufleţit pe neaşteptate, tăcut şi parcă nemaisimţind pe cel de alături. Băiatul înghiţi greu, se ridică de la masă şi ieşi afară. Aproape că nimeni nu-l luă în seamă.

- Dacă mănânci, mi-eşti ca un frate, Niculae, zise Achim batjocoriţor, dacă nu mănânci, mi-eşti ca doi.

- Să te ia naiba, izbucni băiatul hohotind şi făcându-se nevăzut. Pe faţa femeii trecu o umbră de durere auzind plânsul de afară al copilului.

- De ce nu-l laşi în pace, Ilie? şopti ea, privindu-şi bărbatul fără teamă N-ajunge că îl trimeţi ca vai de capul lui şi rabdă de sete toată ziua cu oile? ÎI mai faci şi puturos. Voi vă duceţi şi munciţi ca oamenii, vă odihniţi, aveţi apă, mâncaţi, şi el, săracu, rabdă de sete toată ziua şi aleargă: după zăpăcita aia de Bisisica...

Moromete se sculă de la masă tăcut şi ieşi afară. După câtva timp se auziră câteva cuvinte înnăbuşite şi pe urmă tatăl se întoarse ţinându-l pe baiat de mână.

- Stai şi mănâncă, nu te prosti, zise Moromete aşezându-l la masă. Dă-i, fa, nişte brânză, hai, el se duce cu oile, de!

- Nu mănânc brânză, scrâşni Niculae, ştergându-şi obrajii pătaţi de lacrimi.

- Mănâncă-mă pe mine atunci, răspunse omul.

Strachina de pe masă se golise între timp. Catrina se întoarse şi apucă oala din spate.

- Nu-i arde lui de brânză, zise ea, turnând în strachină. I-e necaz că o să rămână repetent. I-e necaz şi lui că anul trecut i-a luat-o a lui percitoru înainte, că tot aşa, te-ai apucat să-l trimiţi cu oile... Parcă mureai dacă-l lăsai barem o lună, acolo, să se ducă... i-e drag şi lui...

- Ia mai lasă, zise Ilinca, uitându-se supărată spre maică-sa. Ne găsi şcoala!

Taci, fa, din gură, proasto! zise mama, ridicând mâna ameninţător spre fată.

- Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, mâncarea şi mai trage-te pe fălcile alea că te-or fi durând de când vorbeşti! Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem. Mai bine vezi ce-o să faci, că mâine dimineaţă... dar ce zic eu: mâine dis-de-dimineaţă o să vie ăla să-ţi ia ţoalele din casă.

- De ce să-mi ia ţoalele din casă? întrebă femeia nevinovată.

- Aşa! Ca să se mire proştii, răspunse omul. Vezi că se umflă laptele... Tita se întoarse şi dădu la o parte de pe vatră o oală plină cu lapte. Catrina turnă iarăşi ciorbă în strachina de pe masă, care între timp iar se golise.

- Ce faci, mă, că am vorbit iar cu Cătănoiu. Zice că săptămâna asta pleacă la Bucureşti, zise Achim, uitându-se pe sub sprâncene la tatăl său.

- Ducă-se învârtindu-se! răspunse Moromete posomorându-se deodată. Niculae, care începuse să mănânce, lăsă lingura pe masă şi se uită cu nesaţ la fratele său vitreg. Nepăsător, Achim continuă, făcând o socoteală simplă:

- Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi. Într-o săptămână...

- Înseamnă, răspunse Moromete batjocoritor. Înseamnă prostia ta din cap.

- Mă, eu ţi-am spus! zise Achim cu dispreţ parcă. La toamnă trebuie să plătim banca. Eu zic că trebuie să-mi spui o dată, dacă îmi dai sau nu-mi dai drumul!

Catrina care ascultase se amestecă şi ea:

- Lasă-l, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt şi ei băieţi mari... N-au o treanţă pe ei... Cu ce să-şi cumpere?

- Şi ce băgaţi în voi dacă pleacă cu oile? întrebă Moromete curios.

- Cum ce băgăm? Mai e o găină, mai e un miel!...

- A! făcu Moromete, oile pleacă, mieii rămân! Dar muierea parcă nu auzi.

- Şi pe urmă, zise ea, peste o săptămână, două, începe secerea, facem pâine... Am trăit noi şi fără oi!

- Taci, mamă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. Să vii la deal şi să munceşti şi să vezi pe urmă cum e fără lapte...

-  Las-o, Ilinco, că o găsiră găinile şi mieii. E plină de găini şi miei, zise tatăl cu ironie.

Niculae se întoarse spre soră-sa şi-i arse o palmă peste cap, scrâşnind din dinţi.

- Ce ai, mă, eşti nebun? ţipă fata.

- Ce te-amesteci?! răspunse Niculae, sărind în sus de la masă, gata să fugă afară.

- Niculae, dacă mă scol la tine, te dau cu capul de pereţi până îţi ies bolboşile ochilor, zise Moromete fulgerându-l cu privirea.

- Ce s-amestecă ea? zise băiatul arţăgos.

- Ce e, mă, îţi pare bine că n-o să te mai duci cu oile?! întrebă Tita cu glas subţire şi înalt. Nu-ţi fie frică, ai să mergi la deal să dea zece sudori din tine.

- Ce-aveţi, fa, cu el? se răsti mama furioasă. Nu puteţi să vă vedeţi de treabă?

- Tu îi dai nas, zise Tita.

- Vezi să nu-ţi dau eu una peste nas, ameninţă mama.

- Mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă !!! se prăbuşi Moromete de uimire. Păi eu când veneam de la deal adormeam cu dumicatul în gură Acu vă sparg oalele şi străchinile astea în cap! Nici la sfânta masă nu v-astâmpăraţi! Niculae, stai jos şi bagă în tine şi dacă mai sufli o vorbă te... te...

Toţi lăsară ochii în jos şi se făcu tăcere. Catrina schimbă strachina turnă al doilea fel de mâncare, laptele fiert. Moromete luă două felii mămăligă şi le puse în strachina plină. În aceeaşi clipă, vreo şase linguri se îndreptară spre mijlocul mesei şi începură să dumice mămăliga în strachină. Niculae îşi strecurase şi el lingura printre ceilalţi şi abia izbuti să apuce ceva şi să ducă la gură. Strachina se goli numaidecât. Femeîa umplu iarăşi. Într-un timp, Niculae prinse lingura soră-sii într-a lui şi o izbi afară, scrâşnind, stropindu-i pe toţi cu laptele fierbinte. În aceeaşi clipă, palma lui Moromete se ridică şi căzu pe capul lui ca o greutate de fier, detunându-l. Băiatul încremeni cu ochii holbaţi, strânse din dinţi şi răsuflă greu. Deşi stătea jos, se clătină şi se lungi moale alături de masă.

- Scoal în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas îndesat. Băiatul se ridică în palme şi genunchi, rămase astfel o clipă, apoi se ridică în capul oaselor.

- Ia şi mănâncă! rosti cu acelaşi glas omul.

Niculae se întoarse spre masă, aruncă spre soră-sa o privire care mocnea de ură şi apucă lingura în mână. În acest timp, însă, strachina se golise iarăşi. Femeia turnă a treia oară, se uită spre Ilinca şi lăsă oala în jos.

- Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deşi nu-l răsturnase pe tot... Până la sfârşitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete îşi întinse picioarele şi împinse masa mai încolo de lângă el, frecându-şi mâinile una de alta să se cureţe de mămăligă. Femeia şi fetele strângeau oalele şi străchinile.

- Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, că-ţi sparg capul, zise Catrina, ameninţând câinele care aştepta pe prispă să se răstoarne masa.

- Apă a băut? rânji Paraschiv, încercând să zâmbească, repetând ironia tatălui.

- Mai şi vorbeşti! bombăni femeia.

- Paraschive, după demâncare ce urmează? întrebă Moromete.

- O ţigare, răspunse Niculae.

- Ce e, mă, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de dovleac.

- Şi tu, ca de... ca... Tâmpito! se bâlbâi Niculae.

- Tată, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i mai dea o palmă lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se căuta mereu în buzunarele flanelei.

- N-auzi, mă, să-mi dai o ţigare, Paraschive, zise el, pregătindu-şi o foiţă de jurnal.

- De unde să-ţi dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs. Moromete nu-l luă în seamă. întinse foiţa spre fiu să-i pună tutun dar deodată lăsă hârtia jos şi şopti apăsat:

- Ia tăceţi! Sst! Tăceţi din gură!

Toţi copiii se uitară la el fără să înţeleagă ce vrea.

- Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă muierea.

- Taci! zise omul, aşteptând încordat.

Fiecare rămase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau nemişcaţi în câte un colţ al tindei. Femeia şi fetele rămaseră şi ele nemişcate, cu câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura puţin deschisă mirare şi neînţelegere.

În tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe drum şi cânta.

Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodată o linişte mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea şi adâncimea nopţii]

Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odată era iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare şi frumos şi el nu mai vrea să vină... Vocea urca în noapte şi în amintire cu patimă clocotitoare... Moromete se ridică şi ieşi pe prispă. El se întoarse numaidecât îndărăt şi se aşeză iar pe pragul lui. Ceilalţi ascultau toţi fără să se mişte, uitând în aceste clipe de ei înşişi.

- Doamne sfinte, cum cântă flăcăul ăsta! murmură mama uimită. Birică e, nu-i aşa, Tito? întrebă ea când afară cântecul nu se mai auzi.

- Da, el e! răspunse fata.

Moromeţii se dezmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor dinainte. Masa se terminase şi acum ar fi trebuit să se culce, dar cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, care dormiseră înainte de masă, nu păreau că au de gând facă aşa ceva.

V

Când se despărţise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea Ia masă şi să plece urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse mănânce şi plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aştepte până după mâncarea oamenilor.

Birică avea douăzeci şi patru de ani şi era în vorbă cu Polina de prin iarnă. Nu ştia ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată să ţină la o fată şi nici atunci nu înţelesese pentru ce la început fetei îi plăcu şi mai pe urmă, tot aşa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă era parcă mai rău, înţelegea şi mai puţin. Intrase în vorbă cu Polina la un clic, la curăţat porumb, se juca ineluşul. Polina nu ghicise că inelul e la Birică şi cel care avea cureaua şi conducea jocul îl întrebase:

„Câte să-i dau, Birică?"

„ Câte vrei!" răspunsese Birică şi asta însemna că trebuia doar să atingă palma, adică de formă.

Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi să-i spună că n-are nici un rost s-o cruţe, fiindcă tot nu-i place de el.

„Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul", spusese atunci Birică.

Jocul continuase şi Birică fusese scos să ghicească la cine e inelul. Greşise înadins, ştia că inelul trebuie să fie la Polina.

 „Câte să-i dau, Polino?" întrebase într-adevăr cel care conducea.

„Dă-i una moale ca lâna şi una iute ca fulgerul", răspunse Polina.

Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă şi se înfiorase de bucurie. În seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei şi fluierase. Ştia că n-are să iasă, că trebuia să vină seri de-a rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp să se gândeascâ şi abia după mai multe seri din acestea ea să iasă în sfârşit şi să-i spună, să-i dea de înţeles, că s-a gândit la el şi îi place, sau s-a gândit şi n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea ieşise chiar în prima seară – a doua seară de când intrase în vorbă cu ea – şi nu suflase nici un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei şi nici măcar cuvintele obişnuite: „Mă duc, ne vede cineva". Se apropiase de el dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l prin nepăsarea ei faţă de primejdiile care o pândeau, primejdii adevărate şi cunoscute de toate fetele şi de care ea parcă nici nu vroia să ştie.

Înţelesese mai târziu că ea ţinea la el mai de mult, nu vroia să spună de când, era limpede că nu din seara aceea cu ineluşul, ci mult mai dinainte. Faptul că o fată ca Polina ţinea la el – el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult nu ţinea la el nici una fiindcă era flăcău cu mulţi fraţi şi nu-i venea decât un pogon de pământ – îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac şi să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de înţeles Polinei că se gândeşte să se ia cu ea, Polina se făcuse roşie şi se uitase la el cu nişte ochi ciudaţi, ca în seara aceea la clic: „Şi dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?" întrebase ea. „De ce să nu vrei?" „Mai ştii? Poate că nu ţin la tine." El o apucase de mână crezând că glumeşte, dar ea îl lovise peste braţ şi se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat mânioasă pe el şi Birică nu prea înţelesese.

Aducându-şi aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înţelesul târziu şi cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuşi să meargă spre casa Polinei şi mergând el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase chipul şi neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată – şi atunci ar fi rămas singur cu dorinţa lui chinuitoare de a-i vedea chipul – se ascunsese undeva în adâncul inimii şi cânta într-o ciudată uitare de sine.

În dreptul Moromeţilor glasul său se frânse tot aşa cum începuse, pe neaşteptate. Casa Polinei era la un pas; Birică se opri pe podişca lui Bălosu şi fluieră.

Casa Polinei rămase liniştită. Birică mai aşteptă puţin şi fluieră din nou. De astă dată auzi uşa de la tindă deschizându-se. Gardul lui Bălosn era înalt şi Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine, hotărâse să nu dea bună seara şi nici să înceapă el cel dintâi vorba. Portiţa scârţâi uşor şi câteva clipe tăcerea nu fu turburată de nimic; Birică şedea pe podişcă, jumătate întors şi aştepta.

- Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău?

Birică se răsuci speriat. în poartă, în locul Polinei, îl recunoscu pe Bălosu.

- De ce să nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva crezi că te-am fluierat pe dumneata?

După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se îndepărteze.

- Pleacă în... mă-tii d-aici şi să nu te mai prind că fluieri la poarta mea, că pun câinii pe tine.

Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei şi îi şopti:

- Nea Tudore, ia seama la vorbă că nu ţi-am făcut nimic.

- Ce să iau seama la vorbă? Ce cauţi tu la fata mea?

Şi fără să mai dea alte lămuriri, îl şi apucă pe flăcău de gulerul cămăşii şi îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe stinghia stanoagei, gata s-o smulgă. Rămase însă nemişcat. în spatele lui Bălosu apăruse Victor, voiajorul, cu o măciucă în mână.

Birică aşteptă câteva clipe şovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în pământ.

Curând însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la poartă. Vru să fluiere, dar se răzgândi şi din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în dreptul Moromeţilor. Veni lângă gard şi şopti prin întuneric:

- Bă Nilă-m' !

- Cee-m'? Care eşti? şopti Nilă de pe prispă.

- Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lângă garduri. Eu sunt! Birică. Intrigat, Moromete ieşise şi el pe prispă.

- Tu eşti, Birică? întrebă el.

- Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică.

Flăcăul intră în curte şi se apropie prin întuneric de cei de pe prispă.

- Bună seara, zise el moale. Unde eşti, Nilă?

- Ce s-a întâmplat, mă? mormăi Paraschiv, rezemat în întuneric de stâlpul casei.

- Nilă, unde eşti, mă? întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu mergi, ce mai stai? N-ai mâncat?

- Hai, că merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe prispă.

- Ce s-a întâmplat, Birică? întrebă Moromete. Birică se aşeză pe prispă şi deodată izbucni.

– Nea Ilie, ce dracu vreai să se întâmple? Ştii şi dumneata că la o fată mare şi-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.

- Măi Birică, prost mai eşti, zise Moromete, în şoaptă, ca şi când s-ar fi temut să nu-l audă vecinul. Nu mai găseşti tu altă fată? E satul plin. Şi nu-ţi ajunge aici, te mai duci şi la Miroşi şi la Balaci, poţi să iai satele la rând până la Dunăre. D-aia te vaiţi tu? Îmi spuse şi mie adineauri alde tat-său că Polina şi cu ăla sunt în vorbă de mult... Că e daravelă veche...

În acest timp, Birică se sculase de pe prispă şi se tot mişca, ascultându-l pe Moromete.

- Minte, strigă el deodată, când Moromete isprăvi.

Paraschiv, Nilă şi Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni repede pe lângă prispă şi se opri lângă gardul grădiniţei în dreptul căruia se ghicea prin întuneric casa şi bătătura lui Tudor Bălosu.

- De ce minţi, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minţi, mă? spuse el din nou, ca şi când ar fi ştiut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu... lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să mai... că n-o să mai dau eu ochii cu tine!

Flăcăul plecă de lângă gard şi înjură încet; el veni însă numaidecât îndărăt şi de astă dată începu să strige fără teamă, ca şi când ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-l să-şi piardă măsura:

- Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă goneşti de la poartă... Da' ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuţi câinii pe mine, mă, ca pe-un ţigan? De ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuţi câinele? Ce ţi-am făcut eu dumitale? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ţi-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuţi câinele pe mine, mă, tu-ţi dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule!

- Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era.

- Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.

Îl ştiau un flăcău la locul lui şi erau nedumeriţi de aceste strigăte. Socotiră că trebuie să-l ţină de rău, dar Birică se smuci.

- Ia lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?

Spunând cuvântul prost, flăcăul ţâşni deodată înapoi lângă grădiniţă şi începu din nou să strige.

- Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai deşteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu şchiopul ăla şi lasă-mă pe mine aşa prost cum sunt eu. Şi dacă dumneata, nea Tudore, ieşi la mine şi asmuţi câinele, păi lasă!...

Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de băieţi şi fete care ascultau în tăcere. Birică ieşi în drum şi-l strigă din nou pe Nilă, întrebându-l dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieşise la şosea şi plecase.

- Asmute câinele pe mine! strigă el iar, oprindu-se în mijlocul şosele ca şi când cei care ascultau i-ar fi cerut socoteală. Am venit şi eu la poarta lui ca un flăcău şi el sare la mine, parcă aş fi venit să-i sparg casa... Las? Bălosule! Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot... vă aranjez eu pe voi, încheie el ameninţător şi de astă dată se îndepărtă de tot de casa fetei.

    . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  .

XVIII

 [Adunarea bărbaţilor în poiana fierăriei lui Iocan]

Moromete ieşise din curte şi plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimţi celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă duminica dimineaţa la fierărie.

Fierăria lui Iocan era aşezată la o răspântie de uliţi. Părinţii fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât – avea o buză peste măsură de groasă şi lăsată în jos – şi chiar dacă ar fi izbutit să înveţe să scârţâie la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.

Tatăl său îl dădu atunci la o şcoală de meserii. Iocan-bătrânul – tot Iocan îl chema şi pe el – era un ţigan înstărit. Îşi cumpărase chiar şi câteva pogoane, deşi câştiga destul cu taraful său. Iocan-fiul stătu trei ani Ia şcoală şi nu mai vru să-l urmeze şi pe al patrulea, să ia diploma. Deschise încă de tânăr un atelier de fierărie şi începu să lucreze. Oamenii nu prea veneau la el, erau alţi fierari şi potcovari bătrâni care nu învăţaseră meseria la şcoală.

Iocan nu se dădu însă bătut. În al doilea an, un om nevoiaş veni la el şi-l întrebă: „Mă, Iocane, tu ştii să faci căruţe? De trei ani de zile de când mă căznesc să înjghebez ceva şi nu pot. Alde oţii ăştia îmi cer trei mii de lei. Am obezile, loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?" „Nea cutare, ţi-o fac cu două mii de lei. Adu lemnăria şi dacă nu ţi-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un ban." Căruţa făcută de Iocan a stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură şi nu Ie venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o facă şi mai ales aşa de ieftin.

Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-şi caute un ajutor. După doi ani a mai căutat alt ajutor. O dată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără foaie uriaşe, cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună, şi, mai ales, înlocui nicovalele şi baroasele cu unele mari şi piuitoare care se auzeau până departe.

După cinci ani, Iocan îşi cumpără o maşină de treierat şi îşi făcu o casă nouă. Cu toate că se îmbogăţise, Iocan lucra mereu cu aceeaşi putere ca la început. Buza lui se făcuse şi mai groasă şi el însuşi se îngroşase de două ori cât era înainte. Avea un piept ca de bou şi nişte muşchi la braţe, înfricoşători. Se scula cu noaptea în cap şi începea să lucreze cu sete. O căruţă făcută de el nu se mai desfăcea până nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, ţinea mai mult decât una nouă.

După o vreme, începu să primească comenzi şi de prin alte sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugăriile. Avea doi lucrători buni şi trei ucenici. Iocan mai păstrase însă şi obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul căruia îi dregea ceva să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii şi cu toată averea strânsă, îi ţinea tot cu burţile goale şi desculţi, nu i se părea că trebuie altfel. „Ţiganul tot ţigan", observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul dreptate, pentru că atunci când la doi dintre copii le veni timpul de şcoală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraş şi cu încălţăminte bună.

Ceea ce nu ştiau însă oamenii era că rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi şi pâinea albă şi proaspătă ca untul. Totuşi de vreo câţiva ani încoace, Iocan nu prea mai lucra cu atâta râvnă, se îngrăşase şi mai mult şi mai ales începuse să facă politică. Se înfierbânta, vorbea mult şi câteodată uita fierul sub foaie şi ameninţa cu cleştele înroşit pe adversarii săi politici. Fierarul fusese la început averescan, apoi votase pentru P.N.Ţ.-Mihalache şi după asasinarea lui Duca de către legionari devenise liberal fracţionist, ca şi Moromete (nimeni nu ştia ce legături făceau ei între asasinarea primului ministru şi fracţiunea brătienistă).

Fierarul se bucura de multă consideraţie mai ales când îi ruşina pe şcolari întrebându-i care e legea lui Arhimede. Când se ducea la Piteşti sau la Roşiori să cumpere fier, se întorcea cu fel de fel de cărţi pe care le citea din scoarţă până în scoarţă, cărţi cu titluri ciudate, care zăpăceau oamenii: Progres? Există Dumnezeu? sau Niţă Pitpalac la Karlsbad.

în faţa fierăriei se afla o poiană mare cu pământul bătătorit, plină de caiele rupte, de unghii de cal, cuie şi belciugării arse. Fierarul bătuse în pământ stâlpi groşi pentru legatul cailor nărăvaşi. Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineaţa, dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite; Moromete era abonat la Mişcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoşilă primea Dimineaţa şi dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalţi că Moromete şi Cocoşilă erau supăraţi şi n-aveau chef să discute politică.

Totuşi rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete şi Cocoşilă nu erau acolo, se găseau destui ambiţioşi care încercau să le ţină locul.

De la o vreme Moromete începuse să se intereseze mult de dezbaterile din parlament, mai ales de când aflase că Iorga ia parte la ele. Socotea că marele învăţat trebuia tocmai de aceea să fie şi un mare om politic, şi Moromete urmărea în dezbateri ceva care după părerea lui numai un om învăţat putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul ăsta, eu îl susţin, domnule, să ia puterea", declarase Moromete la fierărie, dar fără să dezvăluie care era lucrul acela.

Numai că Mişcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, dezbaterile din parlament şi astăzi Moromete se ducea la fierărie mai ales pentru a-l întâlni pe Cocoşilă, să le citească în ziarul lui, în care le găsea expuse pe larg.

Era însă prea de dimineaţă şi Iocan nu deschisese fierăria, nu se auzea piuitul cunoscut al nicovalelor. Moromete mergea încet pe lângă garduri, cu secerile pe umăr şi se oprea de la o podişcă la alta. Oamenii ieşiseră pe la porţi; plouase în timpul nopţii şi vroiau să ştie ce fel de ploaie a fost. Tocmai trecea unul desculţ, cu izmenele sumese, şi spunea că vine de la câmp, a plecat călare de dimineaţă şi că a dat ploaie bună, n-a căzut piatră nicăieri.

- Te-ai procopsit, Moromete, observă cineva de pe o podişcă. A dat ploaie taman când înfloreşte spicul. Câte pogoane ai pus, zece?

- Ba paisprezece! se supără Moromete. Nouă pogoane, mari şi late!

- Hehe! râse omul de pe podişcă. Ce mi-e nouă, ce mie-e zece! Hehe! făcu el râzând iar, de astă dată galben, cu invidie.

- A dat ploaie, Moromete, îl luă apoi altul în primire, de la altă podişcă, un om care vorbea tare fără nici un efort.

Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas care se auzea de la un kilometru chiar şi când şoptea. ÎI chema Dumitru lui Nae şi era unul dintre cei cu care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi, un prieten mai tânăr... Toată lumea ştia ce face Dumitru lui Nae acasă la el. „Vasile, pune caii Ia căruţă să mergem la moară"... „Păi ce dracu are de _; şchioapătă?"... „Lasă, dă-i ovăz". Iar tăcerile, oricât de lungi, nu stinghereau deducţia: „Deşartă tarâţele în colţ..." „De ce dracu n-ai fiert-o mai bine?..." Atât treburile cât şi glasul lui erau, nu se ştie de ce, foarte odihnitoare. Odată, nu i s-a auzit glasul timp de câteva săptămâni. Umbla cu capul gol şi tăcea. Îi murise un copil şi vecinii au fost trişti şi ei.

- Da, aprobă Moromete grav, a plouat. Şi după câteva clipe de gândire adăugă: Eu zic că a plouat de-a înecat toţi şoarecii în găurile lor.

- Şoarecii?! se miră celălalt (şi cuvântul şoarecii se auzi limpede peste toată uliţa), apoi deodată înţelese: Da, şoarecii aşa în general. Da, dracu i-a luat! conveni el.

- Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără nici o trecere, şi glasul Iui, pe lângă al lui Dumitru lui Nae, parcă nici nu era, nu se auzea deloc. Fusei adineauri pe la ei şi băui o ţuică. Cică asta devine după facultăţi!

- Hehe! râse Dumitru lui Nae. Hehe, Moromete! Adică cum?

- Nici eu nu ştiu! zise Moromete, înghesuindu-şi capul cu umerii, de uimire. „Cum e, Victore?" îl întreb. „După facultăţi, nea Ilie", zice.

- Hehe, Moromete! râse omul din nou. Hehe! Te duci la fierărie? Hai că merg şi eu.

Porniră amândoi pe marginea drumului.

O fată trecu pe lângă ei cu un căldăroi cu apă. Dădu bună dimineaţa. Moromete îl lăsă pe celălalt să răspundă.

-  Mizdra, explică apoi Moromete arătând cu capul în urmă pe fată. Cică soră-mea Guica s-ar fi dus acasă la alde Besensac. „Ai un flăcău, cică i-ar fi zis, pe alde Năstase. Nu vrei să-l însori cu Mizdra? Îl cere Mizdra de bărbat." Besensac l-a chemat pe Năstase: „Uite, mă, Năstase, zice, Mizdra vrea să se mărite cu tine".

Moromete se opri şi nu mai zise nimic. Dumitru lui Nae aşteptă timp de câţiva paşi, apoi i se auzi glasul pe uliţă:

-  Şi Năstase ce-a zis?

- Năstase? Năstase a refuzat.

-  Ce vorbeşti!

-  Refuz! spuse Moromete repetând cu un gest, tăind orizontal aerul cu degetul. Aşa cică ar fi zis, încheie el.

Celălalt mergea înainte, legănându-se. Moromete în urma lui, cu secerile pe umăr şi cu mâinile în buzunare.

- Bună dimineaţa, Udubeaşcă, salută Moromete pe cineva dintr-o curte. Unde-ai fost ieri?

-  N-am fost nicăieri, am stat acasă! răspunse Udubeaşcă naiv, mirat că fusese crezut plecat undeva, când el stătuse toată ziua în ograda lui.

- Ce vorbeşti! Păi nu te-am văzut! zise Moromete cu un glas din care nimeni n-ar fi putut ghici că nu l-a văzut pe Udubeaşcă din pricină că omul nu se distingea prin nimic ca să fie văzut.

Se apropie de fierărie şi Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamaţii. Iocan abia deschisese şi poiana era plină. Unii stăteau în picioare, alţii pe nişte butuci vechi, aduşi acolo cine ştie de când şi tociţi de şedere, toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători. Dar Moromete nu-i luă în seamă, nu se grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe o podişcă, îl părăsi pe Dumitru lui Nae şi intră în curtea cuiva. Abia peste o jumătate de ceas ieşi de acolo. Era ras proaspăt.

XIX

- Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineaţa!

I se răspunse din câteva părţi şi cineva, văzându-i secerile, îi spuse să se grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp.

- Păi de ce, Iordane, n-o să te chem pe tine să mi-l seceri tu! Erau foarte veseli şi parcă nici nu se auzeau unii pe alţii.

- Ce e cu Marmoroşblanc? Nu-l văd! zise Moromete ca şi când ar fi fost cu toţii înţeleşi ca Marmoroşblanc să fie acolo.

- Doarme, presupuse cineva.

- Ieşi, bă, afară, Marmoroşblanc, ce stai acolo în casă, nu te-ai săturat de-atâta somn? strigă unul uitându-se în curtea vecină cu fierăria.

- Bă, Marmoroşblanc, bea apă, mă, lua-te-ar dracii, zise altul tot strigând.

- De ce Marmoroşblanc si nu Vidrighin?! se miră Iocan ridicând fruntea de sub burta unui cal pe care îl potcovea.

- Păi cu Vidrighin şi-a încheiat afacerile, explică Moromete. Vidrighin era directorul general al C.F.R.-ului şi omul pe care îl strigau fusese cândva ceferist. Când fusese dat afară împânzise satul că el se va duce la Vidrighin să-l ia de piept. Cu Banca Marmorosch-Blank încă nu se ştia ce afaceri învârtea.

- Va să zică cu Vidrighin nu mai are nici în clin nici în mânecă? întrebă Iocan.

- Nu, acum lucrează cu Marmoroşblanc.

Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, cu o faţă albă, adus puţin de spate şi care aştepta tăcut fără să se uite la oameni.

- Ei, cine e la rând cu potcovitul? întrebă Iocan uitându-se la cei care veniseră cu caii.

- Fă-l pe al meu, că trebuie să-l înham şi să mă duc repede la carieră, după nişte piatră, zise un flăcău scurt şi îndesat, cu un nas mic şi rotund ca o pătlăgică.

- Hai mai repede! Ce-mi spui mie că te duci la carieră? zise Iocan clănţănind cleştele în mâini, parcă ar fi vrut să-i scoată calului măselele din gură.

Flăcăul trase calul alături, îl legă de par şi-şi încleşta palma pe piciorul din urmă al animalului.

- Ăss-ta! ăss-ta! zise el apucându-l de chişiţă.

Învăţat, calul ridică copita şi stătu cuminte în timp ce fierarul începu să i-o cureţe şi să i-o pregătească pentru pusul potcoavei. Miros greu de unghie arsă se răspândea până departe...

Omul care îşi potcovise caii mai înainte îi lega alături în tăcere. Ţinea pleoapele peste ochi şi nu zicea nimic.

- Ce mai faci, Boţoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un glas scăzut. Ai terminat de sapă?

- Am terminat! şopti celălalt şi faţa i se posomorî. Iocane, îţi plătesc mâine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu intre în vorbă cu cel care îl întrebase, decât din grijă pentru fierar.

Trase de cai şi porni alături de ei, fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua.

- Ce e cu Boţoghină?! se miră Iocan după ce Boţoghină se îndepărtă.

-  E bolnav, săracu! răspunse cel care încercase să intre în vorbă cu el. E atacat, cică o să dea din lot.

- Cine dă din lot? întrebă Moromete.

- Boţoghină.

- De ce?!

- Să se caute.

- A, Botoghină! Şi n-aţi auzit cui vinde?

- He, he, râse cineva, Moromete se interesează. Vrea să aibă trei loturi. Moromete stătea lângă Iocan cu secerile în mână şi se uita la el ca şi când n-ar fi auzit înţepătura.

- Tudor Bălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte.

- Du-te încolo cu secerile tale, Moromete! se supără Iocan. Nu pot să ţi le fac azi.

- Şi tu ce-mi arăţi fasolele, Cimpoacă?! întrebă Moromete fără să se sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea?

-  Ba îl dau dracului de pământ cu brazda lui, răspunse Cimpoacă cu nepăsare.

-  ÎI dai fiindcă nu-l ai! explică Moromete. Dar ia să-l ai, să vezi cum ai vrea! Dă-mi o ţigare, buzatule, se adresă apoi fierarului, după ce se căutase zadarnic prin buzunarele flanelei.

- Ia pleacă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicându-şi buza lui groasă şi ameninţându-l pe Moromete cu cleştele.

Se opri totuşi din bătutul caielelor, băgă mâna în buzunarul şorţului şi-i întinse lui Moromete tabachera. Acesta îşi umplu o foiţă şi mai turnă şi în buzunarul flanelei.

- Daţi-vă la o parte! spuse Dumitru lui Nae cu gura mare; stătea singur pe un bulumac, cu picioarele întinse ca nişte catalige. Păzea că vine Cocoşilă! exclamă el.

- Mă, deştepţilor! îi apostrofă Cocoşilă de departe. Ce v-am spus eu vouă alaltăieri?

Le spusese că o să plouă. Cocoşilă se opri la marginea poienii şi rămase acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalţi. Era îmbrăcat de sărbătoare ca şi ceilalţi, în afară de pălărie şi de chimir pe care le purta tot timpul. Era cam de modă veche Cocoşilă, încins cu chimirul lui de piele şi cu cămaşa albă cu poale lungi scoasă peste izmene, iar pălăria lui semăna cu o gambetă; avea culoarea prafului şi încă ceva din care puteai să înţelegi că nu se va mai rupe niciodată; în picioare Cocoşilă avea bocanci. Ceilalţi purtau cămăşi şi izmene de pânză, dar fără bocanci şi chimir, sau vestă peste cămaşă, cu pantaloni bufanţi ieftini şi ghete cumpărate cine ştie când şi scofâlcite de atâta păstrare. Unii erau desculţi, în cămaşă şi pantaloni şi cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiţi de sărbătoare erau feţele lor rase proaspăt.

- Ce ne-ai spus, Cocoşilă? întrebă leneş Dumitru lui Nae. Cocoşilă se apropie mai mult şi duse mâna la pălărie.

- Bună dimineaţa! spuse el cu demnitate. Eşti prost! îl preveni în treacăt pe Dumitru lui Nae, după care nu-l mai luă în seamă, îl căută cu privirea pe Moromete: Unde eşti, mă?!

Moromete stătea cu spatele parcă înadins şi se ciorovăia cu unul din ucenicii care nu vroia să-i dea zimţi la seceri.

- Unde eşti, mă pârlitule? întrebă Cocoşilă din nou. Dă-mi o ţigare!

- N-am! observă Moromete.

- Ce vorbeşti!

-  Da! spuse el parcă fericit.

Cocoşilă scoase dintr-o despărţitură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut, se aşeză nepăsător pe un butuc şi începu să-şi răsucească o ţigare. Moromete se lăsă pe vine şi îşi făcu şi el din pachetul lui Cocoşilă, după care întinse mâna şi trase încet de sub acelaşi chimir Dimineaţa. Ziarul nu era întreg, dar Cocoşilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu ştiri politice şi cu dezbaterile.

- Asculţi, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta şi sunt mai deştept, ascultă aici la mine... Degeaba are doi creieri!

Era vorba de N. Iorga.

- Aşa crezi tu! protestă Moromete jignit.

- Iocane, mi se pare mie că Moromete ne părăseşte, spuse Dumitru lui Nae.

- De ce, Dumitre? întrebă Iocan curios.

- Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podişcă, Moromete cu Mişcarea în mână: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?" „E oţ... pe mă-sa", zice. „Cine?" „Ăsta, Gheorghe Brătianu." „Păi parcă spuneai că e deştept!" „E deştept, dar e oţ", încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel.

- Bună dimineaţa! spuse cu sfială un nou venit.

Tocmai se făcuse o tăcere de-o clipă şi noul venit se folosi de ea ca să fie şi glasul lui auzit de toţi. Era unul din aceia care la adunări stătea pe margine.

- Săracu Boţoghină, e bolnav, spuse el. Auzii că vinde din lot.

- Dacă trădezi partidul să nu te mai prind la fierărie, Moromete, spuse Iocan aruncând departe cu rindeaua din unghia celuilalt cal. Îţi dau cu barosul în cap, auzi tu?

Între timp venise şi Marmoroşblanc de peste drum, cu şapca lui jerpelită de ceferist, şi mai venise cineva, un om pe care îl chema Constantin Vasilescu (i se spunea Din Vasilescu), care se aşeză la margine, lângă cel care încercase să-şi facă glasul auzit.

- De ce, Iocane?! se miră Moromete fără să ridice capul din ziar. Crezi că fără mine n-ai să ajungi primar?

- Ce mai faci, al lui Miai? îl întrebă Din Vasilescu pe cel lângă care se aşezase.

- Ce să fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roşindu-se. Uite, mai venii şi eu p-aici să vedem ce se mai aude.

Nu-l întreba nimeni nimic şi nu era învăţat să fie luat în seamă şi Din Vasilescu îi pusese întrebarea ca şi când n-ar fi ştiut de acest lucru. Ion al lui Miai se dădu mai aproape, având în privire un amestec de sfială, curiozitate şi recunoştinţă.

- Măi, Dine, şopti el, e vorba să ajungă Iocan primar?

Din Vasilescu era atent la toţi ceilalţi, dar şi la Ion al lui Miai.

- Sigur că nu, deşteptule, spuse Iocan furios. Când or veni alegerile parcă vă văd cum o să votaţi toţi cu Aristide!

- Mănânci c...t! constată Cocoşilă flegmatic. Crezi că dacă Gheorghe Brătianu iese la putere o să se ia la ceartă cu Brătienii ăilalţi? Toţi liberali sunt şi tot Aristide o să rămână primar.

După ce ascultă atent ceea ce spusese Cocoşilă, Din Vasilescu îi şopti lui Ion al lui Miai care rămăsese cu întrebarea în aer.

- Ar vrea el, Iocan, să ajungă primar, dar are dreptate Cocoşilă! înţelegi?

Ion al lui Miai nu înţelegea şi se uita sârguincios şi zadarnic la Cocoşilă. Îi părea totuşi bine că într-un fel sau altul ia şi el parte la dezbateri. Fiindcă se făcuse iarăşi o tăcere de-o clipă, n-o lăsă să scape:

- Are dreptate Cocoşilă! spuse el. Gheorghe Brătianu... Dinu Brătianu...

- Eşti prost! îl întrerupse Cocoşilă cu nepăsare, fără să-i explice însă de ce, iar Ion al lui Miai se zăpăci şi se roşi.

Din Vasilescu surâse. Se uita la Cocoşilă atent, cu o bucurie ciudată în priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo pe marginea poienii, între Ion al lui Miai şi Marmoroşblanc, şi asculta atent şi liniştit. Nici pe el nu-l lua nimeni în seamă, dar el părea bucuros de acest lucru. În curând lângă grupul lor de trei se alătură un al patrulea, un om cu o înfăţişare întunecată. Când acesta se aşeză, Din Vasilescu parcă tresări, se strânse să-i facă loc pe butuc. Noul venit era un om rău şi neprietenos de care lumea se cam ferea. Îl chema Ţugurlan.

- Mă, Iocane, eu te susţin, zise Moromete ca şi mai înainte, fără să-şi ia ochii de pe ziar, dar are să te mai vază cineva cu barosul prin fierărie? Aia e întrebarea!

- Hai, Moromete, lasă-l pe Iocan, dădu cineva glas nerăbdării tuturor. Hai, dă-i drumul!

De fapt Moromete întârzia ca un şcolar care nu e sigur pe el; citea întâi în gând:

- Auziţi ce zice regele! spuse el şi îndată se făcu tăcere deplină. Auziţi ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa".

Începu apoi să citească, deodată, cu un glas schimbat şi necunoscut, parcă ar fi ţinut el un discurs celorlalţi. Avea într-adevăr în glas nişte grosimi şi subţirimi ciudate cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau.

Marele congres agricol

Abia şi-a încheiat discursul său domnul ministru al agriculturii, că fanfarele au intonat solemnul imn şi însoţit de suita Sa şi-a făcut apariţia în sala congresului „Primul agricultor al ţării", Majestatea sa Regele Carol al Il-lea.

Întâmpinat la tribună de cei prezenţi, Majestatea sa Regele a rostit un discurs.

Discursul Majestăţii sale Regelui

Domnilor, Am fost informat că congresul dumneavoastră este un congres de specialişti, agronomi şi ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în chestiunile pe care le dezbateţi şi care am chiar oarecare experienţă. Mi-ar fi plăcut poate ca acest congres să fie un congres al „gospodarilor", pentru că, după mine, specialiştii noştri sunt încă departe de a fi gospodari. Ştiu acest lucru, pentru că agricultura m-a pasionat... Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupaţiunea principală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală...

Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă în ziar. Tăcerea continua.

- Hehe! izbucni pe neaşteptate Dumitru lui Nae şi râsul său gâlgâi puternic şi leneş mai departe. He, he, he, ia uitaţi-vă cum a rămas Moromete.

- Adică, se răsuci Moromete spre Cocoşilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii!

Cocoşilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care ştia să găsească în ziar astfel de lucruri.

- Primul agricultor o fi mergând şi el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul comentariilor.

-  Merge, de ce să nu meargă? zise Iocan. Când se desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului şi se duce şi el la arat.

- O fi având pământ? se interesă cineva.

- Are! afirmă Cocoşilă. Are aşa, cam vreun lot şi jumătate!...

- Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l ţină şi pe-ăla micu, pe Mihai... Trebuie să-i dea să mănânce.

- Eşti prost! reflectă Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!

- în fine! încheie Moromete aceste scurte observaţii şi apucă din nou ziarul în mână.

Pe frontul luptelor din Spania

Tragedia oraşului Guernica

Călcând pentru a doua oară hotărârile Comisiei de neintervenţie, o escadrilă de avioane germane a bombardat timp de şase ore oraşul Guernica lipsit de apărare. Avioanele au coborât la patruzeci de metri, mitraliind populaţia civilă care alerga îngrozită prin oraşul incendiat. Din zece mii de locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în flăcări, sub dărâmături, sau ucişi de piloţii care îi urmăreau de la mică înălţime.

Moromete se opri şi din nou se aşternu tăcerea. Aproape toţi cei adunaţi aici făcuseră şi ei războiul, dar nu cunoşteau avioanele.

- Cum dracu să tragi cu mitraliera din avion! se miră cineva.

Dar nimeni nu-i explică. Ţugurlan se uita la toţi cu o privire înceată şi duşmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răguşit:

- Uite-aşa ar trebui p-aici pe la noi, ameninţă ei, şi chipul lui întunecat, ras proaspăt, se făcu vânăt.

Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou şi se strânse parcă să-i facă şi mai mult loc. Lui Ţugurlan nu-i răspunse nimeni. Abia într-un târziu Moromete spuse împăciuitor:

- Lasă, măi Ţugurlane, să trăiască lumea în pace! N-ajunge cât moare pe-acolo?!

Dumitru lui Nae dădu iar semnalul, mirându-se cu gura mare:

- Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caută neamţul acolo?!

- Ce să caute?! răspunse Cocoşilă. Vrea s-o ia pe coajă!

- Nu-i vine neam să stea, spuse din nou Dumitru lui Nae. A uitat ce-a păţit la Mărăşeşti.

- Tu spui asta, Dumitre, ca şi când toţi nemţii ar şti ce le-am făcut noi la Mărăşeşti! observă Moromete.

- Păi să ştie, fir-ar ai dracului!

- Eşti prost! reflectă Cocoşilă îngăduitor. Neamţul e ca alde Ilie al lui Udubeaşcă, explică el. Îl punea jos alde Voicu Câinaru şi-l bătea de îl snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?" „Ce-are a face!" zicea al lui Udubeaşcă.

- Şi îl bătea iar?

- Da!

- E şi ăsta un punct de vedere! observă Moromete, apucând din nou ziarul.

În acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc şi se aşezase pe vine ceva mai încolo, la marginea şanţului. Ploaia umpluse şanţurile şi unul din copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă.

- Bă, peşoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în şoaptă şi, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podişcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, şi dă-mi nişte pământ de-ăla galben...

XX

Soarele se ridicase sus şi, cu toate că trecuse destul timp, adunarea din poiana fierăriei părea mai paşnică decât oricând. Victor Bălosu trecu pe acolo şi dădu bună dimineaţa; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se adresă lui Moromete în şoaptă:

- Cum e cu facultăţile alea, Moromete?

Numai că şoapta lui fu auzită de la o sută de metri şi Victor se opri pe loc şi se uită îndărăt.

- Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aş înjura acum de muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i aşa?

- Ce, bă, eşti nebun?! se miră Dumitru lui Nae foarte vesel însă. Vezi-ţi, taică, de treabă.

- Faci dumneatale pe şmecherul, dar eu îţi spun că dacă m-apuc şi eu să fac pe şmecherul nu ştiu la care din doi o să-i pară rău.

- Depinde de facultăţi! răspunse Dumitru lui Nae fără părtinire. Cei adunaţi nu prea înţelegeau ce era cu aceste facultăţi, dar ştiau că omul cu statura ca un plop, cu glasul acela al lui mare şi care era cumsecade tocmai pentru că era aşa de puternic, Dumitru lui Nae deci, avea şi el ură pe cineva şi anume pe Bălosu şi pe fi-său Victor. Nu se ştie cum -Dumitru lui Nae nu vroia să spună – Tudor Bălosu pusese mâna pe-o jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.

Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca şi când n-ar fi avut nici în clin nici în mânecă.

- Uite, am martori toţi oamenii care te-au auzit! strigă Victor Bălosu de la distanţă. Când te-oi da în judecată, să nu zici că am pus martori falşi.

Şi plecă, în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu râsul său care umplea uliţele fără nici un efort. Râdea şi povestea celorlalţi ceea ce îi spusese Moromete de dimineaţă.

- Se leagă de mine, al dracului. Eu credeam că o să-i zică ceva lui Moromete! se miră el.

- Lasă-l, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?

- ...pe mă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu veselie furioasă, îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o labă după ceafă.

- Eşti prost! îl avertiză Cocoşilă, cu un glas care dădea de înţeles că n-ar fi fost bine dacă ar fi făcut aşa.

- De ce, nea Gheorghe? Mă dă în judecată? Vând trei oi şi plătesc amendă, dar ştiu că-l bat... în facultăţi pe mă-sa!

Cocoşilă nu adeveri că ef a vorba de judecată, dar nici nu spuse la ce se gândea.

- Ce vreai să spui, Cocoşilă? întrebă Iocan cu caielele în gură. Crezi că aici e Spania? Să fiu eu primar şi să prind vreunul cu cămaşa verde... îl leg colea de stâlp şi-i bat caielele în spinare cu cămaşă cu tot! ameninţă el.

- Dacă nu te împuşcă el cu pistolul! zise Cocoşilă. Ai uitat cum l-au împuşcat acum trei ani pe Duca!

- Fiindcă a fost prost, bolborosi Iocan lovind îndârjit în copita calului. Cum să nu-mi aduc aminte... Au venit pe la spate trei inşi la Sinaia şi unul i-a pus mâna pe umăr: „Domnule prim-ministru!" i-a zis şi când ăla s-a întors au tras în el. De ce mai plăteşti atunci jandarmi şi poliţie dacă nu e în stare să apere un prim-ministru?

- Cică se juraseră să-l omoare chiar dacă mureau şi ei, spuse cineva. Aşa cică fac, se jură la miezul nopţii...

- Eu i-ai beli de piele la miezul zilei! Să vezi pe urmă cum le-ar trece pofta! declară fierarul mânios.

- Care va să zică... anunţă Moromete că e gata să citească şi se făcu din nou, linişte. Care va să zică...

Mari dezbateri în parlament în chestiunea prelungirii stării de asediu şi a cenzurii presei.

La orele 16,30 au continuat discuţiile în parlament referitor la proiectul de lege pentru prelungirea stării de asediu şi cenzurii.

Discursul domnului V. Madgearu:

Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, am onoarea să fac următoarea declaraţie: pentru a treia oară guvernul liberal român, menţinând starea de asediu trei ani şi cerând cenzurii, invocând spre justificare faptul că împrejurările care au instituit-o persită... Nu se cunoaşte nici un exemplu în istoria contemporană în care în vreun stat cu structură constituţională parlamentară, un guvern să fi folosit câţiva ani succesiv starea de asediu, deşi în ultimii ani s-au produs în diferite state tentative de lovituri de stat, rebeliuni, sau grave convulsiuni sociale. Guvernul partidului liberal cere parlamentului prelungirea stării de asediu şi prelungirea şi pe al patrulea an face o deplorabilă excepţie...

- Haiti! se sperie Moromete. Cine e ăsta, mă Cocoşilă?

- E deştept! răspunse Cocoşilă. Ăsta n-a tocit băncile şcolii degeaba.

- Nu pricep eu cum dracu devine chestia asta cu starea de asediu! nu se sfii Dumitru lui Nae să declare.

- Fiindcă eşti prost! îl lămuri Cocoşilă.

-  Dă-o dracului, Cocoşilă! protestă Dumitru lui Nae cu tot corpul, retrăgându-şi picioarele lui lungi. Zice că e de patru ani stare de asediu! Unde dracu e, că n-o văd!

Dumitru lui Nae, prin faptul că nu înţelegea atâta lucru, însemna că ridică o problemă lipsită de interes şi Moromete vru să citească mai departe, dar Iocan socoti că nu e cazul să rămână cineva nelămurit:

- Ce e, Dumitre?! se miră el. Ai uitat cum se dădea alarma în cazarmă? Cam asta e starea de asediu: iese armata sau poliţia şi trage!

- În cine dracu trage?!

- Bă, Dumitre! ameninţă Moromete supărat, jignit chiar. Cum în cine trage? Se ridică cineva contra statului şi zice: nu vreau! Spre o pildă în iarna lui 33 toţi muncitorii de la Griviţa au zis: „Nu vrem să mai muncim!" „Treaba voastră, a zis statul, ieşiţi afară din ateliere să băgăm alţii". „Păi nici asta nu vrem!" „A, nici asta nu vreţi?" Şi a scos armata şi a tras în ei. N-a murit acolo bietul Niculaie Ţugurlan? Sau ai uitat? N-a murit acolo alde frate-tău, Stane? se adresă Moromete lui Ţugurlan, dar acesta nu răspunse, şi Moromete apucă ziarul supărat şi căută şirul...

În mod firesc, ne întrebăm: care e rezultatul acestei guvernări – una dintre cele mai lungi după război – dacă dezechilibrul social şi naţional care a determinat instituirea stării de asediu a rămas acelaşi?... Se pune întrebarea nu cumva cauzele dezechilibrului trebuiesc căutate în înseşi sferele superioare ale moravurilor politice? Şi dacă este aşa, ce este vinovată ţara să plătească consecinţele unor manevre şi complicităţi ale guvernului cu forţele anarhice?... Guvernul a practicat arma diversiunii – a încurajat în fapt extremismul terorist. S-au săvârşit crime cu siguranţa impunităţii.

Moromete se opri să răsufle.

- Daţi-i apă! zise Cacoşilă.

- Stai, domnule, că aici nu e de glumă! protestă Moromete zgomotos, ca şi când el însuşi ar fi fost întrerupt pe băncile parlamentului. Va să zică... S-au săvârşit crime cu siguranţă! reluă el eliminând ultimul cuvânt care i se părea de prisos. Articolele de... Articolele de înfierare!... Uite, Iocane, vorbeşte şi de tine! observă Moromele în treacăt: Articolele de înfierare, menite să arate revolta opiniei publice într-o ţară neobişnuită cu asemenea acte de terorism, au fost suprimate; în schimb s-au tolerat...

- Ce este ăsta? întrerupse Iocan.

- Ţărănist! răspunse repede Moromete şi continuă: În schimb s-au tolerat articolele de slăvire (aici Moromete pronunţă cuvântul slăvire în înţelesul lui bisericesc) articolele de slăvire a crimei...

Se opri copleşit de uimire şi-şi dădu pălăria pe ceafă.

- Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?! întrebă el şi începu să-i înjure pe toţi, fapt care îl cam zăpăci pe Ion al lui Miai.

- De ce ne înjură Moromete?! se miră el.

- Nu pe noi, pe ăia din parlament, îi explică Din Vasilescu.

Din Vasilescu ţinea în mână un bulgăre mare de pământ galben şi moale pe care îl frământa parcă în joacă. Nu se mira nimeni de el, îl cunoşteau că avea obiceiul să stea uneori şi să facă din pământ fel de fel de figuri pe care le da apoi copiilor...

În procesele cu caracter de asasinate politice se omitea cercetarea autorilor morali, ceea ce constituia o primă de încurajare pentru noi atentate. în aceste conditiuni, cererea de prelungire a măsurilor excepţionale, venită din partea unui guvern care le-a avut aproape patru ani, constituie o sfidare şi o farsă, o tristă farsă ce poate avea incalculabile consecinţe pentru ţară... încredinţat că sunt în asentimentul întregii opinii publice, cer plecarea de îndată a guvernului...

- He! Cade guvernul! exclamă Ion al lui Miai, fericit că înţelesese în sfârşit şi el ceva din ceea ce se citise.

Nimeni nu avu nimic de spus şi Moromete aşteptă câteva clipe înainte de a continua. începeau dezbaterile.

- Ei, ia să vedem ce răspunde guvernul la chestia asta! zise Iocan nerăbdător.

- Din discursul domnului Madgearu s-ar putea înţelege că România stă pe un vulcan si că aceasta ar fi opera partidului liberal, răspunse Moromete citind replica ministrului de justiţie. N-aş vrea să fiu silit să împrospătez memoria opoziţiei cu referiri la evenimentele din februarie 33. S-ar putea vedea atunci că partidul naţional-ţărănesc îşi face aici propriul lui rechizitoriu (întreruperi şi zgomot pe băncile opoziţiei; strigăte furioase).

- Ia uite, domnule, ia uite, domnule, murmură Moromete uluit.

- Ei, sunt daţi dracului, exclamă şi Dumitru lui Nae cu admiraţie. Furtuna de strigăte şi protestări continuă apoi cu aceeaşi violenţă.

Moromete citea cu pauze mari încercând să înţeleagă. Grupările parlamentare din opoziţie protestau împotriva cenzurii, dar o pretindeau pentru adversari. Era învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar în acelaşi timp era acuzat cu violenţă că s-a îngăduit unui ziarist comunist din Paris să asiste la procesul unor comunişti.

Răspunzând, reprezentanţii Ministerului de Justiţie îşi permiteau contraatacuri nimicitoare. „Ce-aţi fi vrut dumneavoastră să facă guvernul în cazul ziaristului comunist? întreba subsecretarul de stat. Răspundeţi cu toată loialitatea". „Îi puneam în vedere ca în cinci sau zece ore să părăsească ţara." „Aşa s-a şi făcut! răspundea subsecretarul triumfător. Am impresia acum că predilecţia dumneavoastră pentru ipoteze de această natură v-a pus în trista situaţiune a cuiva căruia i-a dispărut scaunul de sub dânsul."

Grupările antisemite şi profasciste protestau împotriva interzicerii de către guvern a uniformelor şi ameninţau că vor veni aci în parlament în cămăşi albastre şi verzi. Ministrul, care ştia tot aşa de bine ca şi parlamen ţarii că de fapt nu uniformele ar trebui interzise, ci grupările înseşi, ameninţa direct că majoritatea guvernamentală va vota legea şi cei care vor călca-o „vor popula închisorile".

Grupările „creştine" înţeleseră sensul ascuns al ameninţării şi dădură înapoi, declarând că „noi, care ne iubim în egală măsură ţara..."

- Opreşte că s-a fleşcăit! întrerupse Cocoşilă. Vezi mă, prostule, adăugă apoi triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decât să discute că ai tu fonciire multă de plătit!

- Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei, răspunse Moromete. Şi pe urmă n-ai văzut că nici Iorga nu era acolo?

- În orice caz văz că guvernul a ieşit bine din afacerea asta! constată Iocan cam zăpăcit.

- Păi şi opoziţia a ieşit bine când a vorbit Madgearu la început, observă şi Cocoşilă.

- E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare şi-şi întinse picioarele lui lungi cât putu mai încolo. Cade guvernul! Vin ţărăniştii iar la putere, vine alde Crâşmac!

- Mă, Dumitre, bine că ţi-aduseşi aminte! zise Iocan fără să pomenească de candidatura sa viitoare. Nu mai putea alde Crâşmac să mai meargă pe jos. Venea de la primărie cu bicicleta. Când ajungea la pod o striga pe fi-sa de departe: Ginaa! Ginicaaaa...

- Ha, ha, ha! râse Dumitru lui Nae auzind glasul scălămbăiat al fierarului, din care înţelese că acesta îl dispreţuia de mult pe adversarul său ţărănist. Mă, Iocane, dacă vreai să nu iasă Crâşmac iar, dă-te cu ţărăniştii! Să ştii că te votez! declară el.

- Nu se poate, domnule, protestez! sări Moromete în apărarea prietenului său politic. Protestez! strigă el cu glasul cu care citise dezbaterile, dar mult mai tare.

Se descotorosi de ziar cu mişcări mânioase, se ridică în picioare şi, retezând cu mâna peste capetele celorlalţi, protestă încă o dată împotriva venirii ţărăniştilor. Cocoşilă îl combătu din principiu, spunând să nu mai facă atâta gălăgie: ţărăniştii au votat legea conversiunii. Moromete răspunse că minte, liberalii au votat-o. Se amestecă şi Dumitru lui Nae, săriră aproape toţi şi din învălmăşeala de glasuri care se iscă nu se mai înţelese câteva clipe aproape nimic.

În aceste clipe însă se înghesui pe neaşteptate un glas neprietenos şi străin, care spuse ceva neplăcut la adresa tuturor şi în urma căruia se aşternu o tăcere lungă. Nimeni nu înţelese ce s-a spus, dar îşi dădură seama că a vorbit iar Ţugurlan.

XXI

Acesta stătea ca şi mai înainte între Din Vasilescu şi Marmoroşblanc şi se uita la ceilalţi cu ciudata lui pornire duşmănoasă, de neînţeles aici în poiana lui Iocan şi mai ales azi când ei erau atât de bucuroşi de ploaia căzută peste noapte. încât se supărară când cineva, şoptind vecinului, făcu să afle toţi ceea ce spusese Ţugurlan. Aici nu era ca la cârciumă şi Ţugurlan vorbise urât, întocmai ca acolo.

Poate că Ţugurlan avea alte păreri politice. După cum s-a văzut, guvernul liberal Tătărăscu putea să cadă înainte de sfârşitul anului. Aici în sat sunt doi fruntaşi politici, Aristide şi Crâşmac, dar chestiunea era că amândoi au condus satul timp de opt ani şi n-au făcut altceva decât să se îmbogăţească. Dacă la alegeri Iocan ar ieşi primar şi ar forma un consiliu comunal din care să facă parte Moromete, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, ar avea Ţugurlan ceva împotriva unui asemenea primar şi unor asemenea consilieri? S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta politică, să-ţi combaţi cinstit adversarii. De ce să înjuri?!... Eeee!... Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să nu ştii să te porţi...

- He, he, he! râse Dumitru lui Nae, leneş. Ce dracu, mă, Ţugurlane, de înjuri p-acilea? Lasă că n-o să ne procopsim noi mai mult ca tine! Fă şi tu politică, du-te dracului! încheie el cam flegmatic şi cam supărat în acelaşi timp.

- Ce e, Ţugurlane, ai ceva cu mine? întrebă şi Moromete tot aşa, cam nepăsător şi cam supărat.

- Dar ce-a zis, mă, Dine? întrebă Ion al lui Miai curios, aplecându-se spre Din Vasilescu.

- Păi tu nu fuseşi aici? surâse acesta, părăsind pentru o clipă lutul galben din mână. Tu eşti niţel cam surd, Ioane! se minună el.

- Hai, mă, că nu sunt surd... se rugă Ion al lui Miai.

- Întâi a zis ceva când strigau ăştia, dar nu l-a auzit nimeni, l-am auzit numai eu, explică Din Vasilescu în şoaptă. Pe urmă, dacă a văzut el că nu-l aude nimeni, a strigat că face ceva pe politica lor...

Ion al lui Miai rămase cam dezamăgit; tot nu înţelese de ce s-au supărat ceilalţi. Cocoşilă înjura uneori de zece ori mai urât şi nu se supăra nimeni.

Din Vasilescu se ridică cu lutul în mână şi se aşeză mai aproape de Moromete, spre tristeţea lui Ion al lui Miai care îl urmări cu o privire părăsită.

- Ce să am cu dumneata! răspunse Ţugurlan neprietenos, aruncându-i lui Moromete o privire întunecată.

Acum că vorbea, Ţugurlan părea îndârjit mai mult pe el însuşi decât pe ceilalţi.

- Păi, văz că ai! spuse Moromete cu un glas care lupta între supărare şi omenie.

- Păi, asta e politică ce faceţi voi?! zise Ţugurlan.

- Ei, aşa se vorbeşte! spuse Moromete mulţumit. Suntem aicea un număr de oameni care, nu aşa, avem pretenţia că e ceva de capul nostru, şi...

-  Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Ţugurlan cu brutalitate. Moromete vru să răspundă, dar Ţugurlan se pare că nu era nici învăţat

şi nici poftă n-avea să discute în felul celor adunaţi aici.

- Nu e nimic de capul vostru! strigă el cu pornire. Dumneata, Moromete, ai fost consilier comunal, şi ce-ai făcut? L-ai ajutat pe Aristide să se îmbogăţească. Nu umblai dumneata cu căruţele prin sat să strângeţi pentru monument şi dracu mai ştie ce? Mai bine v-aţi... în ea de politică şi voi şi eu!

Înţeleseră acum toţi că venise de la început în starea aceasta, că îi asculta nu pentru a şi-o schimba, ci dimpotrivă, iar în înfăţişarea şi în glasul său avea ceva care dădea de înţeles că acum n-are chef să fie întrerupt.

- Du-te ca mine la moşie şi ia pământ în parte de la Marica şi atunci ai să vezi! izbucni el şi se opri şi scuipă într-o parte cu dispreţ.

Cu toate că nu reîncepu îndată, nimeni nu-l întrerupse. Ion al lui Miai avea pe chip o veselie prostească, pe care n-o înţelegea nimeni.

- Îmi spuse ăsta, reîncepu Ţugurlan, arătându-l cu capul pe Ion al lui Miai: „Hai, mă, Ţugurlane, pe la fierărie, să discutăm politică". Munceşte în parte, şi îi arde să asculte palavrele lui Moromete.

- Dar ce să facă, Ţugurlane? Să ia model de la tine? întrebă Moromete cu blândeţe.

Ţugurlan nu-i răspunse, îl preveni însă cu o privire neagră că a doua oară nu-l va mai cruţa şi continuă:

- Şi când vrea să spună şi el ceva, Cocoşilă: „Eşti prost!" De ce e prost? Că n-are lot ca dumneata? N-a fost şi el în război ca dumneata? Atunci de ce el să muncească în parte la moşie şi dumneata cu opt pogoane să-l faci prost? Din cauza dumitale n-a primit lot, că v-aţi repezit ca orbii şi când v-aţi văzut voi cu pământ, dă-i în... măsii pe-ăia care n-au luat! Şi acum faceţi politică! Ţărăniştii, liberalii, parlament!... Deştepţi ca oaia capie! Moromete zice de frati-meu că d-aia l-au împuşcat la Griviţa fiindcă n-a vrut să mai muncească. Aşa crezi dumneata, că d-aia l-au împuşcat? întrebă Ţugurlan, vânăt la faţă. „Nu vrem să mai muncim!" Taci că ştii dumneata că aşa au zis! Citeşti ziarele şi nici ce e aia o grevă nu te taie capul. Dumitru lui Nae barimi spune că nu ştie!

Ţugurlan scuipă iar. Apoi reluă cu o voce mai scăzută, dar bătându-şi joc cumplit de discuţia lor de mai înainte.

- ...Parlament! Madgearu... Ia uite, domnule! Ia uite, domnule! bolborosi el, rostogolind spre Moromete privirea lui neagră şi încercând să imite exclamaţiile admirative ale acestuia când citise dezbaterile. Scuipă îngreţoşat şi furios şi reluă: Şi când încercă şi Ion al lui Miai să spună ceva, nici nu se uită la el, parcă ei ar fi mai deştepţi! Se înfurie şi mai rău şi ameninţă: Nu sunt eu în locul lui Ion al lui Miai să mă facă cineva prost!

- Mănânci c...t! îl provocă Cocoşilă flegmatic.

- Ba te bag eu în... mă-tii! Tu-ţi dumnezeul mă-tii! rosti Ţugurlan cu un glas turbure şi înfricoşător.

În afară de Cocoşilă şi Moromete, săriră toţi numaidecât în picioare. Ce făcea Ţugurlan? Nu cumva era nebun?

- Ia mâna de pe mine, Dumitre! strigă Ţugurlan încercând să scape de năvala imputărilor. De ce să vorbească aşa cu mine? Am muncit în târla lui?

- Fugi că eşti prost, dă-te dracului! spuse Dumitru lui Nae aşezându-se la locul lui.

- Staţi, lăsaţi-l că am înţeles ce vrea să spună! interveni Moromete după ce ceilalţi îl lăsaseră. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică, alta că din pricina lui Cocoşilă a rărnas Ion al lui Miai fără pământ, şi a treia că nu suntem mai deştepţi decât Ton al lui Miai, nu e asa. mă, Ţugurlane?

Nu se risipise însă încordarea şi ura cu care rostise Ţugurlan înjurăturile şi ceilalţi nu fură prea atenţi la formulările lui Moromete. Cocoşilă fuma gânditor:

- Ascultă, Ţugurlane, spuse el scuipând subţire între picioare. Tu nu mă cunoşti pe mine! Eram în război şi m-a luat un plutonier de piept, de două ori mai mare ca Dumitru lui Nae. Când i-am dat una a făcut a! şi nu s-a mai mişcat! Dacă mă scol acum la tine, aci rămâi, în şanţ! Auzi, mă?

Cocoşilă întoarse capul fulgerător şi privirea sa se întâlni cu a lui Ţugurlan. Dumitru lui Nae sări, dar Cocoşilă pesemne obţinuse ceea ce trebuia, fiindcă întoarse capul în altă parte şi scuipă nepăsător printre dinţi.

- Ei... Pastele mă-tii! spuse el şi începu să-l înjure pe Ţugurlan îndelung şi minuţios, aşa cum avea obiceiul, prostindu-l şi dăscălindu-l că vine între oameni şi nu ştie să se poarte. Du-te la cârciumă şi ia-te la bătaie cu cine vrei, nu veni aici să te cerţi cu mine. Ţi-am furat eu lotul tău, prostule? Intră şi tu în moşie şi taie-ţi un loţ, dacă atunci când am luat noi n-ai fost în stare!

- De ce vorbeşti aşa, Cocoşilă? Are dreptate Ţugurlan! spuse Ion al lui Miai, dezgheţat.

Totuşi, nici de astă dată nu fu luat în seamă de cineva, nici măcar de Ţugurlan. Ţugurlan ascultase înjurăturile şi ameninţările lui Cocoşilă cu o înfăţişare ciudată, ca şi când s-ar fi trezit din beţie. Se uita la oameni puţin mirat, parcă abia atunci i-ar fi descoperit. Când Cocoşilă termină, Ţugurlan îşi plecă fruntea. După câteva clipe de tăcere şi-o ridică şi se uită pieziş la Dumitru lui Nae.

- Dă-mi şi mie o ţigare, Dumitre, spuse el mohorât şi parcă întristat, începu să fumeze în tăcere.

-  Ţine, mă, calul bine! se răsti Iocan furios la cel căruia îi potcovea calul. Dacă ştii că dă din picioare de ce nu-l ţii bine? Sau vrei să-ţi dau eu una în cap cu cleştele ăsta?

Ţugurlan stricase adunarea şi nu mai putea sta acolo, dar el stătea mai departe ca şi când nu şi-ar fi dat seama de acest lucru. Fuma posomorât, cu coatele pe genunchi, uitându-se în pământ. Ceilalţi aşteptară câteva clipe în tăcere, apoi Dumitru lui Nae îl întrebă ceva pe Marmoroşblanc. Acesta răspunse şi se făcu iar tăcere. Atunci Ţugurlan se ridică, intră în fierărie, unde întârzie câtva timp după care ieşi şi plecă întocmai cum plecase mai înainte Boţoghină, fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua.

Văzându-l că se îndepărtează, Ion al lui Miai îl strigă şi se ridică şi el de pe butuc. Dar fără grabă, păstrând ceva din veselia lui nevinovată şi îndreptându-şi alene cămaşa la spate. El dădu bună ziua cuviincios şi îndepărtându-se făcu puţin pe boşorogul sau pe ostenitul şi îl strigă de câteva ori pe Ţugurlan să stea mai încet că vine şi el.

- Bietul Ţugurlan! reflectă Moromete după ce Ţugurlan şi Ion al lui Miai se îndepărtară. Rău mai eşti, mă Cocoşilă!... Dar auzi ce idee la el, continuă Moromete să reflecteze după câtva timp de tăcere. Că din pricina noastră ar fi rămas el fără lot! A? Tu ce zici, Cocoşilă?

- Dă-l în mă-sa că e nebun! spuse Cocoşilă supărat. Mă face să-l înjur!... îl cunoşteau toţi pe Ţugurlan şi le părea rău că era aşa. Mai tăcură câtva timp gândindu-se la cele înâmplate, apoi vrură să schimbe vorba, dar se pare că prezenţa lui Ţugurlan stăruia mereu între ei şi nu izbutiră să se mai simtă în largul lor. Din pricina asta se înverşunară împotriva lui Ţugurlan şi Iocan îl înjură, spunând că Ţugurlan ar vrea ca toată lumea să fie ca el. Unde n-are el tot, ar vrea ca nici alţii să n-aibă.

- Nu e aia! spuse Moromete cu un glas care, deşi nu-l apăra pe Ţugurlan, căuta totuşi să-l înţeleagă. Tu ţi-aduci aminte, Cocoşilă, cum a fost cu ăştia care au rămas fără loturi?

- A spus că vine la toamnă să împartă şi restul moşiei Marica! Toamnă s-a făcut! zise Marmoroşblanc care până acum tăcuse tot timpul.

- A! Marmoroşblanc, aşa e! zise Moromete.

- A rămas că la anu, pe urmă la anu ălalt!...

- Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine?! schimbă Dumitru lui Nae discuţia, uitându-se mirat la Din Vasilescu.

Acesta tocmai ieşea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în mână pe care o arsese şi o înnegrise la foaie. Lui Dumitru lui Nae i se păru ciudată forma pe care o avea acum huma.

- Ia să văd şi eu, Dine! ceru el şi întinse mâna, iar Din Vasilescu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârneşte, fie chiar şi pentru câteva clipe, interesul oamenilor mari.

Se apropie şi Marmoroşblanc. într-adevăr, pentru câteva clipe uitară toţi de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut iar ceilalţi stăteau împrăştiaţi la locurile lor.

- Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuşi, încercând să înţeleagă.

Auzindu-l întrebând astfel, vreo câţiva se ridicară şi se apropiară şi ei.

- Moromete! strigă deodată cineva.

- Moromete?! se miră altul, surprins.

- Da, Moromete, descoperi în sfârşit Dumitru lui Nae cu glasul său mare, de astă dată uimit şi copleşit de încântare. Moromete este.

Zicând aceasta, dădu din mână huma arsă şi înnegrită s-o vadă şi alţii. Cocoşilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei mai mulţi, neîndrăznind parcă să se atingă de ea, se uitau nedumeriţi la forma aceea ciudată, neobişnuită, care semăna a om. Era capul unui om care se uita parcă în jos. Faţa îi era puţin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept şi scurt, cu ceva din liniştea gânditoare a frunţii. Era el, Moromete, aşa de... aşa de serios, şi de... Da, el era, dar parcă era... Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi... fără parlament.

- Mă, Dine, zise Cocoşilă uitându-se în treacăt la Din Vasilescu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. I-ai făcut fruntea prea mare, obiectă el.

– Dă-mi-l mie, Dine, să-l pun colea pe poliţă, zise Iocan şi îl luă din mana lui Cocoşilă şi îl puse deasupra uşii fierăriei.

Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar fruntea în pământ, ca şi când n-ar fi văzut nimic.

- De fapt el n-are dreptate, fiindcă noi am zis atunci: „Domnule, absolut toată lumea trebuie să ia pământ!" Ţi-aduci aminte, Cocoşilă?

- Cine, Ţugurlan? întrebă Dumitru lui Nae.

- Ţugurlan, Ion al lui Miai, toţi ăştia!

- Tată, hai acasă! Hai odată acasă! strigă cineva pe neaşteptate, un glas mânios al unei fete care nu vrusese să se apropie de oameni şi striga de departe.

- Ce e, fetiţo? sări Moromete iritat, ridicându-se în picioare. Era Ilinca.

- Stai aici de dimineaţă şi... Hai repede acasă! porunci fata fără să-şi moaie glasul, semn că acasă se întâmplase sau se întâmpla ceva rău de care numai tatăl ei era vinovat.

Moromete înţelese şi, fără să mai întrebe ceva, părăsi grăbit adunarea. După plecarea lui, ceilalţi nu mai statură nici ei mult.

XXIII 

[Plata fonciirei. Jupuitu]

Când intră pe poarta curţii, Moromete nu se uită să vadă ce s-a întâmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Ştiuse încă de aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni şi îl aşteptau.

Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era slab la faţă, ai fi zis că mânca numai miercurea şi vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; faţa suptă făcea ca ochii lui să pară ieşiţi din cap, dându-i un aer de furie stăpânită. Deşi nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustaţă. I se spunea Jupuitu din pricină că atunci când se bărbierea, faţa lui părea jupuită. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii, înjurându-l în acelaşi timp. Îmbogăţise, aşa credeau ei, doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese la început sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se cunoştea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după câţiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul l-a ajutat să fie numit agent de urmărire. Se însurase înainte de această numire şi însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea vreo şase pogoane de pământ – ca omu! cum spunea Moromete – şi-şi făcuse o casă frumuşică.

Moromete trecu pe lângă prispă fără să se uite la cei doi care îl aşteptau şi se opri în dreptul tindei:

- Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat, aruncând secerile pe prispă într-un fel de parcă secerile ar fi fost afacerea care nu-i plăcea.

Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă stăteau la pândă în casă.

Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la agent şi la însoţitorul acestuia şi strigă iarăşi, ca şi când cei doi de pe prisă nici n-ar fi existat:

- Paraschive, tu unde eşti, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni! Ia-o de acolo şi bag-o în şopron! Ar putea să stea acolo pân-o rugini, până te-ai înţepa în ea şi tot n-ai s-o ridici!...

Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie şi strigă:

- N-am!

Agentul se ridică şi vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăşi, de astă dată desfăcându-şi braţele în lături:

- N-am!

- Asta mi-o cânţi dumneata, nea Ilie, de când te ştiu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu „n-am". Ia stai colea jos pe prispă şi nu te mai uita aşa urât la mine!

Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte, întocmai ca şi când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se rezemă liniştit de stâlpul casei şi începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul buzunarului puţin praf de tutun, amestecat cu gunoi, şi vru să-l toarne într-o foiţă, dar îl suflă repede şi se uită urât la omul care îl însoţea pe agent. I se adresă supărat şi poruncitor:

- Dă-mi, mă, o ţigare!

Omul îşi scoase repede tabachera şi i-o întinse.

- Foncierea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci şi trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele moi. Nu e cine ştie ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni...

Moromete, care în acest timp îşi răsucise ţigarea, îşi ridică fruntea la agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:

- Catrino, sau Tito, care eşti în tindă; dă-mi un foc!

Agentul se aşeză pe marginea prispei, scoase un chitanţier şi începu să scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete..." înainte de a scrie se uitase la om să-l audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic.

Tita ieşi pe prispă cu un cărbune şi-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitu rupse chitanţa şi i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind registrul cu scoarţele moi într-o geantă, pe care o ţinea sub braţ. Moromete luă chitanţa, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigare.

- Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind încuietoarea genţii.

- Păi nu ţi-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!

- Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ţi-am tăiat şi chitanţa? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plăteşte să-mi pierd vremea prin curţile oamenilor...

- Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţin eu?

- Nea Ilie, a tăiat chitanţa! zise şi însoţitorul grav.

- Văz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete.

- Plăteşte, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba?

Moromete se uită la agent şi încercă să zâmbească.

- Ei, da, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n-am!

- Ia treci încoa ! îi făcu agentul un semn însoţitorului.

Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. Moromete rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitu intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeţii şi se repezi spre capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-şase covoare ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând însoţitorului:

- Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!

Însoţitorul se opinti şi se încarcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese şi ieşiră afară amândoi. în tindă, însă, Tita le ieşi înainte şi începu să strige:

- Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele?! N-aţi mai găsit ce să luaţi? Nu vă dau ţoalele!

Ea se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi începu să tragă de el. Îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îl aruncă în mijlocul casei, sări pragul şi trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atât pe neaşteptate şi cu atâta iuţeală că agentul şi însoţitorul rămaseră în tindă prostiţi, cu gurile căscate.

- Aaa! Va să zică aşa merge! Ia du-te, mă, şi cheamă şeful de post, zise agentul lovind cu pumnul în uşă.

- Poţi să vii cu zece şefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor.

- Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieşiră pe prispă şi agentul întinse mâna spre colţul ogrăzii:

- Căruţa! Trage-o afară şi la primărie cu ea, zise el pornind să deschidă poarta.

Paraschiv ieşise din grajd şi se uita nepăsător la omul care apucase oiştea căruţei şi se opintea s-o tragă spre poartă.

- Crezi că ai s-o poţi duce? întrebă Moromete cu interes.

- Înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii la primărie, să vezi cum scoatem noi foncierea pe ei.

Omul se apropie de grajd, dar în uşă se pomeni cu Paraschiv piept în piept.

- Nu poţi să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sunt caii mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totuşi îl apăra rânjind ciudat.

- Dă-l la o parte şi intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se şi el de cei doi.

- Nu, caii nu-i luaţi! zise Paraschiv iar, sigur de el.

- Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?

Moromete scoase dintr-un buzunar, dinăuntrul flanelei, două hârtii şi începu să le fluture sub nasul agentului.

- Peste o săptămână, două, îţi mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la Bucureşti şi-ţi plătesc. Te rog să mă înţelegi! mai zise Moromete de astă dată cu un glas foarte supărat, ca şi când de mult i-ar fi spus toate acestea agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înţeleagă.

- Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui sa-mi plăteşti mie, nu statului.

Se aşeză pe prispă izbind geanta de genunchi şi trăgând afară chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse şi-o zvârli în nasul omului.

- Îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să plăteşti, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!

Dându-şi seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în picioare şi-şi desfăcu braţele în lături:

- Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu glas care vroia să fie plin de uimire. Ce dracu, mă? Nu poţi să plăteşti câteva mii de lei? De ce nu plăteşti o dată să scapi de belea? Ce aştepţi?

- De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o ţigare, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!

- Da' lumea ailaltă cum plăteşte?! strigă agentul scos din sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit! strigă el. Sărac nu eşti! Copii mici n-ai! Bolnav nu eşti!!! Atunci cum? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani!...

- Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu-şi ţigarea.

- Cum care cincisprezece?! Câţi ani sunt de la război de când ai primit lotul? Sunt şaisprezece-şaptesprezece ani!

- Care şaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou. Tito sau Ilinco, ceru el spre tindă, dă-mi un foc.

- Cum care şaptesprezece ani?! Cât e din 920? Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:

- Sunt şaptesprezece ani! strigă el şi repetă: Şaptesprezece ani! De şaptesprezece ani de zile o tot lungeşti ba cu plata titlurilor, ba cu foncierea... Vine conversiunea şi te scuteşte, se împrumută pe urmă domnul Moromete la bancă ca un ghimpaşă cumpără oi şi cai... Ai paisprezece pogoane de pământ şi din paisprezece pogoane, auziţi! nu e în stare să plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleaşcă.

- Care paisprezece pogoane, care pleaşcă?! întrebă Moromete uitându-se la agent, de astă dată cu o privire care parcă abia acum îl vedea cu adevărat şi mormăind în acelaşi timp nişte înjurături în care cuvântul pleaşcă se auzi de vreo două-trei ori.

- Înjuri dumneata, dar eu îţi spun pentru ultima oară: de şase ani de zile de când sunt agent îmi scoţi ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci, ba cu şase sute şi un leu...

- Bine că-ţi dau şi leul ăla, mormăi Moromete.

- Bine că-mi dai şi leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge de cincisprezece ani de când joci tiribomba.

- Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa aceea poştaşul care trecea pe drum şi care aruncă din fuga gabrioletei ziarul peste gard.

- Şi mai face şi politică! izbucni agentul în culnea nedumeririi. E abonat la ziar şi foncierea nu vrea s-o plătească.

Adevărul era că în privinţa abonamentului Moromete plătise o dată un pol pentru o luna, şi Mişcarea îi venea de atunci, de aproape doi ani, pe gratis.

Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, continuând:

- Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. Lasă că stăm noi de vorbă!