http://carti-on-line.blogspot.ro/2013/04/george-calinescu-enigma-otiliei.html
https://www.youtube.com/watch?v=-Kr0A_24Rxo
ENIGMA OTILIEI
– roman obiectiv; clasicism, balzacianism –
de
G. Călinescu
Poet,
eseist, teoretician, critic, istoric literar, romancier, G. Călinescu este una
dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române, comparabil cu
Dimitrie Cantemir, I. Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mircea
Eliade. În creaţia literară, este deopotrivă clasic, romantic şi modernist,
consecvent cu principiile şi convingerile sale teoretice, potrivit cărora
adevărata, marea creaţie trece peste mode şi timp. Publicate în perioada afirmării
modernismului de influenţă proustiană, romanele lui ilustrează trăsături
literare ale unor stiluri şi curente diverse. Fiind în esenţă realist‑clasice,
adică balzaciene, prin tematică, prin fixarea caracterelor în spaţiu şi timp,
prin descrierea amănunţită a mediilor (interioare şi exterioare) în care sunt
plasate personajele – cu o erudiţie şi o plăcere deosebită în notarea
amănuntelor legate de arhitectură, opere de artă –, sau, nu în ultimul rând,
prin crearea unei tipologii umane, reactualizând astfel clasicismul, romanele
sale nu sunt lipsite de note romantice, după cum nu le lipsesc aspectele
moderniste.
Enigma Otiliei, publicat în perioada
interbelică (1938), perioada de glorie a romanului românesc, este capodopera
creaţiei sale romaneşti. Este o naraţiune caracteristică romanului prin
amploarea desfăşurării ei în timp şi spaţiu, prin surprinderea dublei naturi a
conflictului (exterior şi interior), printr‑o galerie relativ numeroasă de
personaje, surprinse în realitatea mediului lor social – tinzând astfel spre o
cuprindere monografică a vieţii dintr‑un timp şi un loc istoric determinate,
dar şi spre revelarea unei caracterologii umane universal valabile.
Subiectul
este liniar, clasic organizat, în ordinea cronologică a desfăşurării faptelor.
Expoziţiunea este tipic balzaciană,
prin enunţarea mai întâi a momentului şi a locului declanşării acţiunii: „Într‑o seară, pe la începutul lui iulie
1909, cu puţin înainte de orele zece (...) în strada Sfinţii Apostoli...”.
Procedeul constă în restrângerea continuă a unghiului de perspectivă, dinspre
exterior spre interior. Personajele apar în planul naraţiunii progresiv, pe
măsură ce privitorul, tânărul Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din
Iaşi şi student în medicină, venit ca să locuiască la unchiul său, înaintează
în scenă. Mai întâi apare „scena” principală pe care vor evolua personajele –
casa unchiului său – apoi, în ordine, Costache Giurgiuveanu, Otilia şi, în
sfârşit, clanul familiei Tulea şi nelipsitul Pascalopol. Scena de familie,
jocul de cărţi, la care Felix, după ce este prezentat de Otilia, asistă din
umbră, aproape nebăgat în seamă, are rolul de a configura intriga care stă la baza temei fundamentale: lupta pentru
acapararea unei moşteniri, complicată cu intriga erotică, odată cu apariţia
tânărului Felix. Personajele îşi dezvăluie, încă de la prima manifestare,
caracterul lor definitoriu.
Desfăşurarea acţiunii urmează
liniile sugerate de scena iniţială la care Felix asistă în casa lui moş
Costache. Pascalopol, un aristocrat rafinat, îi face, cu discreţie, curte
Otiliei, fiica dintr‑o căsătorie nelegalizată a lui Giurgiuveanu, care o
iubeşte sincer, dar amână mereu întocmirea unui act de zestre menit să‑i
asigure un viitor independent, cu speranţa, hrănită de zgârcenia lui
bolnăvicioasă, că se va mărita cu bogatul Pascalopol. Otilia este privită cu
duşmănie de sora lui Giurgiuveanu, Aglae, căsătorită cu Simion Tulea, un soţ
aproape alienat, mamă a unei fete „bătrâne”, nemăritate, şi a unui băiat
retardat, Titi. Ea vede în Otilia un adversar în bătălia ei pentru moştenirea
averii fratelui, care i‑ar fi putut asigura un viitor matrimonial Auricăi.
Averea lui Giurgiuveanu este pândită şi de către ginerele Aglaei, Stănică
Raţiu, avocat fără procese, căsătorit cu fata cea mare a Aglaei, Olimpia.
Apariţia lui Felix adânceşte conflictele. Felix, care se îndrăgosteşte de
Otilia, devine un rival pentru Pascalopol, care intuieşte că nu poate concura
cu tinereţea noului venit. Felix se dovedeşte superior‑naiv şi ratează şansa de
a şi‑o apropria pe Otilia, sincer îndrăgostită de el. Aglae nu s‑ar da în
lături să‑l aibă pe tânăr ginere, ca soţ al Auricăi, care colindă pe la baluri
şi nunţi cu speranţa că va reuşi să se aranjeze matrimonial. În paralel, este
evocată viaţa sărăcăcioasă şi mizeră a studenţilor, prin intermediul lui
Weissmann, tarele morale ale societăţii, prin curtezana Georgeta, călătoria
celor doi tineri la moşia lui Pascalopol etc.
Punctul culminant al acţiunii îl
constituie momentul în care moş Costache se îmbolnăveşte şi, la al doilea atac
de apoplexie, este jefuit de către Stănică Raţiu, care îi şi provoacă moartea
atunci când îi smulge banii de sub salteaua pe care zace.
Deznodământul vine în mod
previzibil. Aglae moştenind casa fratelui, o alungă pe Otilia, care se
căsătoreşte cu Pascalopol. Stănică Raţiu divorţează de Olimpia şi se
căsătoreşte cu Georgeta, o curtezană de lux, care‑i va înlesni relaţii înalte,
deschide o casă de toleranţă şi face carieră politică. Titi se desparte de Ana,
evoluând evident spre idioţenie. Aurica rămâne nemăritată. Felix îşi urmează
destinul şi devine un medic cunoscut, profesor universitar şi familist. Finalul
naraţiunii se constituie ca un epilog, proiectând dramele individuale pe
fundalul marii drame a războiului mondial, când Felix, medic militar, îl întâlneşte,
într‑un tren cu răniţi, pe Pascalopol, de la care află că i‑a redat Otiliei
libertatea, aceasta ajungând în Spania, America, nevasta unui conte, „aşa ceva”
– va spune Stănică Raţiu.
Acţiunea,
focalizată asupra comportamentelor umane, se desfăşoară pe multiple planuri,
urmărind viaţa burgheziei bucureştene aşa cum se manifesta ea la începutul
secolului al XX‑lea, surprinzând o tipologie caracteriologică deopotrivă
universală şi pitorească, balcanică prin anumite aspecte, economice, culturale,
de mentalităţi, o lume pestriţă, un amestec de seriozitate şi uşurătate hilară,
o nepotrivire între pretenţii şi realitate, cu personaje colorate, burghezi
zgârciţi, neîntreprinzători, intelectuali vegetativi, arivişti, cocote de lux,
femei dezabuzate, ramoliţi, degeneraţi, în contrast puternic cu vitalitatea şi
nobleţea aristocraţiei autentice, a intelectualităţii active, a tinerimii
ingenue.
Conflictul
exterior, foarte puternic, care dă substanţă epică şi dramatică naraţiunii,
este dublat de puternice conflicte interioare: naşterea (tulbure, nebuloasă) a
iubirii, gelozia, iubirea paternă cenzurată de patima, mai puternică, a
banilor, ura înveninată, fără motiv etc.
Personajele alcătuiesc o galerie
restrânsă, suficientă însă pentru a circumscrie „o lume” (tipologic
determinată), aspiraţie specifică romanului de tip realist.
În
spiritul clasicismului etern (termenii sunt ai lui Călinescu), autorul creează
personaje‑tip, expresie a unei trăsături dominante de caracter: avarul (zgârcitul), arivistul, demagogul, baba
absolută, fata bătrână, femeia planturoasă, retardatul etc., o galerie
delimitată, restrânsă, în care diferenţele dintre roluri sunt greu de stabilit,
fiecare personaj fiind aproape la fel de important în scenă. Se remarcă şi în
această realizare epică plăcerea reprezentării dramatice a epicului, arta
regiei. Titlul iniţial al romanului Părinţii
Otiliei ilustra mai bine această egală distribuire a funcţiei personajelor.
În varianta ultimă, acceptată de autor la propunerea editorului, titlul
sugerează o mutare de accent pe Otilia şi Felix, protagoniştii intrigii de
iubire. Cu toate acestea, Costache Giurgiuveanu rămâne figura centrală a
naraţiunii, legată fiind şi de tema fundamentală – moştenirea unei averi.
Liniile de forţă ale temei adună în jurul lui, pe un plan aproape egal,
celelalte personaje. Le vom prezenta, având în vedere această simetrică
distribuire a rolurilor.
Costache Giurgiuveanu este o
ilustrare a clasicei, universalei figuri a avarului, a zgârcitului incapabil să‑şi
domine această patimă. Este un personaj balzacian, blajin, cu porniri
generoase, capabil de sentimente autentice, dar mereu blocat de patima lui de a
păstra banii. Este un maniac, o caricatură a spiritului burghez, situat la
limita dintre comic şi tragic. Trăieşte mereu cu spaima de a nu fi furat,
moartea însăşi părându‑i un furt, dar acceptă în jurul lui o familie numeroasă
şi ostilă, cu sentimentul că ea, familia, este o prelungire a încăperilor
prăfuite ale casei lui, cu toate că se teme. Numai în preajma lui Pascalopol şi
a Otiliei se simte sigur, de aceea încearcă, în timpul primului atac să‑i dea
lui Pascalopol banii pentru Otilia, dar, din slăbiciunea lui, amână pentru mai
târziu, sperând că nu acesta este ultimul moment. Trăieşte umil, nedemn în
raport cu averea pe care o are, face gesturi pe care numai săracii dezumanizaţi
le fac (adună cărămizi de pe maidane în vederea construirii unei case) sau
hoţii (îşi însuşeşte un galben al lui Pascalopol, îl păcăleşte de bani pe
Felix), sau de‑a dreptul groteşti (ţine mobile acoperite cu huse, ca în casele
părăsite) sau, mai grav, umblă atât de neîngrijit, ca un cerşetor. Totuşi, în
ciuda atâtor scăderi, Giurgiuveanu nu‑şi pierde total instinctul de conservare
(consultă doctori, cheamă preotul) şi nici umanitatea – o iubeşte sincer pe
Otilia şi se consideră îndatorat faţă de Felix, de fapt faţă de fratele lui,
ceea ce arată că nu este un ticăloşit ordinar. Pus în relaţie cu familia
Aglaei, pare că autorul a urmărit să redea, în spiritul naturalismului, şi
consecinţele eredităţii, ale degenerării patologice.
Aglae este „baba absolută”,
cum o numeşte Weissemann, „geniul rău” al casei, „zgârcită şi rapace” ea
înveninează tot. Fiinţă mărginită, nu are încredere decât în avere şi
desconsideră orice activitate pozitivă, lucrativă sau intelectuală. Odioasă şi
meschină, este capabilă să o distrugă pe Otilia de dragul progeniturii proprii
(de altfel, îşi va lăsa soţul să moară în ospiciu, sau pe o soră a ei în
spital). Absolutismul ei poate fi şi cauza degradării psihice a membrilor
propriei familii.
Stănică Raţiu este, ca rol, singurul
capabil să‑i facă faţă Aglaei, la fel de cumplit şi venal, va provoca moartea
lui moş Costache, va divorţa de Olimpia şi va face carieră politică uzând de
favorurile unei curtezane. El este un personaj copleşitor, nu numai ca impresie
artistică, de o vitalitate debordantă, inepuizabilă, capabil să desfăşoare mari
energii în slujba unui scop meschin. Este deopotrivă un Dinu Păturică modern şi
un Caţavencu superior, inteligent şi viclean, consecvent cu el însuşi, lipsit
de scrupule. Stănică Raţiu este un om de lume perfect, canalia inteligentă şi
simpatică, arivistul care are toate atuurile pentru a reuşi. Avocat fără
procese, nu este propriu‑zis un leneş incurabil, realizând din instinct că nu
poate ajunge prea departe prin muncă cinstită, el îşi face din averea lui C.
Giurgiuveanu adevărata lui „cauză”. Este impostorul inteligent, demagog
strălucitor, ţine teorii sforăitoare despre tot ce reprezintă o valoare:
superioritate, libertate, societate, familie, poezie etc. Familia, este
„ţărişoara” lui Stănică, Caţavencul ideii de familie. Este un individ temut şi
el însuşi se autocaracterizează: „He, he,
he, Stănică e profund (...)!”, „are
geniu”...
Pascalopol, un personaj cu
pondere în roman, este tipul aristocratului
superior, foarte posibil o proiecţie de sine a autorului, un bărbat matur,
între două vârste, cu o experienţă de viaţă care îi oferă o perspectivă
superioară, detaşată asupra evenimentelor. Ca moşier nu este un inactiv, ci,
dimpotrivă, un întreprinzător modern, practică o agricultură pe scară largă,
industrială, aplicând concepte şi tehnologii noi, şi îşi administrează singur
afacerile. Cochetează cu artele – cântă din flaut arii din Mozzart –, cunoaşte
sufletul omenesc şi, ca om de lume, respectă pe fiecare. Este un om delicat şi
afabil, chiar şi atunci când este înşelat. Dovedeşte în toate un bun‑gust
absolut şi o modestie superioară. Este un om generos, gata să sacrifice pentru
capriciile femeii pe care o iubeşte, fără să‑i ceară acesteia mai mult decât îi
poate ea oferi. Deşi nu este implicat în acţiunea propriu‑zisă a romanului, el
este foarte implicat în planul existenţei personajelor, cu toate nuanţele ei.
Pascalopol rămâne o referinţă ideatică a unui perfect om de lume, o îmbinare de
aristocrat, burghez, intelectual şi artist (fie şi amator) dezabuzat, care ştie
că şi dragostea este o iluzie, o iluzie care merită să fie cultivată, ca şi
arta.
Felix este tipul
intelectualului superior, în devenire. Este personajul pur şi desăvârşit, atât
de desăvârşit, încât scriitorul a creat mai mult o idee de personaj decât un
personaj propriu‑zis. După ce criza erotică prin care trece este rezolvată, el
îşi urmează neabătut drumul devenirii sale intelectuale şi umane. Poate fi
comparat cu Pascalopol – un aristocrat al spiritului la vârsta dragostei
juvenile. Nu întâmplător, Otilia, care îl consideră, într‑un elan romantic, „un
luceafăr”, visează un Felix care să aibă „răbdarea şi bunătatea lui
Pascalopol”.
Otiliei, ca personaj, îi
lipsesc profunzimile. Atributul ei este farmecul cu care îi cucereşte pe toţi.
Enigmatică pentru Felix, delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de
lux şi confort, pentru Pascalopol, Otilia are în tot ceea ce face farmecul şi
exuberanţa naturii enigmatice. Devine uşor când expansivă şi exuberantă, când
închisă şi rezervată. Cochetă, nu
lipsită de gravitate, ea singură se caracterizează ca un „temperament
nefericit”, care se plictiseşte repede. În Otilia a proiectat autorul ideea
misterului, a enigmei feminităţii, gravă şi zglobie, un văl de umbre şi lumini,
de aparenţe vioi strălucitoare şi de înceţoşate mistere.
Structura, realizarea artistică
Analiza
sentimentului iubirii face din Enigma
Otiliei un roman stendhalian. Elementele de sensibilitate romantică sunt şi
ele prezente, ca în episodul descrierii câmpiei Bărăganului, fundal fantast al iubirii, prin folosirea
contrastelor. Printre primele noastre romane citadine de tip clasic, Enigma Otiliei este un roman situat
între tradiţie şi inovaţie. Prin crearea de tipuri, autorul „reface clasicismul”,
trecând prin experienţa curentelor literare, inclusiv moderniste (prezente în
aspectul analitic), consecvent cu principiile sale teoretice, potrivit cărora
curentele sunt relative. Tehnica narativă, prin fixarea caracterelor în spaţiu
şi timp, prin descrierea minuţioasă a cadrului fizic în care se desfăşoară
acţiunea, cu erudiţia specială a descrierilor de arhitectură, interioare, opere
de artă, prin detaşarea faţă de personaje şi crearea de tipuri, trimit la
Balzac şi la realismul secolului al XIX‑lea. Călinescu depăşeşte realismul
clasic, balzacian, în special prin tehnica
relativizării perspectivei în prezentarea Otiliei, văzută diferit de
personajele care gravitează în jurul ei, prin elementele lirice ale romanului iubirii dintre Felix şi Otilia, sau prin
elementele eseistice – reflecţii
asupra iubirii, literaturii, politicii – care fixează imaginea unei lumi în
ceea ce are ea tipic, specific. Autorul adoptă perspectiva naratorului obiectiv
şi omniscient, dar foloseşte o strategie nouă, în sensul că împrumută
perspectiva privirii lui Felix, ca în începutul naraţiunii, unde descrierea
cuprinde ceea ce vede Felix, inclusiv în prima scenă din familie, la care Felix
asistă stând în obscuritatea camerei, departe de masa de joc.
Operă
epică de mari dimensiuni, complexă şi originală, ilustrând talentul
multilateral al scriitorului, Enigma
Otiliei este, în limitele evocării unui univers burghez, citadin, un mare
şi valoros roman modern, contribuind la strălucirea epocii literare dintre cele
două războaie mondiale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu