O E D I P
între destin şi liberul‑arbitru
de Octavian Paun
Opera
lui Sofocle[1],
poet tragic din perioada de glorie a culturii clasice greceşti, contemporan al
lui Pericle şi Fidias, a rămas pentru posteritate „un miracol de suavitate şi
măreţie”. Remarcabil prin firesc în obţinerea desăvârşirii şi măsură în
expresia literară, Sofocle a deschis cu tragediile sale drumuri de atunci mereu
străbătute.
Eliberată
de „tirania trilogiei”, tragedia greacă devine, datorită lui, autonomă.
Istoricii îi atribuie un rol important în inovaţiile tehnice din teatru, anume:
introducerea decorului pictat, reducerea importanţei corului în desfăşurarea
piesei, sporind, totuşi, numărul choreuţilor
(corişti), atribuind textului o valoare lirico‑dramatică deosebită. A introdus
cel de‑al treilea actor, amplificând ponderea umană în cadrul spectacolului.
În
tragediile lui Sofocle totul se concentrează în jurul eroului principal şi, cu
toate acestea, personajele secundare sunt nuanţate, chiar dacă se întâmplă ca o
singură trăsătură sau o singură atitudine să le definească.
Tragedia
creşte din influenţa personajelor, zeii părând absenţi. Guy Rachete, vorbeşte
chiar de „o anumită indiferenţă a zeilor faţă de oameni, iar când intervin, nu
aduc decât nenorocire”. Eroii lui Sofocle au o nobleţe ideală, autorul
zugrăvind oamenii „aşa cum ar fi trebuit să fie”, după expresia lui, citată de
Aristotel. Teatrul lui este antropocentric, situând omul în centrul lumii.
În
trilogia tragică alcătuită din Oedip
rege, Oedip la Colona şi Antigona,
Oedip rege ocupă un loc deosebit nu
numai în istoria tragediei greceşti, constituind o treaptă decisivă în evoluţia
dramaturgiei universale. Sofocle poate fi considerat întemeietorul artei de a
conduce o acţiune dramatică până la deznodământ, de a spori interesul de la o
scenă la alta, de a creşte continuu tensiunea dramatică.
Oedip,
rege al Tebei, presimte o taină care îi va zdruncina tronul şi viaţa.
În
momentul în care începe acţiunea, drama este consumată. Oedip, fiul lui Laios,
a fost sortit morţii de către tatăl său, căruia un oracol îi prezisese că va
pieri de mâna propriului fiu. Aruncat şi găsit de către un păstor, ajunge în
Corint, unde este crescut de regele cetăţii ca şi când ar fi fost propriul
copil. Când creşte mare, află la rândul lui, de la un oracol, ce i‑a hărăzit
destinul: să‑şi ucidă tatăl şi să se însoare cu propria‑i mamă. Crezând că se
poate împotrivi destinului, Oedip părăseşte casa în care a crescut, neştiind că
cei pe care îi credea părinţi sunt doar părinţii adoptivi. Mergând spre Teba,
îl înfruntă şi îl omoară pe un călător, care îl agresase şi pe care nu îl
cunoaşte. Ajuns în faţa cetăţii, bântuită de molima provocată de Sfinx, o
salvează, răspunzând la cele trei enigme ale monstrului. Drept răsplată, este
ales rege al Tebei şi se căsătoreşte cu soţia lui Laios, regele‑tată, devenind,
fără să ştie, soţul mamei şi frate al fiicelor lui, Antigona şi Ismena.
Nenorocirea apasă asupra casei lui Oedip. Ajuns în culmea gloriei, adorat de
popor şi de familie, eroul se prăbuşeşte tragic. Ţara este cuprinsă de un duh
al morţii, de neînţeles. Oedip crede că tot răul vine de la uciderea regelui,
crimă rămasă nepedepsită şi caută să afle şi să pedepsească pe ucigaşul regelui
Laios. În acelaşi timp, trimite pe Creson la Delphi, să întrebe pe profeteasă
despre răul care apasă cetatea şi despre calea mântuirii. Creon aduce vestea că
răul se află în cetate şi simpla lui înlăturare va aduce izbăvirea cetăţii.
Cercetând,
dă de urma păstorului care‑l încredinţase pe copilul Oedip grecului din Corint,
şi înţelege că a fost jucăria unui destin cumplit. Nu este de ajuns atâta
dramă, ci trebuie să suporte alte orori: Iocasta se sinucide. Fericirea gloriei
nu a reprezentat pentru Oedip decât o măsură şi mai mare a căderii, a
prăbuşirii. El nu poate suporta atâta suferinţă, se autopedepseşte mutilându‑se
– îşi scoate ochii şi, însoţit de fiicele sale credincioase, pleacă în pribegie,
murind şi fiind înmormântat la Colona, în preajma cetăţii lui Tezeu, cetate al
cărei protector devine după moarte. În mod simbolic, mormântul său este
încadrat de umbra unui păr, o stâncă şi un izvor, un complex de simboluri care
înglobează deopotrivă viaţa şi timpul, dar şi eternitatea, fermitatea veşniciei
(stânca).
Atât
de mare este valoarea dramatică a acestei piese, încât a fost asemănată chiar
cu o dramă poliţistă[2]. S‑a comis o crimă de
către un autor necunoscut: întreaga tragedie nu este altceva decât o anchetă în
care cercetările sunt încredinţate chiar vinovatului. Un anchetator imparţial
ar fi descoperit numaidecât vinovatul, pe care spectatorul, chiar dacă nu ştie
legenda, l‑a ghicit din primele scene. Numai Oedip refuză să înţeleagă. Faptul
că nu pricepe, nu trebuie să ni se pară neverosimil. Dimpotrivă, el este atât
de sigur că n‑are niciun amestec în această poveste, şi responsabilitatea lui
reală este atât de puţin angajată, încât, în mod cu totul firesc, el caută în
altă parte vinovatul. Nu e mai puţin adevărat că, dacă în piesă urmărim doar
aspectul poliţist, piesa poate părea slabă; pentru spectator nu există nicio
surpriză, iar deznodământul nu reprezintă o adevărată lovitură de teatru.
Înţelesul ei esenţial este psihologic. Oedip este demn de milă, fiind criminal
fără să ştie. El nu se poate resemna să accepte adevărul. Suferinţa lui morală,
în afara oricărei peripeţii exterioare, este singurul nerv dramatic al piesei.
În raport cu Eschil, originalitatea lui Sofocle este aceea de a fi pus în
centrul piesei sale un suflet omenesc ale cărui nelinişti constituie singurul
spectacol.[3]
Nici
o altă tragedie a lui Sofocle nu exprimă în acest grad pesimismul autorului, un
pesimism surprinzător la acest om căruia i‑au fost hărăzite toate izbânzile vieţii.
S‑ar putea avansa ideea că Oedip ar fi un simbol mitic al suferinţelor pe care
le poate aduce căutarea adevărului, dar toate tragediile greceşti, tragedia în
general, ilustrează triumful valorilor umane prin suferinţă. Noutatea acestei
piese, şi modernitatea ei, vine din sondarea adâncimilor conştiinţei şi ale
sufletului omenesc[4].
Ca şi Eschil, Sofocle arată că oamenii sunt educaţi prin suferinţă, dar ideea
că prin ea însăşi cunoaşterea este un izvor de suferinţă nu pare a fi o idee
grecească[5]. Pesimismul lui Sofocle în
Oedip rege se sprijină mai degrabă pe
constatarea că eroul, orice‑ar face pentru a evita o nenorocire predestinată şi
oricât de nevinovat ar fi, rămâne victima destinului şi a zeilor: vrând să
ocolească nenorocirea, o grăbeşte. Nimic nu justifică nenorocirile sale. Faţă
de alţi eroi tragici greci, care săvârşiseră un hybris, un păcat, prin înfruntarea zeilor sau a unor forţe mai
presus de oameni şi de zei – moira greacă, destinul care înglobează oameni şi zei
– Oedip e o jucărie a destinului, o victimă gratuită, el nefăcând, aparent,
nimic care să‑i fi angajat în mod voluntar răspunderea în faţa zeilor şi a
oamenilor. Oedip este demn de milă şi nu e nevoie să fii raţionalist sau ateu
pentru a pune la îndoială adevărul oracolelor care‑l priveau. Nu putem crede că
Sofocle pune, în vreun fel, la îndoială religia şi zeii, aceştia având în
tragedie ultimul cuvânt.
Un
amănunt precum acela că o tradiţie locală situa mormântul nefericitului rege în
târgul natal al dramaturgului, la Colona, lângă Atena, şi că această piesă,
capodopera creaţiei lui Sofocle, a fost scrisă la bătrâneţe, Oedip la Colona fiind reprezentată la
cinci ani de la moartea autorului (410 î.Cr.), poate fi un indiciu al unei
proiectări de sine a autorului în tragedia nefericitului erou. Apariţia
înduioşitoare a bătrânului orb, condus de cele două fiice ale lui, este atât de
departe de ultima apariţie înspăimântătoare din Oedip rege. Ajuns la liman, la capătul nenorocirilor sale, Oedip
păşeşte în moarte cu seninătate; moartea lui nu are nimic tragic, ea este un
fel de transfigurare care poartă eroul spre o altă viaţă, în care va avea rolul
de protector. Poate că avem aici proiecţia unui optimism redobândit de către
autor, o expresie consolatoare târzie.
Unele
dintre cele mai pătrunzătoare observaţii (pentru că vizează metafizica,
ontologia dramei umane ilustrate de Oedip) sunt cele formulate de Nietzsche[6]. Figura cea mai dureroasă
a teatrului grecesc îi apare ca un suflet nobil, care, în ciuda înţelepciunii
sale, este sortit erorii şi mizeriei, dar care la sfârşit, datorită suferinţei,
radiază o forţă magică şi binefăcătoare a cărei acţiune dăinuieşte şi după
moartea sa. Poetul vrea să arate că un suflet nobil nu păcătuieşte; faptele
sale pot răsturna legea, orânduirea firească, chiar lumea morală, „dar tocmai
aceste fapte făuresc un ciclu magic ale cărei consecinţe înalţă o lume nouă pe
ruinele celei vechi”. După Nietzsche, poetul şi gânditorul religios ne
înfăţişează, mai întâi, un caz ticluit admirabil, pe care judecătorul îl rezolvă
încet, chiar dacă duce la propria lui pieire, în cadrele unei dialectici pur
greceşti, încât întreaga dramă este învăluită într‑un fel de seninătate
superioară, apolinică, atenuând
grozăvia. Aceeaşi seninătate, sublim transfigurată, domneşte în Oedip la Colona, unde, pe faţa
moşneagului copleşit de o nemăsurată jale şi hărăzit durerii nesfârşite, se
coboară o seninătate supranaturală, care sugerează că, deşi este pasiv, eroul
desfăşoară o activitate intensă care exercită o influenţă cu mult dincolo de marginile
existenţei sale. Piesa lui Sofocle ar fi o tăiere a nodului mitului lui Oedip,
care părea de nedescurcat înţelegerii muritorilor, o replică divină a
dialecticii fericirii şi nefericirii, a răului strecurat în ordinea şi în
armonia divină, la care nimeni nu a găsit răspunsul raţional: „replica divină a
acestei dialectici ne inspiră cea mai mare bucurie omenească”, scrie filosoful.
Înţelesul acestei tămăduiri este că tragedia oferă „acea imagine luminoasă pe
care natura tămăduitoare o prezintă ochilor noştri după ce am privit în abis”,
după ce am urcat până la capăt golgota suferinţei.
Dar
de ce marele păcătos[7] este totodată marele ales?
Oedip este doar cel care a dezlegat enigma Sfinxului. Această unitate
misterioasă impusă de soartă, o regăsim într‑o superstiţie populară străveche,
răspândită în Orient (Persia mai ales), în care se spune că un mag înţelept nu
se poate naşte decât dintr‑un incest. Comparându‑l cu Oedip, dezlegătorul de
enigme, se poate spune, potrivit lui Nietzsche, că „atunci când, prin forţe
prevestitoare şi magice, a fost stricat echilibrul prezentului şi al
viitorului, [...] şi ruptă vraja înseşi a naturii, cauza trebuie să fi fost o
monstruozitate nefirească” – precum paricidul sau incestul. Triumful lui Oedip
asupra Sfinxului, este o victorie asupra naturii întunecate, misterioase, ceea
ce este nefiresc în ordinea umanului. Astfel Oedip, „omul care a dezlegat taina
naturii, adică a Sfinxului hibrid, este sortit să calce şi legile cele mai
sfinte”, iar înţelesul tainic al mitului ar fi că frenezia dionisiacă a
cunoaşterii, a înţelepciunii ar fi o „atrocitate nefirească”, iar „cel ce prin
ştiinţa sa a precipitat natura în abisul nimicirii, trebuie să treacă el însuşi
prin destrămarea naturii”. Pe scurt şi foarte brutal, în stilul lui Nietzsche,
„înţelepciunea este o crimă împotriva naturii”.
Este
suficient să scriem în ultima propoziţie „cunoaşterea”, în loc de
„înţelepciunea”, pentru ca interpretarea să devină mai blândă. Meritul
interpretării lui Nietzsche este acela că descoperă în ţesătura dramei lui
Oedip un hybris, pe care alte
interpretări nu‑l sesizează, datorită subtilităţii cu care este mascat. Iar în
ceea ce‑l priveşte pe Sofocle, care, prin această piesă, „asemeni unei raze de
soare, atinge acea grandioasă şi înspăimântătoare coloană a lui Memnon ce este
mitul, acesta răsună deodată în melodii sofocleene” (Nietzsche), se poate
spune, în termenii lui Lucian Blaga, că poetul tragic transfigurează mitul,
adâncind şi potenţându‑i misterul. Misterul este aici originea întunecată a
suferinţei celor aleşi. Este povestea, mitico‑dramatică a biblicului Iov, în
cadrele spiritualităţii antice greceşti, dar şi a moderniştilor, precum Camil
Petrescu, în a cărui operă un personaj exclamă: „Câtă luciditate, atâta dramă
!”
[1] Sophokles,
fiul lui Sofillos (c. 495. î.Cr., Colonos, Atica – 405 î.Cr., Atena). A scris
peste 120 de piese, din care au ajuns la noi numai şapte tragedii: Antigona, Aiax, Electra, Oedip rege,
Trachinienele, Filoctet, Oedip la Colona şi o dramă: Copoii.
[2] Deci nu este o
exagerare în faptul că romanul lui Sadoveanu, Baltagul, comparat cu Antigona
lui Sofocle, a fost asimilat cu
un roman poliţist, atâta vreme cât, iată, această capodoperă a antichităţii
poate suporta comparaţia.
[3] În acest sens,
nu este irelevantă compararea ei cu Hamlet
de W. Shakespeare, cu dramele lui Camil Petrescu: Jocul ielelor, Suflete tari, Act veneţian..., sau cu tragedia Meşterul Manole, de Lucian Blaga, ceea
ce poate sublinia modernitatea lui Sofocle.
[4] Nu
întâmplător, Sigmund Freud (părintele psihanalizei) a aşezat la baza teoriei
sale despre libidou mitul lui Oedip,
devenit, în interpretarea sa „complexul Oedip” (interpretare considerată
abuzivă, printre alţii de către L. Blaga).
[5] Jean Defradas,
Literatura elină, Editura
tineretului, Bucureşti, 1968, p. 76.
[6] Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei, în vol. De
la Apollo la Faust, Editura Meridiane, 1977.
[7] Expresia
aparţine lui Dostoievski, care a dezvoltat în opera sa o întreagă metafizică a
suferinţei înţeleasă ca repetare a dramei cristice. Dezvăluirea sinelui uman
este posibilă, în viziunea dostoievskiană, mai ales pe calea suferinţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu