sâmbătă, 6 decembrie 2014

LUCIAN BLAGA - MESTERUL MANOLE (Metafizica dramei creatorului)







MEÅžTERUL MANOLE
– metafizica dramei creatorului –


«...Åži minunate rămân
Legendele: dăinuie în ele amintiri
De lucruri măreţe; dar trebuie totuşi
Åži unul să tâlcuie sfintelor miezul»
(Hölderlin, Stimme des Volkes)

Lucian Blaga este, fără îndoială, un „tâlcuitor” al miezului legendei meÅŸterului de la ArgeÅŸ, căreia îi revelează solidaritatea cu principiul dramatic al cunoaÅŸterii metafizice, luciferice, «Å£ÄƒruÅŸul de argint, central, bătut în pajiÅŸtea existenÅ£ei” (Trilogia cunoaÅŸterii, p. 497[1]). Åži dacă mitul „derivă totdeauna dintr-un sistem de simboluri foarte coerent”, fiind o „dramatizare” a simbolului” (M. Eliade, Insula lui Euthanasius), Blaga reuÅŸeÅŸte tocmai această accentuare a miezului baladei populare: să facă din meÅŸterul mitic ÅŸi legendar simbolul dramei insului metafizic.
Filosoful vorbeÅŸte (în Trilogia valorilor, pp.10, 542 ÅŸ.u.) despre răsărirea orizontului misterului în om, nu ca să-l fericească, ci dimpotrivă, ca să-i adâncească nefericirea în orizontul vital, cotidian. Această „mutaÅ£ie orizontică, prin care am devenit nobili ÅŸi tragici părtaÅŸi la un regn superior, o răscumpărăm printr-un adaos de suferinţă, demnitatea omenească o plătim cu un spor de nefericire”. ÃŽn ciuda nefericirii, insul pătruns de această demnitate o acceptă fără proteste, iar „creatorul de artă ar prefera hotărât nonexistenÅ£a unei existenÅ£e necreatoare”. Prin actul de creaÅ£ie se repetă, simbolic, această „geneză a omului”, în sensul că „insul se împlineÅŸte mutaÅ£ional în ordinea misterului ÅŸi a revelării”, acest orizont fiind singurul în care se simte om deplin”. Aceasta pentru că, „insul trăind amfibic în două orizonturi – al conservării speciei ÅŸi al misterului, n. n. – se poate spune că de obicei, ca «om», el este ÅŸi nu este. Opera de artă intervine ca un mijloc, care aduce pe om în situaÅ£ia, fără echivoc, de a fi «om»”. Parafrazându-l, în termenii lui Heidegger, am putea adăuga că opera, creaÅ£ia, „conferă lucrurilor chipul care le este propriu ÅŸi oamenilor o perspectivă asupra lor înÅŸile” (Originea operei de artă, 1982, p. 57).
CreaÅ£ia înseamnă pentru Blaga nu doar situare în preajma misterelor, ci potenÅ£area acestora prin fapte de cunoaÅŸtere, posibilă doar prin „ecstazie intelectuală”, cale prin care „cunoaÅŸterea individuată nu numai că se leapădă cu desăvârÅŸire de veleitatea de a converti misterul în nonmister, ci se complace în misterul înteÅ£it ca atare...” (Trilogia cunoaÅŸterii, p. 495). Extaza intelectuală, intelectul ecstatic este definit ca „stare în afară de sine, evadarea din sine, evadarea centrului în afară de cerc” (ibidem, 266). FuncÅ£ia creatoare a ecstaziei intelectuale se iveÅŸte din momentul în care „intelectul, pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i stau la dispoziÅ£ie, trebuie să evadeze din sine, să se aÅŸeze cu hotărâre în afară de sine, în nepotrivire ireconciliabilă cu funcÅ£iile sale logice” (ibidem, p. 264). Confruntarea, „vecinătatea primejdioasă” dintre paradoxul dogmatic ÅŸi Non-Sens poate deveni, numai astfel, o „salvatoarea depărtare”, prin care ceea ce are înfăţiÅŸare de Non-Sens e susceptibil de a deveni expresie a unui „Ultim Sens inaccesibil” (ibidem, 244).
Trecerea este dureroasă, deoarece „prin cunoaÅŸterea luciferică subiectul cognitiv iese din starea de graÅ£ie apucând drumul dramei sale proprii” (ibrid.).490). „Gândurile metafizice – scrie Blaga – sunt profund incomode [...] fiindcă ele ne scot din liniÅŸtea plină de siguranţă a cochiliei noastre [...], ne silesc la trădarea pulberei cu care am fost blestemaÅ£i să ne hrănim, [...], ne ameninţă cu stigmatizarea, incomode fiindcă ele răpesc, cu riscul înnebunirii, sufletul din orizontul pur biologic spre a-l aÅŸeza între poveste ÅŸi profeÅ£ie; incomode fiindcă sub puterea lor magică ne smulgem rădăcinile din pământ pentru a le întoarce spre azurul în care nu pot respira decât stelele” (ibidem, 455-56).
Drama cunoaşterii luciferice, ecstatice, se desfăşoară în etape, pe care Blaga le identifică a fi 5, tot atâtea câte acte are tragedia lui Manole:
1) starea de graţie;
2) ieşirea din starea de graţie;
3) orgoliul luciferic;
4) eÅŸuarea;
5) integrarea în mister.
Se remarcă situarea orgoliului luciferic în centru, ca nucleu dramatic, cinci fiind sumă a primului număr par şi a primului număr impar, sau mijlocul primelor 9 numere, semn simbolic al unirii, număr nupţial, după pitagoricieni; număr al centrului, al armoniei şi echilibrului; cifra hierogamiilor, însoţirea principiului masculin, ceresc cu cel feminin, pământesc (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti 1994).
Vom urmări cum se reflectă în opera dramatică această concepÅ£ie ÅŸi această structură metafizică a dramatismului cunoaÅŸterii prin creaÅ£ie. Dată fiind anterioritatea dramei în raport cu piesa, putem spune că legenda populară ÅŸi eroul ei i-au servit filosofului, cu termenii lui, drept „punte de salt” în metafizica cunoaÅŸterii luciferice.
Piesa începe direct cu deschiderea misterului, a zării interioare a acestuia. Manole zăboveÅŸte în orizontul graÅ£iei, al cunoaÅŸterii paradisiace, logice, raÅ£ionale, liniÅŸtitoare, încercând „determinarea obiectului” (folosim terminologia filosofului) pe cale raÅ£ională. Este evident vorba despre un obiect al cunoaÅŸterii chiar în taina dărâmării zidurilor. ÃŽn odaia lui de lucru, târziu în noapte, cu „multe, foarte multe lumânări aprinse”, ca la un priveghi, de parcă ar vrea să risipească întunericul nopÅ£ii de afară ÅŸi dinlăuntrul său, aplecat peste pergamente ÅŸi planuri, „măsoară chinuit ÅŸi frământat”. Cândva măsurase liniÅŸtit. Acum nu mai ÅŸtie ce să facă. Ar asculta un sfat de la „cuviosul Bogumil”, dar nu din cele profetice, mai presus de fire, tainice, întunecate, iraÅ£ionale. Ochiul lui, adică privirea lucidă ÅŸi distantă, obiectivă, raÅ£ională „se mai bizuie încă împotriva cugetului”, socotelile, „cercetate a suta oară”, sunt bune, „tăiate în cremene”, temeinice, solide, fără cusur. Ele stau, rămân în picioare, numai biserica nu stă, de parcă ar fi de lut! ÃŽn jur toate se tulbură, se arată tot alte semne ÅŸi minuni de dincolo de fire. ÃŽnceperea faptei a stârnit năvala lor, ca o chemare la un acord mistic, suprem ÅŸi definitiv. El, însă, se întreabă unde este „Zidarul cel mare”, se simte părăsit de Dumnezeu ÅŸi, raÅ£ionalistul, paradisiacul Manole este pe cale să-ÅŸi piardă viziunea totalizantă – metafizică ÅŸi religioasă – a lumii, aceea în care contradicÅ£iile se împacă ÅŸi sunt una: lumina ÅŸi întunericul, cristalul ÅŸi apa, sufletul ÅŸi mintea, viaÅ£a ÅŸi moartea, raÅ£ionalul ÅŸi iraÅ£ionalul, Diavolul ÅŸi Bunul Dumnezeu. Numai primitivii, Bogumil ÅŸi Găman o mai păstrează: unul, conÅŸtient – căci este călugăr ÅŸi „vine din lumină”, celălalt, inconÅŸtient – căci simbolizează marele ÅŸi întunecatul Adânc. Călugărul pricepe glasul de sus, al cocenilor de brad ce cad pe ÅŸindrilă, „ca un deget al cerului – care bate-n acoperiÅŸ”, chemând la faptă – la Jertfă! Amândoi înÅ£eleg preÅ£ul acestei jertfiri. Bogumil ÅŸtie că pentru aceasta trebuie „inimă rece”, „sânge rece de ÅŸarpe sau serafim”, inimă îndurerată, „picurată cu ceară... topită”. Bunul Găman plânge ca un copil ÅŸi, naiv, se oferă pe sine pentru jertfire. Călugărul se roagă la crucile de la răspântii.
Când soseÅŸte Mira, Manole este descumpănit deja, dar încă nu iese din starea de graÅ£ie. Abia scena jucată de Mira ÅŸi Găman îi revelează, pe cale extraraÅ£ională, prin extazul jocului, semnificaÅ£ia jertfei ÅŸi gândul îl poartă către Abel. Prin Mira, Manole are viziunea bisericii înălÅ£ate între dealuri. Dar MeÅŸterul încă nu se hotărăşte. ÃŽn momentul în care sosesc meÅŸterii, anunţând prăpădul, ÅŸi se leapădă de jurământ, cutremurat de porunca lui Găman, rostită parcă din adâncuri („cu glas tare până la cer, cu lacrimi mari până la pământ, lângă zid să staÅ£i, câte nouă speriaÅ£i...!), abia acum Manole pare să se fi schimbat: rânjeÅŸte desfigurat, ca un posedat, ÅŸi porunceÅŸte tăcere, îşi sfâşie braÅ£ele ÅŸi pleacă la locul prăpădului. ÃŽn sufletul său s-a produs un cutremur. Acolo este prăpădul. Presimte că graÅ£ia îl părăseÅŸte ÅŸi că va trebui să apuce un alt drum, al durerii ÅŸi al suferinÅ£ei, că vocaÅ£ia lui de a clădi, de a crea, ÅŸi fapta lui a deschis un mister al cărui criptic nu poate fi revelat pe calea liniÅŸtitoare a cunoaÅŸterii logice.
Actul al doilea este cel al ieÅŸirii din starea de graÅ£ie. Sfâşiat lăuntric între minte ÅŸi suflet, „Cu un ochi măsoară, cu celălalt se roagă. Nu râde cu nici unul. Lăcrimează cu amândoi”. ÃŽncă mai măsoară, dar nu izbândeÅŸte nimic. AmeninÅ£at însă cu degradarea rostului de creator, de către solii care îl consideră doar „nebun de curte”, meÅŸterul tresare ÅŸi se hotărăşte să facă saltul în mister: mai cere trei zile, doar trei zile, ÅŸi, de data aceasta un zidar îl declară smintit. Destinul începe să i se rotunjească tragic: solul îi dă de veste că în horoscop umbra sa „a căzut pe planeta Vineri”. MeÅŸterii adunaÅ£i „din patru stihii” vor să plece ÅŸi cer dezlegarea de patima creaÅ£iei, pe care el le-a sădit-o în suflet, dezlegare ca să poată uita „icoana bisericii”, visul pe care acum vor să-l uite. Nimic nu-i înduplecă. Manole se leagă atunci că va ridica biserica „singur în amară singurătate” – singur, pentru că acum apucă pe drumul dramei proprii. Devine ecstatic ÅŸi are viziunea bisericii înălÅ£ate. CopleÅŸiÅ£i de extazul său, ceilalÅ£i se întorc, jură din nou ÅŸi, în timp ce stau roată, cu capetele plecate, o umbră din înalt desenează între ei un cerc – turla bisericii -, apoi pogoară raze de lumină ÅŸi toÅ£i aud din cer glasul unui clopot de cleÅŸtar.
Actul al III-lea corespunde celui de-al treilea moment al dramei: orgoliul luciferic. Acesta este un moment constitutiv al dramei cunoaÅŸterii luciferice, când, apucând pe „drumul dramei proprii”, subiectul poate cădea în „păcatul de a crede în posibilitatea de a cuprinde, încă, în sens pozitiv obiectul transcendent”, misterul. Acum abia, ieÅŸirea din starea de graÅ£ie „ia o întorsătură ÅŸi proporÅ£ii cu adevărat luciferice”. Orgoliul luciferic este „tocmai această tendinţă a cunoaÅŸterii [...] care, trecând porÅ£ile cenzurii transcendente, încă mai vrea să desfiinÅ£eze misterul convertindu-l în nonmister” (Blaga, Censura transcendentă, vol. 8, p. 493).
MeÅŸterii stau în aÅŸteptare, unii cârtesc iară împotriva lui Manole, alÅ£ii se arată pătrunÅŸi ÅŸi tulburaÅ£i continuu de vedenia zidirii înălÅ£ate: „din pădure au ieÅŸit multe feluri de sălbăticiune, tot perechi, mari ÅŸi mici, au intrat în biserică ÅŸi s-au închinat în genunchi” – ca într-o altă, nouă ÅŸi misterioasă arcă. Apare Manole, care mărturiseÅŸte că „asemenea grea hotărâre trebuia luată numai după îndelungă chibzuire”. Deci raÅ£ional! Ceea ce înseamnă că gândul jertfei îi încolÅ£ise încă de la început, de când se instalează misterul prăbuÅŸirilor. La sfârÅŸitul actului al doilea îndemna astfel pe ceilalÅ£i: „Să nu cântărim între noi ce numai în ceruri se poate cântări”. PrezenÅ£a continuă în preajma sa a lui Bogumil ÅŸi Găman capătă astfel semnificaÅ£ia scindării eroului într-o parte care vrea să acceadă la cunoaÅŸterea clarvăzătoare, fără contradicÅ£ii, proprie numai lui Dumnezeu, cunoaÅŸtere cu care l-a amăgit ÅŸarpele pe Adam în rai, ÅŸi o parte care tinde să le desfiinÅ£eze, luminându-le. TentaÅ£ia este în sine luciferică, în sensul consacrat al termenului, ÅŸi nu-l părăseÅŸte niciodată pe Manole, cu toate că ÅŸtie că ÅŸarpele l-a amăgit pe Adam ÅŸi omului ni i s-a dat, în ceea ce priveÅŸte tainele cele mari, decât cunoaÅŸterea luciferică (în sens blagian), posibilitate nobilă ÅŸi tragică de integrare în mister. Când apare Mira, cel de-al ÅŸaselea zidar, cel mai cârtitor dintre cei nouă, se cutremură ÅŸi, înÅ£elegând adâncimea tainei ce se revela, se pune el însuÅŸi chezaÅŸ jurământului, înÅ£elegând totuÅŸi drama creatorului: „Un om sau biserica?” – întreabă el, cutremurat. „Ce e mai mult? Omul e ceea ce suntem, bun sau netrebnic, fiecare – lăcaÅŸul e ceea ce unuia singur îi e dat să înfăptuiască pătruns de cea mai înaltă taină cerească!” Participând la mister încă de la început, Mira aude un vaier din zid ÅŸi îşi simte picioarele înlănÅ£uite. Manole porunceÅŸte celorlalÅ£i să-i explice Mirei legământul făcut. Unul – adică oricare, un anonim – îl înfruntă: „Tu să vorbeÅŸti că a ta a fost patima de a clădi”. Manole cere să fie ucis, întru răscumpărarea jurământului ÅŸi dezlegarea tuturor. I se aminteÅŸte cuvântul dat lui Vodă ÅŸi jurământul „făcut sub privirile Ziditorului”. MeÅŸterul se frânge în sine ÅŸi îşi recunoaÅŸte, eminescian, nenorocul. Transfigurat, el simte că, în ciuda dramei sale, „biserica va fi întreagă ÅŸi va străluci între munÅ£i împrăştiind din coperiÅŸe soare pentru toÅ£i muritorii.” Peisajul s-a înălÅ£at, dealurilor le iau locul munÅ£ii! Ca ÅŸi în prima zi, a CreaÅ£iei, opusă tăcerii încruntate de la sfârÅŸitul actului I, îi corespunde acum lumina: „ÃŽncruntarea s-a sfârÅŸit. Acum începe partea luminei”, spune Manole.
Faptul că Manole a fost tot timpul stăpânit de orgoliul luciferic, se precizează cu eÅŸecul acestui orgoliu, în actul al IV-lea. După zidirea Mirei, Manole recunoaÅŸte că a sperat până în ultima clipă să se întâmple ceva care să curme „jocul” ÅŸi drama: „Am crezut că în clipa cea mai înaltă a încercării va opri cu un semn lucrarea”. Manole ar fi vrut parcă numai să joace mitul, drama lui Avraam. Orgoliul lui lucid este de a fi încercat să joace ambele roluri, inclusiv pe al lui Dumnezeu, împotriva căruia vrea acum să se răzvrătească, după ce jocul devine dramă. Când cel de-al treilea zidar, „fost cândva călugăr”, „cel chemat din lumină”, copleÅŸit de tristeÅ£ea nemărginită a meÅŸterului, îl mângâie cu speranÅ£a că „suntem în grija ÃŽnaltului”, el îi răspunde cu amărăciune că, lui, Dumnezeu, care a creat fără să jertfească nimic, i-a cerut tot ÅŸi că, în setea lui de creaÅ£ie, a lui Dumnezeu, „luminile au fost întâiele lui cuvinte, Mira cel din urmă”. Orgoliul asemănării omului creator cu Dumnezeu, în care toate sunt clare, inteligibile, răzbate aici cu putere: cuvintele atribuite lui Dumnezeu sunt ÅŸi cuvintele lui Manole: „ÃŽncepe partea luminei”, spunea la sfârÅŸitul actului I, ÅŸi tot Mira a fost ultimul său cuvânt la sfârÅŸitul jertfirii ei. Devine astfel foarte limpede alegerea numelui soÅ£iei ÅŸi iubitei legendare: Mira înseamnă aici „Lume” (vechiul slavon mirÇ”, rus. mir), înrudit cu lumină, prin jocul semnificaÅ£iilor etimologic diferite ale lat. lumen, devenit în română „lume” ÅŸi „lumină”. Mira înseamnă „lume”, pentru că, în orgoliul său de creator, Dumnezeu însuÅŸi, care este Lumină, nu s-a gândit, crede meÅŸterul Manole, decât la sine, când a rostit întâiul său cuvânt. La lume, adică la om, la fericirea lui, s-a gândit abia la urmă. Orgoliul lui Manole este orgoliul lui Dumnezeu, al omului însetat de lumina creaÅ£iei, pentru care sacrifică „lumea”, pe Mira, dar pierderea ei devine ÅŸi pierdere de sine, sau aflarea unui alt sine.
ÃŽn actul V, eÅŸecului convertirii misterului în mod pozitiv, Manole îi răspunde cu integrarea în misterul deschis ÅŸi potenÅ£area, adâncirea acestuia. Femei, istovite ca păsările călătoare, sosesc „plângând tot drumul de vestea soÅ£iei din zid”, „toate deopotrivă cască ochii mari ÅŸi se miră ÅŸi nu întreabă nimic”, privesc în infinitul văzduhului, dincolo de turlele bisericii, ceea ce înseamnă că opera orientează semnificaÅ£ia, resemnifică lumea, orientând-o spre albastrul ceresc. Apoi pleacă, iar până ajung acasă „surâd numai în amară ÅŸi dulce tăcere”. Femeile deci, după ce veniseră căprioarele, „înÅ£eleg” înaintea lui Manole, că acolo s-a săvârÅŸit o tainică minune: opera, biserica ce „creÅŸte nebună”, deschide o lume, face vizibil invizibilul văzduhului, conferă lucrurilor chipul care le este propriu ÅŸi oamenilor o perspectivă asupra lor înÅŸiÅŸi (Heidegger, Op. cit, p. 56, 57). Perspectiva aceasta i se deschide meÅŸterului în final. Atunci înÅ£elege că lăcaÅŸul acesta „Dumnezeu singur ÅŸi l-a ridicat printr-o minune, pe care doar El o înÅ£elege”, că el a fost „numai o netrebnică unealtă, o scândură în schelele pe care le dărâmi, când clădirea e gata...”. Abia atunci înÅ£elege, heideggerian, că „raÅ£ionalitatea nu e o punte de contact între om ÅŸi Marele Anonim, ci mai curând un izolator” (Trilogia cunoaÅŸterii, p. 500).
DispariÅ£ia lui Manole „în văzduh”, spre tărâmul „unde lumea e albastră”, spre cerul care, acum, îi pare „jos ca un scut” (sugestie mortuară, a eroului-războinic purtat pe scut!), după ce schelele sunt dărâmate, corespunde raportului metafizic dintre artist ÅŸi marea operă, raport în care artistul rămâne, cum scrie Heidegger, „un element indiferent, aproape asemenea unui punct de trecere, care se autodistruge în procesul creaÅ£iei, pentru a lăsa opera să treacă în prim plan” (Op. cit. p. 55). Al treilea zidar rosteÅŸte vorbe asemănătoare, la sfârÅŸitul ultimului act: „VedeÅ£i fraÅ£i, atât rămâne după noi: înfăptuirea, ÅŸi încă vuietul neschimbat al apei ÅŸi poate tristeÅ£ea unei legende, dar nimic din zbucium”. Un altul spune, în final: „El tot aÅŸa zicea: ÃŽnfăptuirea bisericii cere tot, ÅŸi te duce de-a dreptul în moarte sau sărăcie, în cer sau nebunie”. Nu altfel vorbeÅŸte Blaga despre drama celui care a apucat pe calea cunoaÅŸterii luciferice: incomodele gânduri metafizice „răpesc, cu riscul înnebunirii, sufletul din orizontul... biologic spre a-l aÅŸeza între poveste ÅŸi profeÅ£ie”, sub puterea lor magică (vezi icoana bisericii din sufletele zidarilor) „ne smulgem rădăcinile din pământ pentru a le întoarce spre azurul în care nu pot respira decât stelele”, huma albastră spre care pleacă Manole, dispărând, integrându-se în mister.

Octavian PÄ‚UN

(Fragment din Teza de doctorat) 



[1] Trimiterile se fac la ediÅ£ia completă a operei lui Blaga, de la Editura Minerva, din anii ’80, îngrijită de către fiica poetului, Dorli Blaga.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

SUNTEM AICI DE ȘAPTE MII DE ANI

  Suntem aici de sapte mii de ani   de Octavian Paun “ DeÅŸteaptă-te, române ”-Å£i cântă ghiersul De-atâta vreme… nu-l auzi… ÅŸi zaci… Adu-Å£i a...