Octavian PĂUN:
Literatura tradiţională
–
funcţia ei estetică în educarea copiilor –
Conceptul de literatură tradiţională, mult mai larg,
înglobează ca termen de referinţă, de bază, pe cel de literatură anonimă,
orală, cu o tradiţie multimilenară. Acestei literaturi,
în sens larg (impropriu în măsura în care denominaţia este un derivat de la
termenul litera, ceea ce trimite la scrieri), i se cade mai bine denumirea
de creaţie. Ori, creaţie este echivalentul grecescului antic poiein, “a face”, de la care provine termenul poezie. Latinii au adus cuvântul ars, “artă” şi derivatul
lui, “artifex”, care, iniţial,
înainte de a însemna “artist”, denumea pe meşteşugarul obişnuit, fie el olar, pietrar,
argintar…
Aşadar, atunci
când vorbim despre literatura tradiţională, ar trebui să vorbim despre toată
creaţia: mit, basm, legendă, cântec ritual, baladă, cântec de dragoste, de
cătănie, colindă, snoavă, cimilitură …, nu numai despre cele care trec azi ca
fiind specifice, mai potrivite educaţiei celor mici. Adulţii consideră în
general că poveştile, basmele sunt bune pentru copii, nu şi pentru ei. Un autor
precum Ion Creangă este atât de citat de adulţi ca potrivit pentru copii,
uitând, sau neştiind adesea, că G. Călinescu atrăgea atenţia că opera lui
Creangă este mai degrabă pentru adulţi, farmecul ei provenind din felul în care
autorul utilizează limba populară în scopuri estetice, încântând prin
subtilitatea şi rafinamentul lingvistic. Este ceea ce un copil încă nu poate
gusta pe deplin. Eroarea adulţilor de aici provine: ei înşişi nu au atins acel
prag al subtilităţii lingvistice care să le deschidă porţile pentru acest gen
de farmec, în definitiv poetic. Nu este nevoie să devii specialist, cunoscător
al tehnicilor. Tudor Vianu, în Estetica sa,
spunea că adevăratul consumator al artei (incluzând toate artele), nu este
specialistul, ci amatorul cultivat. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, se
poate ca adulţii să fie mai preocupaţi de valoarea morală a creaţiilor
tradiţionale, care, într-adevăr, este foarte înaltă.
Întrebarea care
se pune în mod firesc este: în ce măsură
creaţia populară mai poate fi valorificată în educarea gustului copiilor? Mai
vorbeşte ea pe limba contemporanilor? Mai răspunde nevoilor lumii în care
trăim? Sau nu mai este bună decât ca suport al reclamelor publicitare, pentru
transformarea oamenilor în masă de manipulare pentru societatea de consum? Nu
este, oare, creaţia populară, depăşită, gata de a fi aruncată în lada de
vechituri a istoriei noastre culturale şi spirituale? Nu cumva, perpetuarea ei,
azi, în epoca televiziunilor, a computerului, a internetului, a exploziei
informaţionale aiuritoare, a pornografiei şi a atâtor „cuceriri” şi destrămări,
nu cumva deci perpetuarea ei este un anacronism, un sămănătorism ieftin care
trădează un provincialism păgubos?
Este
binecunoscută specialiştilor, dar şi liceenilor din clasele superioare, teza
lui Eugen Lovinescu, teoretician al modernismului, despre mutaţia valorilor estetice în cultură, ceea ce înseamnă că orice
cultură este expresia unui spirit al veacului,
mereu în mişcare, în schimbare. Aceasta ar face ca operele trecutului (criticul
se referea în special la opere culte, Iliada,
Eneida ş.a.) să nu mai poată fi
înţelese pe deplin fără un aparat critic greoi. El vorbea, de fapt, despre
nevoia de sincronizare a literaturii
române (scrise) cu literatura europeană, occidentală. Lovinescu semnala, de pe
atunci (în prima parte a secolului trecut), fenomenul de globalizare a lumii
prin apariţia mijloacelor de comunicare în masă (apăruse radioul), ceea ce
făcea ca inovaţiile să fie aproape instantaneu cunoscute pretutindeni. Centrul
de inovaţie culturală putea deveni orice loc. Cantonarea în literatura tradiţională,
ar fi însemnat condamnarea la provincialism. Lovinescu recunoştea că
sincronizarea aducea cu sine, în mod fatal, o pierdere a specificităţii etnice,
naţionale. Pierderea era, însă, însoţită de un câştig important: creşterea
autonomiei esteticului. În felul acesta, cu alte mijloace decât Titu Maiorescu
înaintea sa, Lovinescu apăra autonomia esteticului în literatura cultă, din nou
pusă în discuţie după moartea lui Maiorescu. Nu era vorba, aşadar, de o
respingere a literaturii tradiţionale, ci a unei mentalităţi culturale care
bloca „europenizarea” noastră literară. În mod just, Lovinescu preciza că sincronizarea,
modernizarea nu înseamnă în mod automat şi un progres în artă. Putea fi şi un
regres. Dar regresul artei era, se înţelege, regresul spiritului veacului. Arta
nu putea şi nu poate fi chemată să salveze spiritul veacului. Ea doar îl
consemnează. Scrie, precum Dante şi Balzac, „Comedia”
umană a vremii.
Ce are în comun
mitul, basmul, literatura populară în general, cu marea literatură, cu valoarea
estetică? Se poate vorbi, în cazul creaţiei populare despre o valoare estetică
propriu-zisă? Desigur că da. Se ştie că G. Călinescu a scris o Estetica basmului, subliniind, prin
acest titlu, valoarea estetică a celei mai răspândite specii populare. În
general, când se spune literatură populară, se spune creaţie sincretică, pentru că aceasta trăieşte în simbioză cu alte
arte. Este cazul poeziei populare, care era însoţită de muzică. Poezia, ca
expresie independentă, este mai rară. Doina, sau cântecul de dragoste sunt
astfel de forme în care esteticul, ca expresie artistică, elevată a
sentimentului se manifestă pe deplin. În cazul mitului şi al basmului,
esteticul nu poate fi desprins de alte valori: religioase, morale, sociale…
Descântecul avea, propriu-zis, valori magice. Astăzi, valoarea magică s-a
estompat, odată cu pierderea credinţei în puterile ce i se atribuiau. Rămâne
valoarea estetică, prin virtuţile incantatorii, azi pur muzicale, pe care le
sugerează un limbaj criptic, ezoteric. Dar tocmai descântecul ilustrează în mod
magistral virtuţile creatoare ale limbajului, felul în care limbajul a devenit
propriul lui referent, trimiţând mai degrabă la sine decât la o realitate
exterioară.
Care este
legătura dintre folclor şi creaţia cultă? Seamănă cu legătura dintre copac şi
pământ. Creaţia populară este rădăcina inextricabilă a creaţiei culte. Ca să o
înţelegi trebuie să ai ceva din felul de a fi al filosofului care, atunci când
se plimbă prin pădure, nu vede copaci, ci rădăcini.
Cultura tradiţională,
populară, sau, în termenii lui Lucian Blaga, „cultura minoră” este „temelia”,.
„matca stilistică” a „culturii majore” (marea creaţie cultă), fără de care
„geniul creator rămâne geniu pustiu” (Elogiul
satului românesc, 1937 – discurs de recepţie la Academia Română). Poporul
român este un binecuvântat stăpân asupra unui „incomparabil şi inalienabil
patrimoniu”. Cultura noastră majoră, pentru a se împlini nu trebuie decât să
ridice cu o octavă mai sus „torentul de lirism ce curge în imnul mioritic, al
morţii”, să sublinieze şi să monumentalizeze în închipuire forma bisericilor
maramureşene sau a caselor ţărăneşti din Apuseni, din Gorj sau din alte
binecuvântate ţinuturi. Exemplul strălucit de înfăptuire a unei mari opere
majore pe temeiul culturii populare îl constituie opera lui Constantin
Brâncuşi, creatorul artei sculpturale moderne universale pornind de la motivele
artei populare de pe plaiurile gorjene, adâncind-o stilistic. Coloana sa nu
este decât o astfel de „ridicare cu o octavă” a stâlpului de lemn al casei
ţărăneşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o
măreşte în chip mecanic, ci o monumentalizează
„potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice”.
Apropierea de cultura populară, tradiţională, arhaică trebuie să fie nu o
imitare programatică, ci o însufleţire cu „elanul ei stilistic interior, viu şi
activ”, altfel spus o însufleţire cu duhul ei, care nu piere niciodată.
Îndemnul lui Blaga este actual şi azi: „Să iubim şi să admirăm cultura
populară, dar mai presus de toate să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul
ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul mumelor”.
Din acest „strat
al mumelor” face parte mitul, basmul, povestirea – specii care au oferit
literaturii culte modelul organizării narative: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea
acţiunii, punctul culminant şi deznodământul. Mircea Eliade, istoric şi
filozof al miturilor şi al credinţelor religioase, considera povestirea un mod
fundamental de manifestare al sufletului omenesc, povestirea luând practic
locul mitului în cultura modernă. Faptul de a povesti este o formă de depăşire
simbolică a răului istoric, de recuperare, depăşire şi învingere a timpului, a
morţii. Cel care povesteşte şi cel ce ascultă poveşti depăşeşte răul
existenţial şi se înalţă în sfera senină a contemplării (ataraxia). Povestirea, mytos-ul
înalţă sufletul omenesc deasupra egoismului individual, în sfera general
umanului sau a divinului, vindecându-l. Arta, povestirea devine terapie
sufletească, individuală şi/sau colectivă (precum în Hanu Ancuţei, de Mihail Sadoveanu).
Marii scriitori
moderni de pretutindeni, la noi în special Eminescu, Blaga şi Arghezi au
preţuit în chip deosebit creaţia tradiţională. Romanticii redescopereau
trecutul, istoria înglobând de la ei încoace şi istoria culturală. Astfel a
început o adevărată recuperare a mitului, a legendelor, a basmelor şi a
poveştilor. Pentru romantici cultura tradiţională era un document spiritual de cea mai mare importanţă. Cultura tradiţională
devenea astfel, pentru prima dată, un „document” pentru savanţi care, veacuri
la rând, o ignorau, atunci când nu o dispreţuiau de-a dreptul. Aici, în
creaţiile populare, în credinţe şi obiceiuri credeau romanticii că pot
descoperi forma sufletească şi spirituală a poporului care le-a zămislit (matricea stilistică, va spune Blaga mai
târziu). Ei căutau cultura originară, revelată, întruparea logosului divin, de
la începuturi. Astăzi nimeni nu mai face această eroare ştiinţifică. Marele
câştig al entuziasmului romantic a fost salvarea, consemnarea miturilor, a
basmelor, poveştilor, baladelor legendelor populare în colecţii de folclor şi
etnografie care alcătuiesc tezaurul cultural şi spiritual al naţiunilor
europene, moderne.
Care este
valoarea lor dintr-o perspectivă pur estetică? Estetica, disciplină a
filosofiei, se ocupă cu studiul frumosului,
altfel spus, răspunde la întrebarea: Ce este frumosul? Care sunt mecanismele,
regulile, structurile prin care se constituie obiectul artistic? S-a ajuns,
destul de repede, la considerarea frumosului în sine, fără legătură cu alte
aspecte, precum binele, adevărul, utilul,
politicul, socialul, religiosul ş.a. Asta pentru că epoca modernă a
descoperit imediat cum se poate utiliza strategia literară, artistică în
general, în scopuri impure, străine de funcţia estetică, deturnând discursul
artei în scopuri politice, de propagandă (sau publicitate). Era nevoie ca arta
să fie apărată şi lăsată în ingenuitatea, în gratuitatea ei, pentru a sluji
numai sufletului, spiritului, pentru a o feri să ajungă slujnica celor
puternici şi interesaţi să o deturneze de la rosturile ei folosindu-i mijloacele
de seducţie nu pentru delectarea, ci pentru manipularea oamenilor.
Antichitatea, mai
puţin problematică decât lumea modernă, nu a separat frumosul artistic de alte
valori: Platon a creat conceptul kalocagatia,
care reuneşte termenii kalos (frumos)
şi agaton (înţelepciune). Pentru el,
arta, frumosul nu putea fi separat de ideea de bine şi înţelepciune. Poetul
latin Horaţiu, în cunoscuta-i Artă
poetică, înţelegea arta ca o îmbinarea a utilului cu plăcutul („utile et dulci”).
Arta modernă,
contemporană şi-a cucerit o atât de mare independenţă, încât rar de tot se mai
aude câte o voce în care să recunoşti câte ceva din vocile trecutului. Adesea nu
mai vrea să slujească la nimic, decât ei înseşi, şi adesea se pierde în
experimentul artistic lipsit de orice conţinut sufletesc. Dar experimentele
artistice, de multe ori interesante, secătuiesc repede. Marii creatori au fost
totdeauna – şi aşa se va întâmpla, pesemne, mereu – acei care au reuşit o
sinteză între cuceririle, tehnice, ale avangardiştilor şi tradiţia literară
(artistică). Eminescu, cel mai modern poet al vremii sale, în cultura noastră,
un spirit european şi universal, a fost cel care a dus la desăvârşire tradiţia noastră
literară, încă incipientă. Blaga şi Arghezi, contemporani cu avangardele cele
mai îndrăzneţe, rămân, în esenţă, tradiţionalişti, sunt creatori de sinteză.
Toţi aceştia au
avut o mare preţuire pentru formele arhaice, tradiţionale ale literaturii. În
basm, în mit, în poveste ei au aflat echivalentul simbolic al creaţiei, al
poeziei în general. Pentru Eminescu, basmul, mitul constituia emblema epocii de
aur a umanităţii, prezentul fiind considerat decăzut. Blaga privea, ca poet,
lumea ca fiind o poveste, o cântare. Arghezi, la fel, vedea lumea ca o poveste
a lui Dumnezeu, „marea Lui poveste”.
O astfel de perspectivă a lumii
au doar poeţii şi copiii. „O povestire e
o jucărie”, scria Arghezi, (Jucăriile,
în Bilete de papagal, 25 oct.
1928). Sau, tot el, în altă parte, răspunzând la întrebarea ce este poezia: „O stare religioasă a sufletului nostru;
sentimentul care, indiferent de credinţă şi indiferent dacă crezi sau nu crezi
şi pe deasupra dogmelor şi mărginirilor şi variaţiilor de credinţă afirmă blând
şi primeşte dulce prezenţa lui Dumnezeu în frumuseţea suavă a existenţei.
Natura, lumea, omul, viaţa sunt nişte poeme care comunică între ele, fără
sfârşit, împrumutându-şi taina din lumină şi melancoliile obscure. Între Poezie
şi Dumnezeu este o legătură ca între formă şi culoare.”
Cum este posibilă povestirea,
mitul, imaginarul? Iată ce spune Arghezi, în modul lui poetic şi paradoxal,
care nu explică, în fond, nimic, dar adânceşte un sens: „O Povestire care mi-a
plăcut neînchipuit de mult e naşterea lui Iisus din Fecioară nenuntită şi
Dumnezeu. În venirea miraculoasă a fiului pe lume am găsit documentul stării civile literare.” Este un fel de a spune că
mitul, literatura, fabula (în sensul atribuit de Aristotel) îşi inventează
propria lume, chiar şi atunci când se referă la cele mai reale aspecte ale
existenţei. Cuvântul mitizează. Omul, copilul ca şi poetul, mitizează. În
termenii lui Blaga, numai astfel omul se situează în orizontul misterului, al
transcendentului. Iar fără transcendenţă, fiinţa umană se descentrează, se
alienează, se neantizează. „Omului îi
place să se mintă şi să fie minţit şi când nu-l mai minte nimic şi nimeni, se
dezorganizează”, spunea Arghezi. Se risipeşte. Ca o ceaţă.
Şi,
ca să încheiem în aceeaşi notă, cităm tot din Arghezi, pentru care poezie înseamnă copilărie, „singurul câştig adevărat al celui ce în loc de-o treabă
ca lumea îşi pierde vara căscând gura după năluci; că nu îmbătrâneşte…”(Domnilor editori). Poetul îşi îndemna
cititorii să aibă grijă de copilul din sufletul lor: „Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului
matur şi al bătrânilor peste durere, dezamăgire şi suferinţă. Păstraţi pe
copilul vostru, din sufletul vostru, păstraţi-l ager şi curat. Duceţi-vă în
fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surâde...
Şi jucaţi-vă cu el în fiecare zi...”
Johan Huizinga,
un antropolog modern, într-o celebră carte, Homo
ludens, stabilea aceeaşi relaţie între copilărie, joc, mit şi poezie: „Dacă o afirmaţie serioasă e definită ca una
făcută în stare de veghe, poezia nu se va ridica niciodată până la nivelul
seriozităţii. Ea îşi are locul dincolo de seriozitate, la nivelul mult mai
primitiv şi mai originar, căruia îi aparţine copilul, animalul, sălbaticul şi
vizionarul, în regiunea visului, vrăjii, extazului, râsului. Pentru a înţelege
poezia, trebuie să fim în stare a ne însuşi sufletul copilului ca pe‑o mantie
vrăjită şi să abandonăm înţelepciunea omului matur pentru aceea a copilului”.
Aşadar, nu din
perspectiva copiilor se cuvine a ne întreba care este valoarea poveştii, a
basmului, a mitului în formarea sufletului lor, ci mai degrabă de raportarea
adulţilor la această literatură, ca şi la oricare alta. Copiii au o altfel de
înţelepciune. Ei se simt în acasa sufletului lor în lumea basmului, a poveştii.
Problema este a adulţilor, a educatorilor. Nu cumva ei, maturi serioşi,
civilizaţi şi rigizi se întreabă de ce să mai piardă copiii lor vremea cu
poveştile, cu basmele? Răspunsul nostru este simplu: Nu pierd nimic. Câştigă
mult, doar rămânând în preajma binelui şi a frumosului, a aventurii, a
speranţei, a visului, a tainei, a jocului şi a bucuriei – adică în preajma
mitului, a basmului, a poveştii, a poeziei. Numai astfel nu vor îmbătrâni
prematur şi vor putea trece mai uşor şi mai senini peste dezamăgirile vieţii,
peste durere şi suferinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu