Citesc, deci exist !
(Lego, ergo sum!)
Vorbind azi despre carte şi despre copii, în general,
dezbaterile lunecă, inevitabil, înspre fenomenul scăderii interesului pentru
carte şi lectură în societatea contemporană. A devenit obişnuinţă să arătăm
spre televiziune şi internet. Se vorbeşte despre internet ca despre o
fatalitate a zilelor noastre, o invenţie capabilă să schimbe însuşi omul. Pe
lângă binele pe care l-a adus în lume această formidabilă invenţie, a adus şi
mult rău. Poate că tot atât de mult pe cât bine, dacă nu mai mult chiar – având
în vedere că se vorbeşte din ce în ce mai mult despre milioane de “victime” pe
care internetul le face printre adolescenţi. Este vorba despre victimizare
psihică, despre o adevărată dramă născută din iluzia unei pseudocomunicări, din
însingurare, din pierderea capacităţii fireşti de a stabili relaţii adevărate,
vii cu semenii. Asta pe de o parte. Pentru că o asemenea posibilitate de
raspândire a informaţiei nu a putut scăpa celor puşi în slujba răului,
agenţilor violenţei, pornografiei şi alte asemenea rele.
Întrebat de către studenţii de la Politehnica din Iaşi
ce părere are despre calculator, puţin timp în urmă, un cunoscut profesor de la
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu spunea că foarte bună. Pentru
că, adăuga domnia sa, numai această invenţie îi permite să aibă mereu cu sine,
într-un laptop, Biblia în 70 de limbi
ale pământului, un fapt extraordinar pe care cu greu ni-l puteam imagina în
urmă cu doar câteva decenii. Putem adăuga că, într-adevăr, computerul ne
permite, sau ne va permite în viitorul foarte apropiat să ducem cu noi, în
vacanţe, la mare sau pe vârful muntelui, rafturi întregi de cărţi, chiar
biblioteci. Iar prin internet sperăm să avem acces la toate marile biblioteci
ale lumii. Dacă nu toţi, măcar aceia care cred şi vor continua să creadă în
puterea de regenerare a fiinţei umane pe care o are cartea şi cuvântul (scris
sau vorbit).
Iată deci atâtea motive de păstrare a speranţei, de
optimism. S-ar putea ca omenirea, prin atitudine, prin educaţie, prin
solidaritate civică şi acţiune politică să găsească soluţii de diminuare a
răului pe care, inevitabil, l-a adus cu sine explozia informaticii. Aceasta
este o solicitare tot atât de urgentă pe cât de urgent este răspunsul la
ameninţarea ecologică a încălzirii globale.
Copilăria este vârsta jocului, a visului, a fantezei,
a basmului, a poeziei. Când spunem copilărie,
spunem joc şi spunem poezie. Omul matur, omul întreg, omul
liber, omul sănătos sufleteşte şi spiritual este cel care nu a rupt ombilicul
sufletesc care-l leagă de copilul din el. Încercând să răspundă şi el la
întrebarea „Ce este poezia?”, Tudor
Arghezi scria: „Poezia are în sâmburele
ei o divină naivitate, care se întâlneşte în floare, în pasăre, în bucurie, în
entuziasm. Poezia e copilul care rămne în sufletul adolescentului, al omului
matur şi al bătrânilor peste durere, dezmăgire şi suferinţă. Păstraţi pe
copilul vostru, din sufletul vostru, păstraţi-l ager şi curat. Duceţi-vă în
fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surâde...
Şi jucaţi-vă cu el în fiecare zi...”
La o concluzie asemănătoare ajunge şi antropologul
Johan Huizzinga. În cartea intitulată Homo
ludens el regăseşte spiritul ludic al copilului în toate manifestările
culturii, mai ales în poezie: „Dacă o
afirmaţie serioasă e definită ca una făcută în stare de veghe, poezia nu se va
ridica niciodată până la nivelul seriozităţii. Ea îşi are locul dincolo de
seriozitate, la nivelul mult mai primitiv şi mai originar, căruia îi aparţine
copilul, animalul, sălbaticul şi vizionarul, în regiunea visului, vrăjii,
extazului, râsului. Pentru a înţelege poezia, trebuie să fim în stare a ne
însuşi sufletul copilului ca pe-o mantie vrăjită şi să abandonăm înţelepciunea
omului matur pentru aceea a copilului” (în Vera Călin, Romantismul, Ed. Univers, 1975, p. 210).
Aşadar, cartea, literatura, basmul, poezia par a fi
favorizate de psihologia, adică de sufletul copilului. Pare un paradox să ne
plângem de inaderenţa copiilor la basm, la poezie. Jean Jaques Rousseau credea
în bunătatea absolută a copilului, în idealitatea pe care a sădit-o în el
Dumnezeu. Răul vine de la societate, de la adulţi. Dacă ne plângem de copiii
noştri că se îndepărtează de carte, de fantezie, de suflet, de spirit, asta se
întâmplă deoarece noi, adulţii sântem depărtaţi. Şi cum să cultivi în sufletul
copiilor poezia, în sens general, când nouă ne-a devenit străină?
Toţi ştim, părinţi şi pedagogi, că un copil se apropie
în mod firesc, natural de tot ce-l înconjoară, că numai el este capabil să
privească totul ca pe un continuu miracol. Cartea nu face excepţie. Iar ea este
primită, mai întâi ca un obiect. Nu există om care să nu fi privit şi să nu fi
primit cartea altfel. Stau mărturie amintirilor atâtor scriitori, poeţi, dar şi
oameni obişnuiţi.
Astăzi, însă, cartea a intrat în concurenţă cu
audiovizualul. Suntem în pragul unei ere noi, paradoxale în raport cu paradigma
culturală cu care ne-a familiarizat epoca modernă, de la iluminism încoace.
Omul modern este, în măsura în care este,
ci nu doar există, un produs al
cărţii, al scolasticii carteziene, de tip raţionalist: Cogito, ergo sum ! („Gândesc,
deci exist”). Deviza epocii.
Problema este, mai mult decât a copiilor, e a noastră,
a civilizaţiei moderne. Ne despărţim dureros de trecut. Nu reuşim să găsim un
sens prezentului, cu atât mai puţin viitorului, decât în măsura în care acesta
urmează săgeata trecutului. Bătălia insidioasă, nedeclarată dintre civilizaţia
scrisului, devenită tradiţională (pentru că nu totdeauna a fost aşa) şi
civilizaţia audiovizualului – care echivalează cu o reîntoarcere hegheliană pe
o altă treaptă, la o faza anterioară, a oralităţii pare să dezavantajeze,
deocamdată, cartea. Nicidecum să o elimine. Memoria calculatorului nu este
decât o prelungire a memoriei cărţii. Acest avantaj rămâne a fi exploatat în viitor.
Deocamdată cartea, de orice gen, cu greu va putea concura jocul pe calculator,
care seduce, fascinează pe copii. Sarcina părinţilor şi pedagogilor este de a
semnala capcana ficţiunii de orice gen, mai ales a jocului virtual, primejdia
ca oricine să devină un stupid Don Quijote, o victimă a jocului imaginativ.
Imaginarul este frumos. E bun. Dar poate fi şi periculos. Aici este poblema,
credem. Ficţiunea media a devenit o agresiune. De ea trebuie să ne apărăm. Pe
noi şi pe copii noştri. Dacă vrem să rămânem liberi, sănătoşi, frumoşi.
Octavian PAUN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu