FILM: https://www.youtube.com/watch?v=ibt4kr0Jaxo
– roman
tradiţional, reaobiectiv –
de L. Rebreanu
Capodopera lui
Rebreanu, apariţia lui Ion a însemnat
apariţia romanului românesc modern, de tip obiectiv, elogiat în acest sens de
către Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului în literatura noastră.
Naraţiunea are
toate caracteristicile distinctive ale speciei roman.
În primul
rând, Ion e o naraţiune foarte
complexă, de mari dimensiuni, autorul, având la îndemână această amplă
desfăşurare epică, are libertatea elaborării, posibilitatea de a puncta
naraţiunea cu ample descrieri simbolice, evocatoare. Spaţiul desfăşurării
acţiunii este divers: curtea Teodosiei, casa lui Ion, casa lui Vasile Baciu,
biserica, pe câmp, în oraşul Bistriţa etc. Timpul desfăşurării acţiunii este
foarte lung – mai mult de un an. Expoziţiunea este foarte amplă, având, printre
altele, o funcţie epică clar conturată.
Amplitudinea naraţiunii
corespunde complexităţii subiectului, desfăşurându-se pe mai multe fire epice,
caracteristică esenţială a romanului, prin care se deosebeşte de toate
celelalte specii epice, în afară de epopee, al cărei echivalent este. Povestea
familiei Herdelea, a preotului Belciug se împleteşte în firul epic principal reprezentat de
povestea lui Ion, care se desfăşoară cronologic.
Naraţiunea începe cu o amplă expoziţiune, la hora duminicală din
sat, unde sunt prezenţi toţi actorii dramei. Pulberea care aprinde conflictul, intriga acţiunii o constituie ofensa
publică pe care i-o aduce Vasile Baciu lui Ion, strigându-i: “sărăntocule!”.
Acesta este momentul declanşării conflictului,
exterior şi interior. Ion se hotărăşte
să renunţe la Florica, fată frumoasă, dar săracă, şi să o seducă pe Ana, fata
urâţică a lui Vasile Baciu, căreia tatăl i-l hotărâse ca soţ pe George, fecior
de oameni cu stare. Desfăşurarea acţiunii
este previzibilă: Ion o seduce pe Ana şi o foloseşte ca obiect de şantaj,
pentru a smulge de la Vasile Baciu cât mai mult pământ. Ceva neprevăzut apare,
însă: Ana se sinucide, datorită tratamentului dur la care este supusă şi, mai
ales, când moare copilul. Moartea Anei si a copilului constituie punctul culminant al acţiunii. Începe
declinul, prăbuşirea. Ion se teme că pământul s-ar putea sa-i revină lui Vasile
Baciu, care chiar încearcă demersuri în acest sens. Numai că pe amândoi îi
păcăleşte preotul Belciug, care îi determină să întocmească un act, prin care
se angajau ca, la moarte, să lase bisericii pământul, ceea ce urmează să se întâmple
curând. Deznodământul faptelor lui Ion este tragic: ascultând de glasul lui
dintâi, “glasul iubirii”, se întoarce la Florica, căsătorită între timp cu
George, este surprins de către acesta şi ucis cu sapa.
Drama lui Ion este
prim-planul unei fresce complexe a satului românesc din Transilvania înainte de
primul război mondial, sub stăpânire austro-ungară. Viaţa satului e evocată în
toată complexitatea ei, scriitorul redând-o cu fidelitate, cu realism. Viaţa
economică este reconstituită, cu structura socială a satului, cu bogaţi şi
săraci, cu oameni întreprinzători şi aprigi, dar şi cu nevoiaşi şi loviţi de
necazuri, toţi cu mentalitatea lor adânc înrădăcinată, dar cu temeiuri tot atât
de adânci, izvorâtă din conştiinţa că proprietatea, pământul nu e numai sursă a
existenţei, ci, mai ales, singura certitudine a demnităţii umane, a libertăţii.
Viaţa spirituală a satului este întemeiată pe tradiţii, marile evenimente din
viaţa omului – naşterea, nunta şi moartea – constituind tot atâtea momente
culturale şi spirituale obşteşti, respectate cu stricteţe. Între ele, existenţa
e punctată de evenimente specifice structurii tradiţionale ţărăneşti precum
hora duminicală, şezătorile, sărbătorile religioase de peste an.
Viaţa satului nu se reduce
numai la problemele ţăranilor. Strâns legată de ea apare viaţa
intelectualităţii rurale. Învăţătorul Herdelea are problemele lui de slujbaş al
autorităţii de stat maghiare şi, în acelaşi timp, de influent alegător român,
nevoit să voteze cu maghiarii, cu casa clădită pe pământul bisericii, cu fete
mari de măritat şi fără zestre etc. De asemenea, preotul Belciug, un om dintr-o
bucată, preocupat să-şi păstreze autoritatea morală, este un reprezentant tipic
ardelenesc al cauzei româneşti. Alături mai apare figura avocatului Grofşoru,
politician român, reprezentant în Parlamentul de la Budapesta. Toate acestea
dau naraţiunii aspect monografic, romanesc.
Complexitatea subiectului
presupune un mare număr de personaje. Acestea se individualizează pe
categorii sociale si socio-profesionale. Alături de problematica ţărănească,
naraţiunea urmăreşte viaţa intelectualităţii din mediul rural, cu sistemul de
relaţii şi conflicte în care intră: conflicte legate de condiţia materială şi
de cea naţională specifică Ardealului.
Personajele sunt nişte
caractere, nişte unităţi relativ stabile, indiferent de acţiunea în care se
află prinse, care le confirmă sau infirmă, fără a le modifica fundamental.
Oameni sunt priviţi obiectiv, cu meritele şi slăbiciunile lor, în bună tradiţie
a prozei ardeleneşti inaugurate de Ioan Slavici.
Ion este personajul
principal, care se detaşează pe fundalul narativ. Structura personajului oferă
elemente care îndreptăţesc cele două perspective opuse asupra lui (Călinescu
spune că e o brută, iar Lovinescu spune că e inteligent), dar şi elemente care
le depăşesc. În sprijinul teoriei lui Călinescu vine modul concret de acţiune
al personajului, violenţa cu care încearcă să-şi rezolve problemele şi violenţa
nejustificată faţă de Ana. Modul de a gândi, nevoia de confirmări exterioare, a
unor decizii care, de fapt, îi evidenţiază viclenia, şiretenia, voinţa, toate
sunt trăsături dominante ale psihicului şi afectivului personajului. Are o
reflexivitate primară, dar personajul se e mai complex decât lasă să se
înţeleagă cele două afirmaţii ale criticilor luate separat.
Accentul e pus pe psihologie,
structura romanului evidenţiind clar cele două voci, care sunt alternativ
dominante în sufletul eroului – glasul lui autentic, al iubirii, care se opune
glasului pământului, specific ţăranului. Acesta ştie că numai pământul îi oferă
libertatea şi demnitatea, dar glasul pământului este, totuşi, glasul
inautentic, în măsura în care nu este cu totul individual, ci împrumutat de la
colectivitate. Într-o lume în care omul ar fi fost preţuit după meritele sale,
s-ar putea presupune că Ion ar fi acţionat altfel.
Naraţiunea este de tip obiectiv. Naratorul este omniscient, omnipotent şi obiectiv[1].
Naratorul e o voce auctorială,
neimplicată în acţiune, şi redă dintr-o perspectivă exterioară, omniscientă,
tot ce se întâmplă cu personajele sale, cu creaţia sa, după principiul
verosimilităţii. Autorul işi ia în stăpânire personajele. Sunt cunoscute până
şi gândurile, trăirile lor – naratorul consemnează gândurile Anei şi ale lui
Ion în clipele când mor.
Pe tot parcursul romanului
cel care narează este cel care scrie – iluzia vieţii este mai presus decât cea
a artei. Autorul este un Dumnezeu impasibil, iar opera lui e o Carte a Facerii.
Lumea creată este coerentă, vocaţia naratorului – autoritară. Lumea construită
este omogenă şi raţională, având un echilibru eleat, stabilă în timp, o lume în
care valorile obştei se dovedesc în stare sa le integreze pe cele individuale.
Drama lui Ion tulbură doar o vreme acest echilibru şi finalul romanului lasă în
urmă un sat în care viaţa va reintra în normalitatea curgerii vieţii, fără mari
evenimente.
Din punct de vedere al
realizării artistice se remarcă în primul rând arta compoziţiei, foarte
specială în romanele lui Rebreanu, construite simetric, ca un cerc, care se
închide în acelaşi punct în care a început acţiunea, scena finală fiind o
reluare aproape identică a scenei iniţiale: romanul Ion începe cu evocarea drumului, care vine dinspre Cârlibaba, trece
peste pod şi ajunge în sat; la sfârşit acelaşi drum iese din sat peste pod şi
se îndepărtează, se pierde în şoseaua cea mare. Impresia vizată la început este
de intrare într-un spectacol dramatic,
iar la sfârşit satul rămâne în urmă, ca şi când s-ar fi tras o cortină.
Se remarcă valoarea simbolurilor: drumul şi podul, simbol al
căutării, experienţei, cunoaşterii, respectiv al trecerii dintr-o zonă a
realităţii în alta.
Simetria se oglindeşte şi în
împărţirea romanului în două părţi, în antiteză, “Glasul pământului” şi “Glasul
iubirii”. Acestea sunt împărţite în capitole, tot simetrice, primul capitol
fiind Începutul, iar ultimul, Sfârşitul, toate desfăşurate parcă după
tehnica prezentării cinematografice.
Prin tehnica dramatică, antiteza, este redat conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu
(reprezentând lumea satului), dintre Herdelea şi Belciug (reprezentând lumea
intelectuală), precum şi nunta lui Ion şi nunta Laurei. Destinul lui Titu şi al
lui Ion este redat prin tehnica
contrapunctului – prezentarea în paralel a două planuri sau niveluri ale
existenţei.
La nivelul limbajului
propriu-zis s-a remarcat stilul cenuşiu, lipsit de virtuţi artistice, opera nu
mizează în niciun fel pe efecte artistice ale limbii, ci doar pe bogăţia
vieţii. Opera se impune nu prin detalii specifice, ci ca totalitate.
Toate acestea caracteristici
ale romanului îl impun şi astăzi ca model desăvârşit de roman obiectiv, doric[2],
cum spune Nicolae Manolescu, prin austeritatea temei, a construcţiei şi a
limbajului.
Caracterizare personaje
Ion este
personajul cheie în romanul care-i poartă numele. Toate firele epice ale
naraţiunii se împletesc în povestea lui. Satul şi societatea, problemele ei
sociale şi politice constituie fundalul pe care se proiectează, drama acestuia,
precum într-un basorelief.
Ion a fost
considerat o figură emblematică a ţăranului român, deşi acţiunea este datată şi
localizată în Transilvania. Cel puţin în punctul de plecare, dacă ţinem seama
de mărturia autorului – anume că romanul a fost scris pornind de la o scenă
văzută de acesta, în care un ţăran îngenunchea şi săruta pământul –, romanul
trebuia să ilustreze dragostea ţăranului pentru pământ.
Unicul fiu al
lui Pop Glanetaşu şi al Zenobiei, ţărani săraci din Pripas, Ion este nemulţumit
de sărăcia lui. Ar fi avut ceva pământ, dar tatăl, om petrecăreţ, băuse
pământul adus ca zestre de Zenobia.
Personajul
este caracterizat preponderent în mod indirect,
prin faptele sale, prin situaţiile pe care le creează, prin felul în care
vorbeşte ş.a. Caracterizarea directă
este mai restrânsă, dar nu lipsită de importanţă, întrucât redă modul în care
se reflectă faptele sale în alte conştiinţe. Cei care îl judecă direct sunt:
Vasile Baciu, care, în prima scenă epică (hora duminicală), îl numeşte “sărăntoc” – eveniment care declanşează
conflictul epic şi constituie motivaţia psiho-socială a faptelor lui Ion.
Învăţătorul Zaharia Herdelea îl apreciază pentru hărnicia, isteţimea, cuminţenia lui, la început: “În orice
caz, Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e săritor, e isteţ. Omul
mai greşeşte, că doar de aceea-i om.”. Preotul Belciug îi judecă aspru faptele
şi îl consideră un ticălos, un răzvrătit, urmărindu-l în justiţie cu o
înverşunare ce depăşeşte interesul personal şi vizează reaşezarea comunităţii
satului în limitele prestabilite: “De mult tot aud că feciorul Glanetaşului s-a
făcut un becisnic, dar tot n-am
crezut. Isprava de acum însă le-a pus vârf la toate. Trebuie să se isprăvească
odată în sat cu bătăuşii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că au început
să omoare oameni!...” V. Baciu vede în Ion nu pe ginerele său, ci pe arivist.
Prin
caracterizare indirectă, Ion se dezvăluie ca o personalitate puternică,
complexă, sfâşiată tragic între două chemări la fel de puternice, între glasul
pământului şi glasul iubirii, care declanşează şi întreţin tot atâtea
conflicte: conflictul interior
constituie drama psihologică, iar conflictul exterior generează drama socială.
Deşi este
isteţ, cu tragere de inimă la carte, Ion rămâne în sat, pentru a munci pământul
pe care îl îndrăgeşte. E un flăcău chipeş
şi harnic ca nimeni altul. Dragostea
lui faţă de pământ răzbate din felul pătimaş în care munceşte, deşi munceşte
pământul altora, ca în scena cositului, în care sufletul lui Ion e cuprins de o
exaltare aproape mistică: pământul e iubita lui Ion şi ar vrea să-l cuprindă pe
tot într-o îmbrăţişare.
Bucuria lui e
umbrită de faptul că nu are pământ şi el ştie că lumea, satul nu preţuieşte pe
nimeni decât în măsura în care are avere. Scena horei duminicale, cu gruparea
oamenilor în funcţie de averi, e relevantă pentru raporturile lui Ion cu lumea.
Ion ştie asta, dar, atunci când i se strigă în faţa lumii “sărăntocule”,
realizează dimensiunile dramei sale şi, înnebunit de furie, îl stâlceşte în
bătaie pe George Bulbuc, prietenul său, îl bate chiar pe Glanetaşu, vinovat de
condiţia socială în care l-a adus (avusese pământ de la Zenobia, dar îl băuse).
Cu aceasta se declanşează un conflict în care se angrenează preotul Belciug.
Acum se hotărăşte Ion să nu mai aştepte ca să-şi agonisească pământ, renunţă la
Florica, fata frumoasă, dar săracă, şi ia calea parvenirii. Norocul îi surâde
şi o seduce pe Ana, fata bogătanului Vasile Baciu, care îl voia ca ginere pe
George. De aici încolo chipul sufletesc al lui Ion se dezvăluie într-un mod
neobişnuit şi neaşteptat.
Nu-i trebuie
prea multă inteligenţă pentru a şti cum să smulgă de la V. Baciu mai mult
pământ – mizează pe tradiţiile cutumiare ale compromiterii fetei care
procreează în afara căsătoriei. Rămâne inflexibil şi nu arată nicio compasiune
pentru Ana, care, deşi gravidă, începe să fie bătută de tatăl ei. În timpul
nunţii, ajunge în culmea fericirii, dar se uită surprins şi mirat la Ana,
întrebându-se parcă ce caută şi ea acolo ? Fericirea lui era averea, nu
mireasa. În timpul căsătoriei, Ion se dovedeşte a fi o brută, o bate şi o
schingiuieşte pe Ana, pe care o bate şi tatăl ei, atunci când vrea să afle un
adăpost ocrotitor. În felul acesta, Ana cedează sufleteşte şi se sinucide.
Imoralitatea brutalităţii lui Ion apare mai evidentă, dacă înţelegem că el îi
datora femeii măcar respect, dacă nu iubire, pentru că numai prin ea dobândise
atât de râvnitul respect al satului. Comportarea lui e fără precedent în sat,
întrucât şi V. Baciu obţinuse la fel pământul de la mama Anei, dar se purtase
faţă de soţie cu multă consideraţie, ştiind că-i datorează statutul social de care
se bucura. Ion nu poate face asta !
Inteligenţa
lui se dovedeşte şchioapă în momentul în care este prins în iţele
jurisprudenţei de către preotul Belciug, care reuşeşte să-l determine pe el şi
pe V. Baciu să doneze bisericii, testamentar, pământul disputat. Ion trăieşte
acum spaima că după ce a pierdut şi copilul, ar putea să rămână şi fără pământ
şi că toată încordarea lui sufletească a fost zadarnică. Nu pare să trăiască
nici momentul căinţei, al remuşcării, al regretului că n-a ştiut s-o păstreze pe
Ana.
Rămas singur
stăpân pe pământul Anei, se trezeşte iarăşi în el glasul lui autentic – al
iubirii, care se opune glasului pământului, de care ascultase până acum,
specific ţăranului, adică fiinţei sale generice, care ştie că numai pământul îi
oferă libertatea şi demnitatea, dar este, totuşi, glasul inautentic, în măsura
în care nu este cu totul individual, ci împrumutat de la colectivitate. Ion se
întoarce, aşadar, la Florica, săvârşind de data aceasta un păcat capital,
Florica fiind acum căsătorită. Este surprins de George şi ucis sălbatic, izbit
în cap cu sapa – unealta convertită simbolic în armă.
Deşi omul
moare nefiresc, moartea lui Ion pare firească, potrivită cu o justiţie divină.
Ion moare greu, în chinuri cumplite, conştient, parcă ispăşindu-şi păcatele. Pe
de altă parte, moartea aceasta lentă poate simboliza puternica lui legătură cu
viaţa, cu pământul pe care l-a iubit atât de mult şi care acum îl va îmbrăţişa
la rândul lui şi îl va odihni.
Această
viziune a ţăranului, obiectivă şi realistă, situată în tradiţia inaugurată de
Slavici, este departe de viziunea lirică şi idilizantă a ţăranului, pe care o
propunea G. Coşbuc, în a cărui operă asemenea drame nu se nasc, oamenii nu
devin niciodată imorali şi cruzi, nu-şi trădează glasul iubirii ca să asculte
de glasul pământului.
ANA
Fiica lui
Vasile Baciu, bogătanul satului, Ana reprezintă clasica figură a fetei urâţele
şi bogate. Rămasă de mică fără mamă, ea este nevoită să ţină gospodăria
părintească.
Personajul
este caracterizat preponderent în mod indirect, prin faptele sale, prin
situaţiile pe care le creează, prin felul în care vorbeşte, prin relaţiile cu celelalte
personaje şi prin felul cum rezolvă tensiunile vieţii. Caracterizarea directă e
mai restrânsă, dar nu lipsită de relevanţă, deoarece caracterizarea directă
făcută de alte personaje creionează felul în care se reflectă ea în celelalte
conştiinţe. Lui Ion nu-i poate fi dragă: “Cât e de slăbuţă şi de urâţică !...
Cum să-ţi fie dragă ?”. Numai zestrea ei contează: “Las’ că-i bună Ana !”, îşi
spune el.
Portretul
fizic, făcut de către narator şi de către Ion, dezvăluie o fiinţă fragilă în
raporturile cu ceilalţi; fragilitatea sugerată de slăbiciunea trupului poate fi
consecinţa faptului că a fost nevoită să muncească de mică. De asemenea,
această slăbiciune generează complexele Anei, care este o timidă.
Nevoită să
crească fără mamă, alături de tatăl ei, o fire mai închisă, a fost lipsită de
modelul feminităţii, primul pe care i-l putea oferi mama, care ar fi trebuit să
o ajute să-şi cultive feminitatea, sentimentele, atitudinile ce derivă din
raporturile cu sexul opus. De aici provine firea ei retrasă, timiditatea, lipsa
de maturitate, de reacţii pozitive, de adaptare în relaţiile cu pretendenţii la
mâna ei.
În relaţia cu
George, este timidă şi lipsită de orice iniţiativă care să-l ajute pe acesta
să-şi învingă propria timiditate; în timpul vizitei lui George, nu se poate
stabili nicio comunicare (comuniune) sufletească, întâlnirea degenerând în
simplă formalitate, în apatie şi plictiseală.
Această lipsă
de educaţie sentimentală, firea ei timidă, lipsa de experienţă în relaţiile cu
flăcăii, fac din ea o victimă a lui Ion, atunci când acesta se hotărăşte să
parvină, când interesul pentru averea ei îi impune să treacă peste faptul că
Ana e departe de a fi frumoasă şi atractivă. Ion profită de faptul că are un
suflet curat, naiv (ingenuu), nedeformat de prejudecăţile păturii sociale din
care face parte, care nu acceptă decât căsătoria între cei aflaţi pe aceeaşi
treaptă. Anei îi este drag Ion şi inima ei tresaltă de câte ori îl zăreşte, dar
nu îndrăzneşte nici măcar să ridice privirea spre el. Aşa că, atunci când Ion o
întâlneşte, ca din întâmplare, şi-i vorbeşte drăgăstos, Ana se simte copleşită
de fericire. De aici nu mai este decât un pas pentru Ion: fragilă şi naivă, ea
se lasă în voia propriului sentiment, fără să întrezărească jocul interesat al
lui Ion, deşi iubirea lui pentru Florica îi este cunoscută.
Neavând
curajul să-i mărturisească lui George, o vreme se lasă în voia întâmplării,
continuând să se întâlnească când cu el, când cu Ion. Este, de fapt, un joc al
bărbaţilor, a cărui miză e averea lui V. Baciu, joc pe care îl câştigă Ion,
George nefiind în stare să o seducă pe Ana. Sentimentele ei o fac să cadă în
cursă. Îşi dă seama cât de naivă a fost lăsându-se amăgită de slăbiciunea
inimii şi de linguşelile lui Ion, după ce îl înştiinţează pe acesta că este
însărcinată iar el încetează brusc să o mai caute. De acum încolo Ana îşi dă
seama că totul a fost o iluzie, o cursă şi că a intrat, fără putinţă de
scăpare, într-o dramă.
După ce
şantajul lui Ion dă roadele aşteptate, Ana se trezeşte alături de un om care
părea a se fi însurat cu pământul ei. Este relevantă scena drumului spre
biserică, din timpul cununiei, în care Ion, aflat în culmea fericirii, se posomorăşte
brusc zărind-o alături de el pe Ana îmbrăcată mireasă, înţelegând parcă, abia
acum, că o dată cu pământul trebuie s-o suporte şi pe ea. Nemulţumirea aceasta
se dezlănţuie în violenţă şi brutalitate.
Victimă acum a
brutalităţii a doi bărbaţi, Ana trăieşte o viaţă cumplită, bătută fiind acum şi
de soţ şi de tată, când încearcă să-şi găsească refugiu în casa părintească.
Rămasă fără niciun
reazem, lipsită de orice speranţă, în sufletul ei încolţeşte ideea sinuciderii
şi nici gândul la copilul încă prea mic nu o fac măcar să amâne momentul
morţii. Singurul fapt care o mai face să ezite este teama, spaima de moarte.
Sorţii fac ca în acest timp să moară Dumitru Moarcăş, de moarte naturală şi
uimitor de simplu, de uşor, iar apoi cârciumarul Avrum, spânzurat. Ana
dovedeşte o curiozitate febrilă de fiecare dată, semn al unei căutări
lăuntrice, al nevoii ei de a-şi lămuri ce este moartea: presupune ea o trecere
dureroasă, sau dimpotrivă, e o alinare, o eliberare? Astfel reuşeşte să-şi
înfrângă spaimele şi îşi curmă zilele, într-o scenă ce evocă moartea ca
mântuire, ca şi în Pădurea spânzuraţilor,
un alt mare roman al lui Rebreanu.
Reuşind să
facă acest pas mare şi dureros, Ana se dovedeşte a fi puternică. Evenimentul
acesta nu intra în planurile lui Ion. Dispariţia Anei lasă în urmă un mare gol,
ca şi cum ar dispărea un punct de echilibru între Ion şi V. Baciu. Destrămarea
şi drama lui Ion, ca şi a lui V. Baciu, apar ca o ispăşire a vinovăţiei lor
faţă de Ana. Sensul dramei este cel al Ecleziastului:
deşertăciune este orice vis de mărire!
Prof. Octavian PAUN, din vol. Literatura romana pentru bacalaureat, Grafoart
