Lăcătuş la cuvinte
memoriei unchiului meu,
Nicolae Bănuţoiu
M-am băgat lăcătuş la cuvinte…
Le strunjesc, le pilesc, le ascut,
Le croiesc din metale veşminte
Şi le-aşez peste margini de scut.
Aur şi fier, argint şi aramă,
Alama, moalele plumb, oţelul cel iute –
Toate s-aşează sub mână-mi tăcute,
Sângele lor îmi vibrează în palmă.
Am pentru ele mutele scule:
Pile, ciocane, şperacle, burghie,
Joagăre, forje, ilăuri, tocile –
Toate îmi cântă ceresc liturghie.
Strigătul lor, de metale izbite,
Chircite sub snopi de ciocane,
Încremeneşte în forme-negrite,
Călite, regeşti buzdugane.
Smulse din stâncă şi tină
Coapte în noapte şi-n vatră,
Călite,-ori muiate-n lumină –
Cântece sună – de vată, de piatră!
Octavian P.
4
5
IMNUL FINANCIARILOR
Ne îndreptăm cu paşi semeţi spre viitor,
Impozite, accize, beneficii şi dobânzi
Ne sunt atât de dragi, din cositor
Noi facem bani – copii surâzători şi blânzi!
Noi nu avem iluzii de poeţi firavi...
Spre viitor ! Suntem isteţi şi bravi !
Economie, piaţă, marketíng, bilanţ,
Clădim în lume nou, financiar Bizanţ !
Ni-i astăzi lumea toată nouă templul
Al banului şi al voinţei neînfrânte,
Financiarului voi îi urmaţi exemplul
Căci banul azi vi-i stemă-n frunte!
Domnul nostru e o bancă, un tezaur,
Sau concernul transoceanic, anonim,
Scara lumii o păzeşte, tot de aur,
Un arhanghel sau un înger eponim.
Raţiunea este însăşi ce vrea banul,
Soare lucitor, şi stele, şi luceafăr,
Şi de-aceea-n lumea nouă omul teafăr
Are-n piept, în loc de suflet, gologanul.
Dacă spiritul adus-a vre o ordine în lume,
Unde-i banul e şi ordine, şi-atunci
Poţi şi spiritul din lume să-l arunci,
Sau păstrează-l, dacă-ţi place, în volume.
Nouă banul ne e drag, şi gologanul,
Dor de el ne este nouă şi elanul
N-o să ni-l răpună nimeni pe pământ –
Azi jurăm şi ne vom ţine de cuvânt !
D. C.
Dana DUDA:
***
Nu existam pe cândMuşcai din măr.
Nu respiram acelaşi aer
Nu beam aceeaşi apă
Şi nu ştiam să sufăr.
În gura ta am fost eu concepută
Şi m-ai purtat în cap
Vreo câteva secunde...
Şi uite-mă, făcută
După chipul şi asemănarea
Unei minciuni frumoase.
M-am întrupat vag şi tăcut
Din cuvântul scump şi mut.
Acum exist şi-aştept
Să recunoşti că nu e drept
Că m-ai creat fără o idee clară
Fără să te gândeşti c-o să mă doară.
***
Dimineaţa mea,Cu gust de cafea
A dezertat pe timp de vară
Fiindcă am uitat-o afară,
Agăţată c-un cârlig
De razele care frig.
Ca o şerpoaică s-a prelins în noapte,
Mirosindu-i a castane coapte,
Şi dusă a fost!
Acum, eu mi-am făcut alt rost:
Aştept pios la cotitură,
Somnul să mi se topească în gură
Şi să prind în sân, cumva,
Dimineaţa altcuiva.
***
Visul amar −Parcă-i mai simt gustul;
Coşmarul unei vieţi plăcute
Mi-a jignit în zbor,
Uşor,
Papila gustativă
Şi pe tăcute,
Cu tot fastul
Am simţit ce gust are dezastrul.
Celelalte simţuri,
În derivă,
Se îndreaptă către o revelaţie tardivă:
Visul amar...
***
În aceeaşi cutie,Noi doi, penibil de goi,
Luăm foc fără să scăpărăm.
Sunt fascinată de vârful tău,
De supleţea trupului tău,
De ideea ce-ţi arde-n privire...
Şi dacă ai să mă atingi vreodată
Am să mă îndrăgostesc iremediabil
De... un băţ de chibrit!
6
***
Tu nu exişti, n-ai fost făcut,Doar paşii ce ţi i-am visat,
În vis de zi fierbinte,
Îi mai aud din când în când
Întipărind cuvinte.
Nu le-nţeleg, nu ştiu, nu vreau...
Prefer pe toate să le beau,
Să nu întreb, să nu îţi cer,
Să cred docil minciuna,
Să îţi ascult doar mâna.
***
Să nu opreşti privireace vrea să te mângâie,
să nu respingi femeia
ce-ascunde sub pleoape
dulceaţă de fructe amare
şi melancolie
de zi fără trafic.
Suportă-i atingerea, moale,
şi învinge teama
de a renunţa la vise...
Este doar soarele reflectat
în cenuşiul unui suflet mic,
suflet de migdale şi nuci,
suflet de parfum!
Matei CURTAŞU:
Deasupra pinilor
Deasupra pinilor
Ascult deşertul care plânge că nu este grădină,
Odihnindu-mi, în lunca sonoră a singurătăţii,
Aripile fărâmiţate,
Răstignindu-mi lipsa de omenie ce mă bântuie
Şi-l hrăneşte pe Narcisul din mine,
Îmi îmbrăţişez temerile...
Ce demn de milă!
Dulcea halucinaţie a raiului
se prelinge prin icoane diafane
Portretizând soarele scăldat în ocean
Şi luna prinsă în mrejele lavei
Nici viscolul luminos, nici valurile arzând
Nu sunt salvarea mea.
Ca o binecuvântare, umilul nisip îmi ascultă rugăciunea
Şoptindu-mi cu blândeţe în ureche că ultimul vals a început.
În faţa purgatoriului mă aşteaptă îngerul
ochii mei sunt ridicaţi spre privirea ei mistică
în timp ce facem încă un pas spre uitarea
ca un strat fin de catifea albă.
Dar chiar vrem să intrăm?
Să putem zbura ca frunzele în bătaia vântului,
să putem fi unul −
peste pini, dragostea mea,
peste pini...
7
8
A. D. PÎRVU:
Lună asasină
S-a trezit la marginea neantului
privindu-şi propria moarte dansând
senilă eternul moment
crepuscular.
Când s-a uitat
a văzut iarăşi luna şi s-a gândit:
“Ce dracu! şi aici mă ştie,
mereu privind-o
cum timpu-i trece pe sub nas
şi ea e rece
ca o meduză!”
Îmbătrânit, doar timpul o agaţă mereu,
seara de cerul mereu schimbător.
Şi dacă mâine plouă
ea se va simţi vinovată că nu-i nimic
în indolenţa nebuniei de care să-i pese...
Îl durea...
Îl durea ea, cu despotica-i înlănţuire de iubită infidelă;
îl dureau lopeţile de pământ sub care zăcea singur,
bocetele care nu erau ale ei,
uitările,
pe care valurile le retrăgeau
în adâncimile abisului ei.
Toată viaţa a fost pentru el
doar o pledoarie inexorabilă
a căutărilor...
Şi s-a trezit că moare
subjugat de vraja-i
încă virgină.
Eliza Andreea MIHAIU:
Ceea ce sunt
Eu sunt o rece lumină
ce trece prin voi
spintecându-vă trupurile
şi lăsându-vă pradă morţii.
Eu sunt o stâncă
aflată la marginea mării,
surdă la suspinele voastre.
Nu-i val care să mă doboare,
Nu-i briză care să mă clatine,
Nu există nimeni care să mă zdrobească.
Sunt asemenea statuilor,
încremenită în frigul meu pătrunzător.
Cad picuri de ploaie pe bustul meu,
vor să-mi îmblânzească spiritul, poate...
Nu s-au întrebat vreodată:
“Oare piatra se face apă?”
Dorinţă
Inima mea e pustiită
asemenea Troiei, cea arsă din temelii.
Nu mă interesează trecutul,
prezentul,
viitorul...
Am totul în faţă
şi totuşi mă fac că nu văd viaţa.
Mi-e dor de-o primăvară,
o primăvară caldă
care să-mi aprindă jarul mocnind sub cenuşa din inimă.
Iată: Unica mea dorinţă.
A. D. PÎRVU:
Calm
Mi-au spus simplu că nu există cale de întors,
că dacă tot am apucat s-o iau pe aici
să casc bine ochii la tot ce mişcă
ca un vultur sau ca un soldat în misiune
să nu dau de bănuit nimănui că sunt
altfel decât ei.
Umbrele oamenilor s-au estompat repede,
uşile s-au închis cu zgomot în urma mea,
unghiile mi-au crescut şi mi s-au înfipt în ceafa goală,
acolo unde simţeam o răsuflare caldă.
Ca-ntr-un film de Hitchcoock, unde albul
devine o culoare sinistră, unde ochii
se măresc în lumina crudă şi
poţi privi cu frică în pupilele dilatate
fiecare imagine întreruptă,
timpul care a trecut m-a transformat
în omul cel mai îngăduitor
din oraşul de la marginea lumii.
Eram prietenul tuturor în taină
mă duceam cu un zâmbet liniştit pe buze
la fiecare înmormântare.
Sunt într-adevăr singur
într-o cameră fără ferestre,
într-un oraş unde moare câte un om
în fiecare ceas şi aştept calm
dimineaţa
în care voi primi vestea ultimei morţi.
Andreea OPREA:
Nesiguranţă
Eşti tânăr, inocent,
Nu ştii să te fereşti
De tot ce-i rău în lume,
De tot ce întâlneşti.
Dezamăgit de toţi,
Simţi că te rătăceşti,
Te simţi nedreptăţit,
Că rău… nu crezi că eşti.
Te pierzi în suferinţă,
Nu te mai stăpâneşti,
Dacă-ntâlneşti probleme,
Vrei să le ocoleşti,
Totul devine greu,
Şi iarăşi îţi doreşti
Să poţi să treci de toate,
Ai vrea… da nu-ndrăzneşti.
De multe ori eşti singur
Nu ştii ce urmăreşti.
Te-ai săturat de toate,
Dar stai şi te gândeşti
Că timpul nu-i pierdut.
Învaţă să iubeşti,
Că viaţa este scurtă
Şi…trebui s-o trăieşti
9
Pierino STAVRI:
O secundă cât o insulă
când strângi pumnii
din ochi îţi ies fluturi
ca fumul dintr-un furnal
afară plouă de îndeasă oamenii în pietre
şi
transpiraţia noastră
cade peste alge
peste leviatanul
care mişună
prin gleznele noastre bete
cade ca o cortină
lumina ne stoarce umbrele pe tavan
şi ne bagă cu seringa
prin şira spinării
un timp fără oase
în icoane vedem
inerţia momentului
şi
din furca pieptului simţim
cum
zboară liber
un porumbel.
jurnal pe bilete de autobuz
zilele sunt numărate
ca nucile turcului din
capul străzii
în cântar sunt uşoare
clinchet de mărunţiş
se bucură
îi cumpăr mai mult
l-am întrebat de unde vine
zâmbeşte într-un ungher oliv
mustăţile de motan sperie copiii
unele mame şoptesc în
capul străzii
sunt scumpe
nucile lui
alese curate
în mijlocul mesei rotunde
pe tava
de cristal le vei
alege
pe cele mari
pe cele curate
ca pe zile
îţi spun
o greblă harnică
palma ta acoperă viaţa
îmi aduc aminte de motanul
mamei
dormea într-o valiză
10
Oti:
Treceri
Trecut-au pe lângă inima mea
zile şi nopţi, câmpuri, păduri,
viscole, ploi...
Trecut-au apoi
apele şi
tot mai departe
aproapele.
Uitat în răscruce
am căutat în fiecare pas
şi-n fiecare ecou
amintirea inimii
şi paşii fraţilor cu alt glas.
Dar răscrucea s-a mărit,
s-au umbrit trecătorile,
şi vântul, şi morile,
şi am rămas singur în pustie
ca o inimă ce nu mai învie.
Cum nu se întorc apele,
nici ei nu se întorc −
fraţii mei buni −
se-ntoarce, cântând,
neaproapele.
Uneori,
dacă aş avea pentru cine,
m-aş întoarce bucuros
în mine.
Adelaida STANCIU:
Adolescenţă
În plina ei adolescenţă,
Cu chipul ei înminunat,
Învăluită-n inocenţă,
Pe liceeni i-a fermecat.
Înveşmântată-n laticlavă,
Cu un parfum de lauracee,
Mai pură ca-n autoclavă
Şi mândră ca o orhidee,
În sunet grav de bombardon,
Printre liceeni ea trece -
Croindu-şi drum spune:“Pardon!”-
Precum un val de apă rece.
Ea urcă pe un ring de-opal,
Se mlădiază-n dans vioi
Precum o floare de migdal
În zumzetul vreunui roi.
Cu părul lins ca de marmotă,
Asemeni unui juagarundi,
Se mlădiază-n ritm de jotă,
În dans vioi ca din Burundi.
În vacarmul de urale,
Părul ei ca de şinşilă
Se revarsă-n rotocoale
Ca o ploaie pe şindrilă.
Trupul ei prea elizeic
Se tot îndoaie, se suceşte,
Ca în dansul numit şeic,
Mintea de ţi-o zăpăceşte!
11
Ionela ANDREI:
Poezia e
Poezia e vis,
Poezia e cânt,
Poezia e apă
Şi tot ea este vânt.
Poezia e Lună,
Poezia e Soare,
Poezia-i Pământ
Şi tot ea e culoare.
Poezia-i altar,
Poezia e gând,
Poezia-i lumină
Şi tot ea e cuvânt.
Poezia e-n mine,
Poezia e-n voi,
Poezia e-n lume,
Şi tot ea e în noi.
Poezia e rugă,
Poezia-i căinţă,
Poezia-i blestem,
Şi tot ea-i biruinţă.
Poezia-i credinţă!
Ţie, cu drag
A trecut un veac de-atunci,
a trecut o clipă...
Am uitat zâmbetul tău
strecurat sub pipă.
Am uitat privirea-ţi caldă,
mâinile-ţi uriaşe,
şi genunchii ce-mi erau
scaune pufoase.
Stam cu ochii mari, cât lumea,
şi priveam la tine,
cum rosteai cu tâlc povestea
scrisă pentru mine.
Alergam apoi prin iarbă
şi-ţi săream în braţe,
te trăgeam zglobiu de barbă
şi de gene hoaţe,
căutam mereu privirea-ţi
blândă şi albastră,
şi-ţi spuneam cu bucurie,
poezia noastră.
Mă-nvăţai cum să pictez,
cum să scriu poeme,
cum în gând să desenez
visurile mele.
Mă certai când mai făceam
câte-o nebunie
şi-mi spuneai că-i goanga-n curte,
dar ştiam că nu e.
Azi, odaia ta e goală,
eu nu mai sunt mică,
zâmbetul nu ţi-l mai văd
nu mai simt miros de pipă,
dar închid ochii şi-aud
glasu-ţi cum răsună,
şi povestea cum mi-o spui,
cald, de noapte bună!
Parcă-mi vine să alerg,
să fug la fereastră,
să te strig şi-apoi să-ţi cânt
poezia noastră.
12
Ca să fim
Ca să fim, deschide calea
clipelor de aşteptări,
când pluteam, nebuni, prin vise,
peste albe tremurări.
Te ţineam în palme, toată,
şi cântam în gând uitări,
te iubeam şi, totodată,
te uram că ştii să zbori.
Cum fugeai mereu ferice,
printre anii trecători,
şi-mi lăsai scrisori pe frunze,
şi dansai printre culori...
Acum vremea mă apasă
şi îmi prinde-n păr ninsori,
te mai strig şi câteodată,
îţi mai cânt în gând chemări.
Ca să fiu coboară-ţi fiinţa
printre triştii muritori...
Delir în foi de carte
Singură-ntre două gânduri,
păşesc pe literele frânte
Şi mă ascund pe după rînduri,
sub parantezele mărunte.
Strivesc o virgulă în palme,
pe colţuri şterse mă opresc
şi-ntreb cuvintele răsfrânte:
De ce în pagini să trăiesc?!
De ce să fiu doar o poveste
între cartoanele-nvechite,
şi lumea mea să fie hrană
privirilor nedumerite,
care să caute ieşiri
din paginile mâzgălite,
să şteargă şi să inventeze
lumini pe negrele cuvinte?
De ce să zac pe rafturi mute,
în aşteptarea unei zile,
în care veşnic să mă uite
plecarea lor spre alte file?
Mai bine să mă pierd ferice,
prin mâinile unui copil,
care să deseneze-n mine,
poveşti din sufletu-i senin,
cu pixul vesel să mă scrie,
haotic lumea să mi-o-ncline,
şi când o să se plictisească,
să rupă foile din mine...
În lumea lui să mă arunce,
să facă bărci, cutii, coloane,
prin mii de jocuri să mă urce,
să fiu un zmeu printre-avioane!
Însemnare de vacanţă
Vânt de ploaie azurie
Se coboară printre trupuri
Amorţite de lumină, de căldură
Şi de gânduri.
Geana umedă se strânge,
Se-nfioară şi se-apasă
Peste ochiul ce-ţi ascunde
Lumea lui de zi albastră.
Mâinile răsfrâng nisipul,
Părul tremură pe umeri,
Soarele te cheamă-n valuri
Fericirea să ţi-o numeri.
13
De dor
De-atâta dor am înlemnit
Şi s-au sculptat în mine
Tăceri cu zâmbet răvăşit,
Întoarse către tine.
De-atâta vină-am vrut să fug
De tot ce-atât râvnisem
Şi m-aş fi ars tăcut pe rug,
Căci, iată, te găsisem...
Dar în zadar ne-mbrăţişăm
În vise şi în gânduri,
Sunt alte suflete-ntre noi,
Şi suntem doi, dar singuri...
Ne-am ascuns
Mâna mea, părul tău,
Ochii tăi, glasul meu,
Gândul meu, visul tău...
Ne-am ascuns.
Depărtarea priveşte-o,
Doar acolo găseşti
Urma umbrelor noastre
Scrisă-n aştrii cereşti.
Dacă şi ea ne cheamă,
Spune-i că am rămas
Numai plumbul şi gândul,
Soldăţei fără glas,
Răscolind amintiri
Cu zâmbet fals.
Mâna ta, părul meu,
Ochii mei, glasul tău,
Gândul tău, visul meu...
Ne-am ascuns
14
Gând din depărtare
Chiar dacă noaptea e mai rece fără tine
Şi cerul e mai trist, că suntem doi,
În zări apuse, grele şi străine,
Iubirea-şi ţese aripile-n noi.
Şi visul meu în tine se deschide,
Purtându-şi zborul, fericit hoinar,
Pictează dragostea ce-ţi port, iubire!
Şi cântă fiinţa-mi ce ţi-o dau în dar!
Urăşte-mă în gând
Iubeşte-mă în gând, ca pe-o iluzie,
Căci niciodată n-am să fiu mai mult
Decât sosirea, poate prea târzie,
A omului cu inima de lut.
Rosteşte rugăciunea doar în vise,
Când zeii dorm şi păsările tac,
Când cerurile nalte sunt deschise
Şi zborurile iar lumini se fac.
Nu asculta urletul rece,
Din hăuri moartea strigă iar,
Îşi cheamă sufletele-n Lethe,
Uitarea să le-o dea în dar.
Ceasornicul îşi plânge tremurarea
În tic-tac gri, pe un perete alb,
Lângă tabloul vechi în care zarea
Se varsă-n valuri de smarald.
Hai, du-te, soarbe-ţi nemurirea!
Nu mă striga căci n-am să vin,
În piatră mi-am zidit privirea,
Sărutul meu e crud pelin.
Uraşte-mă în gând căci n-am să vin!
Sentinţă
Stăteam tăcută pe un mal,
În lumea gri, de ceaţă,
Privind apusul rece,
Al soarelui de gheaţă.
Pe mare urla vântul
Gonind spre orizont,
Albastre funeralii
Treceau prin vechiul port...
Din cer cădea lumina,
Fâşii rupând din soare,
Frumoase păsări albe
Dansau în rotocoale
Şi lumea cea de cremeni
Tăcea fără să ştie
Că pentru ea de-atunci
Doar haos o să fie;
Că oamenii-şi vor vinde
Şi suflet şi iubire
Pe bani şi pe iluzii,
Pe falsă fericire...
Că viaţa o să fie
O luptă grea şi oarbă
Şi că păcatul, lacom,
Din suflete-o să soarbă.
Din cer cădea-vor neguri,
Fâşii rupând din lună,
Lungi umbre se vor naşte,
Lumina s-o răpună.
Pâmântul viu al morţii,
Întins în nesfârşire,
Va fi infernul nostru,
De neagră rătăcire.
15
Cuget visând
Se-ntinde întunericul pe geamuri
Şi în odaie pâlpâie tăcerea,
Afară, vântul fluieră prin ramuri
Şi-n palmă mi se-nchide mângâierea.
Pereţii grei de-atâta apăsare
Vorbesc în limbi de var şi mucegai,
Mi-ai semănat în ochi îngândurare
Şi mă întreb: ce lume căutai?
Când cerurile-şi trag cortina deasă
Şi luna se strecoară printre nori,
Mă-nchid în bilioteca fără masă
Şi mă arunc în veşnice uitări.
Acolo sufletu-mi se plimbă printre rânduri,
În ani de rouă, apă şi hârtie,
Aştept să te arăţi de după gânduri
Să fim înfrigurarea cea târzie.
Când mă zidesc în pagini de poveste,
Aud cum ploaia peste case sună,
Cum fulgerele crapă în ferestre
Şi mâţa cafenie somn îngână.
Şi visele mă leagănă pe valuri,
Mătase presărându-mi peste pleoape,
Se-apleacă geana peste umbrele de farduri
Strivind clipirea pe obraz de şoapte.
Adorm în lumea mea de-nsingurare
Şi plec în mine să măsor
Culoarea ce o sorb în contemplare,
Când rănile din suflet nu mai dor.
Albastră himeră
Să vii te-am aşteptat în taină,
Frumoasă, albastră himeră,
Din fluturi să-ţi ţes albă haină
Şi-n gând să te ţin prizonieră...
Din vis te-am strigat într-o toamnă,
Să vii lâng-un strugure copt,
Să-mi furi fericirea din palmă,
Să-ţi număr ciorchini câte opt...
Octavian PĂUN:
16
Mă întreabă-ntr-una piciul
De ce arde licuriciul,
De ce zboară-n cer sfârleaza,
De ce cântă huhureaza,
De ce e ţepos ariciul,
De ce-ntr-un picior stă barza,
De ce are barbă breaza
Capră şi de ce furnica
Nu zboară ca rândunica ?
Şi tot alte întrebări
De minuni, de arătări
Care lui i se arată
Ici, sub cer, întâia dată.
I-am promis pe azi răsplată
Pentru somnul de la prânz,
Nu c-am să-i aduc un mânz –
Asta e pe altă dată,
Ci să-i spun de huhurează, –
Bufniţă sau cucuvea –
De ce noaptea era trează,
Când copilul meu dormea.
Piciulică, tu vezi bine,
– Huhureaza nu-i ca tine –,
Numai ziua, când e soare.
Şi lumină multă doare.
Ochiul ei deschide, mare,
O pupilă dilatată,
Ca să soarbă noaptea toată,
Să se facă iarăşi roată
Soarele în zori, pe mare.
Dacă n-ar fi, ca să bea
Noaptea toată cu-al ei ochi,
Piciul meu, ca de diochi,
Şi acuma mai dormea.
Pasărea e hăruită
Şi de zei blagoslovită,
Cât îi toată ziulica
Doarme şi mereu visează.
Noaptea însă ea stă trează,
Cugetă şi meditează;
Are daru-nţelepciunii
În ochi negri ca tăciunii;
Vede-n lună şi în stele
Câte nu putem cu-acele
Luminiţe din sprâncene,
Nici savanţi, nici cărturari,–
Poate doar copii ştrengari
Să mai vadă vre o dată
În povestea-nveşmântată
Cu-ntuneric şi lumină
Pe a cerului senină,
Mare-albastră,-ntunecată !
Şi poeţii, câteodată…
Pământule, cum aş putea...
Pământule, cum aş putea să-ţi mulţumesc ?
Mi-ai dat lumina-n care şi astăzi vieţuiesc,
Mi-ai dat sălaş şi paradisuri,
Mi-ai dat şi iadul, beznele mi-ai dat şi visuri,
Mi-ai fost şi mamă, zână, soră,
Părinte bun, duşman mi-ai fost şi frate,
Şi cer, şi mare, talazuri şi corabie prin vremuri,
Abis şi navă călătoare prin abisuri,
M-ai dus cu tine înspre Vega
Ca de la alfa la omega,
Nu mi-ai cerut nimic în schimb,
Doar mi-ai aprins prin humă călcâiele c-un nimb,
Mi-ai răsărit în cale cu stele şi cu flori,
Cu păsări, cu albine, cu fluturi şi cocori,
Cu nestemate-n noapte, în ziuă şi în zori,
Cu care în amurguri şi astăzi tu mă dori...
Când am să plec, la tine mă voi întoarce blând,
Tu mă vei strânge-n braţe, Pământe, surâzând !
Durerea mea de-acuma pesemne că îmi vine,
De-acolo, că-n unirea cea mare, care vine,
Pământule, cu jale, eu mă despart de tine
Şi-am să mă fac pământ,
Neştiutor de soare, de floare şi de vânt.
De vei fi blând sau aspru cu mine, într-un gând
Ne-om legăna sub stele încet, mereu cântând !
17
Alcionul şi marea
Pasăre mare e alcionul,
Iubind singurătatea şi marea.
Se spune-n legendă
Cum păzindu-se alcionul
Odată de vânătorii sălbatici
Mutatu-şi-a cuibul
Pe stâncile aspre
La marginea mării.
De mult, un alcion ce găsise
O stâncă răznită şi înclinată spre mare,
Se duse şi-şi scoase puii acolo.
Plecat după hrană, plutind spre abis,
Din senin se iscă o furtună,
Iar marea stârnită de vântul năprasnic
Îşi înălţă ulcioare vrăjmaşe spre stâncă
Şi înecă în cuibarul ascuns
Puii golaşi şi plăpânzi.
Sosind din albastrele zări,
După ce învinsese furtuna,
Pribeagul găsi doar moartea-n cuibar
Şi plânse în sine cu venin şi amar.
Singur, doar eu căutat-am durerea,
Se căina alcionul,
Ferind în zadar dureri de pe ţărm.
Decât pământul, se dovedi mai vicleană
Marea cu undele ei de azur,
Durerea se cade acum să-mi îndur.
Şi piere în zare, zburând către stele,
Iar soarele pune pe valuri mărgele –
De sânge, jucând pe abis...
Durerea se stinge în noapte şi vis.
Îngerul palid
Pe drum de lună văruit
Cu paşii osteniţi de cale
Mă-ntorc din piscuri şi-s grăbit,
S-ajung la drumul lin din vale.
Satul rărit s-a toropit
Prin linişti grele de mărgean,
Iar greieri sună răguşit
În întuneric de catran.
Şi mă trezesc c-un licurici
Aprins verzui în palma mea,
Luceafăr mic cosând cu-arnici
În straiul nopţii o mărgea.
Răsuflă valea-n somn uşor …
Pe drumul alb precum un nor,
Purtând pe umăr un urcior,
Trecea venind de la izvor
Copilul palid, Isidor.
Cu ochii-nlăcrimaţi, făptura-i albă
Ca luna, ca norul, ca drumul,
S-a risipit sub stele ca fumul…
Stam singur în cumpăna nopţii
Pribeag lângă zidul cetăţii
Şi-mi surâdea în faţa porţii
Îngerul palid al morţii…
O. P.
18
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu