Din volumul Octavian Păun, Literatutra română pentru bacalaureat, editura Grafoart, Bucuresti
– ironia romantică: poezie – sărăcie –
de Mihai
Eminescu
Poezia face parte din
nuvela Sărmanul Dionis, redactată la
Viena şi publicată în Convorbiri literare,
decembrie 1872 – ianuarie 1873. Dionis, un tânăr sărac, boem romantic, înclinat
spre meditaţie filosofică, este autorul fictiv al poemului şi îşi
autoironizează sărăcia.
Ironia, în germană Witz, a devenit pentru romantici un principiu fundamental al
creaţiei. În literatura germană, ea apare ca derivând din filosofia kantiană:
lumea fiind „o exteriorizare a eului, o proiecţie a spiritului, spiritul care a
creat-o poate s-o şi distrugă”. Romanticii germani văd în ironie facultatea
deţinătoare a puterii de a anihila, a răsturna, a redimensiona o realitate care
– ca simplă răsfrângere a eului – suportă a fi modelată şi remodelată fără
încetare. Ironia este o lucidă detaşare de obiectul propriei creaţii; intim
asociată cu fantezia, cu zămislirea de mituri, ea este „începutul oricărei
poezii: ea anulează mersul şi legile raţiunii ce gândeşte logic şi ne
transportă în frumoasa confuzie a fanteziei” pe care o ilustrează cel mai bine
miturile, ca şi jocurile copilului[1],
care organizează şi reorganizează lumea în funcţie de legile propriei fantezii.
Ironia romantică rezultă, aşadar, deopotrivă din
mistificarea copilăriei cât şi din acel orgoliu al eului, care se crede coautor
al lumii şi, ca atare, îndreptăţit s-o aneantizeze. Ea presupune o extremă
detaşare. În spiritul ei, poetul devine spectatorul propriului rol. Dar nu e
vorba de un spectacol real, pe care l-ar oferi viaţa şi împrejurările ei
obiective, ci de un spectacol de vis şi de un refugiu în rolul jucat.
În acest tip de ironie, iluzia joacă un rol hotărâtor.
„Arta este
autosugestie (...). Viaţa este un joc, poezia – modul optim de a
participa la joc, prin modelarea lumii în acord cu fantezia.”[2]
În spiritul ironiei romantice, Eminescu face din
Dionis (protagonistul unei aventuri metafizice, călător prin timp şi spaţiu) un
poet care se desparte ironic, pentru o clipă, în cugetări ritmate, de propriile
sale elanuri metafizice.
Jocurile
fanteziei ironice
Poemul dezvoltă o amplă antiteză: între limitele
strâmte ale odăii lui Dionis, pe de o poarte, şi spaţiile nelimitate ale
universului şi ale fanteziei, pe de altă parte. Universul domestic, alcătuit
dintr-o garafă goală, o lumânare de seu, ce se stinge, ferestrele ce scârţâie
de vânt, o căciulă de oaie îndesată pe cap, un palton ros în coate, cărţi,
colb, pânze de păianjen, ploşniţe roind pe pereţi, un motan şi frigul (din
odaie lipseşte soba, sau lemnele şi plapuma) conturează atmosfera de boemie şi
sărăcie lucie, dezolantă, în antiteză cu bogăţia imaginativă a acestui ins „cu
cap metafizic”, a cărui „petrecere”, în absenţa iubirii, a vinului sau a
tutunului, se reduce la jocul imaginaţiei, al meditaţiei metafizice, al
visului. De partea cealaltă a antitezei se situează dezlimitarea pe care o
aduce fantezia şi meditaţia metafizică, încercarea de a găsi cheia care să
deschidă taina pătrunderii în infinitul universului, cheie care se găseşte doar
în sufletul omului – idee care este tema nuvelei din care poezia face parte.
Chiar de la început, Dionis-poetul se autoironizează
parafrazând celebra expresie a eroului shakespearian, Richard al III-lea, care
striga, pe câmpul de bătălie: „Un regat pentru
un cal”, cu expresia
amar-ironică: „Un regat pentr-o ţigară”.
Urmează reveria propriei transformări în şoarece, visând astfel să scape de
foame – şi-ar putea roade propriile cărţi. Pironit de frig, cu ochii în tavan,
contemplă alaiul ploşniţelor ieşite la promenadă, prilej de ironizare a lumii
mondene, a high life-ului plin de
deşertăciune. Puricele este compătimit şi Dionis se bucură pentru soarta
acestuia, că a nimerit la el, şi nu la vreo femeie, la care „ar vedea pe
dracul”. Vine la rând motanul, care îi declanşează fantezia unei alte lumi,
poetul imaginând un sat de mâţe, în care motanul din firidă ar fi vornic, ca să
ştie şi el, sărmanul, „boieria ce-i”. Reveria se prelungeşte cu imaginarea
ipotetică a unei lumi în care ar fi doar mâţe, Dionis însuşi ar fi un motan, ca
să aibă blană, să scape de teroarea frigului. A treia parte din poem o
constituie meditaţia ironică a veşnicii repetări a sorţii sale, întrebându-se
care i-ar fi fost condiţia, dacă i-ar fi dat, ca motan, să fie poet, filosof
sau popă, ocupaţii înrudite, ale spiritului. Ca poet ar continua, desigur, să
miaune, „heinizând duios la lună”; ca filosof, ar ţine prelegeri populare,
învăţând domnişoarele că „lumea vis e – un vis sarbăd – de motan” – ironie la
adresa junimiştilor (care ţineau prelecţiuni populare pentru lumea mondenă şi
pentru cucoane, la Iaşi) şi a filosofiei lui Schopenhauer, care fundamentează
nuvela din care poezia face parte; iar ca popă, ar face ce fac popii cu
oamenii, certându-i că nu ţin postul cel mare, că n-au suflet, că vor să-l
pipăie pe Dumnezeu „cu laba” (nefiind, desigur, vorba despre setea de
certitudine a lui Arghezi, care exclama: „Vreau să te pipăi şi să urlu:
Este!”).
Poezie
– sărăcie. Obiectul
fantazării ironice îl constituie propria condiţie de poet şi filosof sărac,
asemănătoare cu cea motanului, care-i împărtăşeşte cu stoicism soarta.
Procedând astfel, pentru o clipă, Dionis îşi aneantizează toate construcţiile
sale metafizice despre puterea demiurgică a sufletului uman, în cadrele căreia
rămâne totuşi pe tot parcursul nuvelei. Autoironia presupune o mare putere de
detaşare de orice construcţie, ca un copil care îşi surpă cu un simplu gest tot
ce a construit cu atâta migală, confirmându-şi astfel că el este creatorul şi
stăpânul unei lumi, lume pe care o face şi o reface după propriile dorinţe şi
capricii ale fanteziei sale.
Cu toată autoironia, Eminescu e, chiar caricaturizând,
un mare romantic. Sub tonul lejer, glumeţ, poemul Cugetările Sărmanului Dionis conţine teme şi motive romantice
majore, precum contemplaţia, reveria, visul, luna, somnul, lumea-vis,
soarta geniului etc.
Discursul lui Dionis este complex, alternând persoana
I, dominantă – ceea ce reflectă caracterul său liric, cu persoana a II, în scurta adresare către
motan, şi tonurile: trist, îndurerat, exclamativ în prima parte,
glumeţ – de ex. în cele două strofe dedicate ploşniţelor, visător – când imaginează o altă soartă pentru motan, sau grav în ultima parte, a meditaţiei
ironice pe tema sorţii.
Meditaţia aceasta fantezistă subliniază că Dionis nu
ar putea fi altceva decât poet, numai acesta fiind capabil să compună şi
recompună lumea după propriile dorinţe, „heinizând duios la lună”,
ironizându-şi propria creaţie, fiind de neimaginat ca un filosof sau un preot,
să-şi autoironizeze propriile idei. Jocul compunerii şi recompunerii lumii
create nu este decât darul poetului, al jocului liber.
Singurătatea lui Dionis, paradoxală şi asumată,
populată doar de vietăţi mărunte, este una simbolică. Odaia poetului reprezintă
un spaţiu simbolic, deşi modest, o reprezentare fantasmatică a personalităţii
sale, o natură populată doar de
insecte şi animale domestice ilustrând dispreţul metafizic faţă de tot ceea ce
este confort şi civilizaţie. Austeritatea spaţiului aminteşte de chilia
eremitului (a călugărului), care dispreţuieşte bogăţiile, deşertăciunile
lumeşti. Cu cât este mai sărac spaţiul civilizat, locuibil, cu atât se deschide
mai cuprinzătoare lumea naturii şi a sufletului, a ideilor. Cu cât este mai
sărac omul Dionis, cu atât este mai bogat insul său metafizic. Sărăcia
exterioară este compensată de bogăţia interioară.
Ambele sunt însă ironizate. Ironia funcţionează ca un
mijloc prin care fantezia debordantă a lui Dionis, fantezie care ameninţă să
fie compromisă prin exces, să fie „salvată” şi acceptată. Nu este prea mare
distanţa dintre personificarea alaiului de ploşniţe de aici şi alaiul nunţii
gâzelor din Călin (file din poveste),
ca oglindire a macrocosmosului în microcosmos, a naturii umane în natură, cu
deosebirea că acolo transfigurarea este serioasă, gravă, elevată, pe când aici
este doar comică, derizorie, grotescă chiar, ceea ce intensifică nevoia de
evadare şi justifică retragerea geniului, călătoria lui în alte lumi – în lună,
adică în paradis! Este aici acel geniu al Witz-ului
de care vorbea Călinescu, de a descoperi înrudiri între lucruri aparent
eterogene şi „spirit” acolo unde, aparent, acesta nu are ce căuta.
Ultimele 4 versuri, cu tonul lor trist şi îndurerat
readuc meditaţia din registrul ludic în cel serios, prin invocarea somnului cu
a lui „mută armonie”, sau a morţii, într-o indiferenţă senină în faţa durerilor
vieţii şi a sorţii care i-a hărăzit să petreacă doar „cu mâţe şi cu pureci şi
cu luna”, într-o existenţă hărăzită poeziei şi sărăciei, care exprimă o
dihotomie, o ruptură fundamentală între bogăţia visului, a fanteziei, pe de o
parte, şi mizeria lumii concrete, umane, pe de altă parte. Ironia soartei de
poet nefericit este asumată şi valorizată prin autoironia detaşată, lucidă şi
împăcată.
[1] Johan Huizinga, în Homo ludens, regăseşte
spiritul ludic în toate domeniile culturii omeneşti şi formulează afinităţile
profunde dintre poezie şi joc, ambele fiind emanaţii ale mentalităţii primitive
– născătoare deopotrivă a mitului cât şi a atitudinii ludice: „Dacă o afirmaţie serioasă e definită ca una
făcută în stare de veghe, poezia nu se va ridica niciodată până la nivelul
seriozităţii. Ea îşi are locul dincolo de seriozitate, la nivelul mult mai
primitiv şi mai originar, căruia îi aparţine copilul, animalul, sălbaticul şi
vizionarul, în regiunea visului, vrăjii, extazului, râsului. Pentru a înţelege
poezia, trebuie să fim în stare a ne însuşi sufletul copilului ca pe-o mantie
vrăjită şi să abandonăm înţelepciunea omului matur pentru aceea a copilului” (apud Vera Călin, Romantismul, Editura Univers, 1975, p. 210)
[2] Vera Călin, Op. cit., p.
211-212
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu