MOROMETII_comentariu literar de O. PAUN

M O R O M E Ţ I I

– roman tradiţional, obiectiv –

de Marin Preda

din volumul  Octavian Păun, Literatura romana pentru bacalaureat, Grafoart

Prin tematica abordată în opera sa aproape exclusiv narativă (cu excepţia unei drame, nerelevante), Marin Preda se înscrie în seria marilor autori români preocupaţi de problematica lumii rurale – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu fiind reperele reprezentative. Ca şi aceştia, Marin Preda îşi pregăteşte romanul care l-a consacrat în 1955, Moromeţii, prin câteva povestiri publicate anterior, precum Dimineaţă de iarnă, O adunare liniştită, În ceată şi, mai ales, Salcâmul, care reţineau câteva aspecte din viaţa satului, dar, transferate şi integrate în viziunea epică a romanului, se dovedeau a fi fragmente dintr-o amplă frescă a satului. Volumul al II-lea, apărut abia în 1967, după 12 ani, când ideologia comunistă permitea abordarea mai realistă a aspectelor legate de colectivizarea agrară, nu mai este propriu-zis decât un roman complementar prin tema care rămâne aceeaşi – satul şi ţăranul. Deşi Moromete este personajul central, acest al doilea volum este romanul fiului, al lui Nicolae Moromete, care va deveni personaj central în Marele singuratic, ceea ce pune în evidenţă intenţia autorului de a crea, după modelul lui Balzac, o „comedie umană” a epocii comuniste.

Moromeţii par să reprezinte, aşa cum mărturisea chiar autorul, o replică la perspectiva oferită de opera lui Rebreanu, în care problematica agrară, foarte discutată în perioada interbelică, era legată de lipsa pământului, trăită fie ca dramă individuală (ca în romanul Ion), fie ca dramă colectivă (în Răscoala). Eroii lui M. Preda, foşti soldaţi în primul război, au aproape toţi pământ, în urma amplei reforme agrare de după război, şi se părea că societatea rurală ajunsese la un echilibru, care se va dovedi iluzoriu.

Structura narativă. Construcţia epică este tipic romanescă, cu o expoziţiune foarte amplă, cu o intrigă difuză şi cu un deznodământ care echivalează cu un scurt epilog, cu o structură complexă, care reflectă complexitatea conflictului, atât individual, în latura lui exterioară şi interioară (psihologică), cât şi colectiv (social), punctând multiple aspecte ale vieţii, ceea ce face din naraţiune o frescă, o monografie a satului tradiţional dintr-o perioadă istoric determinată. Durata desfăşurării acţiunii se întinde pe perioada unei veri, cu câţiva ani înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în Siliştea-Gumeşti – satul naşterii autorului – sat de câmpie, din judeţul Teleorman, în coordonate spaţio-temporale istoric determinate, ceea ce aşează naraţiunea în coordonatele realismului obiectiv.

Subiectul romanului respectă succesiunea clasică a momentelor, care este cea liniară, urmărind desfăşurarea cronologică a evenimentelor, dar acordându-li-se un spaţiu diferit, disproporţionat chiar, în consonanţă cu impresia subiectivă a scurgerii timpului, impresie alimentată de evenimente din diferite zone ale vieţii: situaţia din familia Moromeţilor, situaţia din sat, situaţia din societatea românească a vremii.

Expoziţiunea cuprinde o foarte mare parte a construcţiei, constituindu-se prin aglomerarea succesivă a unor detalii al căror sens real apare mult mai târziu, prin retrospectivă. Astfel, un sfert din volumul întâi redă fapte care se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea, de la sosirea Moromeţilor de la câmp până la fuga Polinei cu Birică. Naraţiunea se desfăşoară lent, în consonanţă cu timpul care „avea infinită răbdare cu oamenii”, autorul decupând şi redând cu încetinitorul scene reprezentative din viaţa satului; cina în familia ţărănească, a Moromeţilor, adunarea bărbaţilor din poiana fierăriei lui Iocan, dansul căluşarilor etc. Scena mesei din familia Moromeţilor, cu care începe romanul, prefigurează tensiuni latente, pe care abia episoadele următoare le luminează.

Intriga, precizată în intenţia fiilor de a fugi de acasă, este îndelung ţesută prin izolarea numeroaselor fire care leagă familia de lumea în care se înscrie. Echilibrul şi unitatea familiei, legate de pământul pe care-l muncesc Moromeţii, sunt erodate lent şi implacabil de o serie de factori care acţionează direct sau în ascuns, precum ga Maria, sora lui Moromete, care-i întărâtă pe băieţii cei mari împotriva mamei vitrege şi a fetelor acesteia, dintr-o pornire de ură ancestrală între fraţi, chiar dacă motivată de o nedreptate pe care fratele ar fi săvârşit-o; numeroasele datorii care nu mai pot fi amânate; presiunile vecinului T. Bălosu, care pândeşte proprietatea familiei, grevată de datorii; conflictul politic cu Aristide, primarul-capitalist etc. Identificarea tuturor factorilor de disoluţie, uneori acţionând invizibil, explică de ce expoziţiunea este momentul cel mai amplu şi de ce intriga este atât de difuză.

În momentul în care sunt semnalate toate câmpurile de forţă, toate tensiunile, desfăşurarea acţiunii se precipită, viaţa începe să semene cu o morişcă, existenţa Moromeţilor devine avalanşă. Naraţiunea se precipită şi ea, căci timpul nu mai avea răbdare.

Punctul culminant coincide cu momentul cel mai violent-dramatic, în care Ilie Moromete îşi bate cu parul fiii răzvrătiţi. În mod fatal, violenţa, ca ultimă soluţie de salvare a unităţii familiei, se dovedeşte iluzorie şi grăbeşte deznodământul: Paraschiv şi Nilă fug de acasă cu o parte din averea familiei, după ce, printr-o stratagemă, prin care de fapt urmărea să-şi afirme opţiunea pentru modelul Bălosu, Achim fugise cu oile. De acum încolo, soarta lui Ilie Moromete este pecetluită, cu toate că, într-o evoluţie ca de epilog, contrastantă, el face efortul de a adopta modelul atât de dispreţuit al vecinului său, într-o sforţare chinuită, dinainte sortită eşecului, de a se adapta la noua situaţie şi la noul mers al lumii şi al mentalităţilor.

Totul, în primul volum, este, precum în romanele lui Rebreanu, aşezat sub forma unor enunţuri meditative la începutul şi la sfârşitul naraţiunii, între polii simetric opuşi, antitetici, ai timpului cu o „nesfârşită răbdare” şi un timp care „nu mai avea răbdare”.

Semnificaţii. Întâmplările prin care trece familia Moromete, mai ales Ilie Moromete, alcătuiesc o dramă proprie lumii rurale din perioada interbelică, când, deşi primiseră pământ, ţăranii nu reuşesc să ajungă la un echilibru visat, normele vieţii economice contrazicând, cum se întâmplă în cazul lui Ilie Moromete, normele morale care le ordonaseră de multă vreme existenţa. Semnificativă este în acest sens călătoria lui Moromete la munte împreună cu Bălosu, care dezvăluie în acesta din urmă un ţăran pregătit pentru lumea în care trăia. Bălosu vinde scump şi cumpără ieftin, speculând circumstanţe favorabile, pe când Moromete, care se implică emoţional într-o relaţie comercială, vinde ieftin. Modelul Bălosu este dispreţuit de Moromete în numele valorilor morale care, pentru el, continuă să-şi exercite autoritatea, fiind respectate chiar cu preţul nereuşitei economice, ceea ce-i atrage reproşul fiilor mai mari. Adevărata dramă a Moromeţilor aici se află: fiii îi contestă tatălui modelul moral – prin care se impunea tuturor – spre a adopta modelul reuşitei economice, reprezentat de vecinul lor. Cele două generaţii – tatăl şi fiii – se înscriu în modele diferite, ireconciliabile, ceea ce face ca tensiunile care alimentează criza să nu poată fi stinse. Deşi contemporane, cele două generaţii se situează în două lumi diferite: una care îşi apără valorile ideatice chiar cu preţul sărăciei, cealaltă care îşi caută noi căi, de reuşită, gata să abandoneze principiile care guvernaseră viaţa satului tradiţional, în care primaseră valorile morale.

Personajele, foarte numeroase, reconstituie un sat – o altă caracteristică definitorie a naraţiunii ca roman.

Personajul central este Ilie Moromete. Cocoşilă, Dumitru lui Nae, Ţugurlan, ga Maria, Tudor Bălosu, Paraschiv, Nilă, Achim, Nicolae, Catrina, Ilinca, Tita etc. sunt personaje secundare, direct legate de evoluţia personajului central. Mulţimea personajelor episodice este relevantă pentru intenţia revelării unui personaj colectiv care să nu rămână doar o abstracţiune: Traian Pisică, Udubeaşcă, Tudor Scămosu, Jupuitu, Parizianul etc. Galeria aceasta atât de numeroasă evidenţiază intenţia de a ilustra o anumită ierarhie socială. Mizeria şi descompunerea bătrânei Marica şi a fiicei ei, retardată, ilustrează supravieţuirea vechii clase aristocratice, în ciuda vicisitudinilor sociale şi istorice. O categorie aparte de personaje o constituie intelectualii, notabilităţile satului – învăţători Teodorescu şi Toderici, preotul, notarul – respectaţi pentru că fac să funcţioneze instituţiile. La rândul lor, ţăranii ilustrează diverse paliere, precum bogaţii: Bălosu, Aristide, Stan Cotelici; mijlocaşii: Dumitru lui Nae, Cocoşilă, Boţoghină, Moromete etc.; săracii, muncitorii agrari, care n-au căpătat pământ: Ţugurlan, Din Vasilescu; Ion al lui Miai, Birică, sau care l-au vândut: Traian Pisică.

Personajele lui M. Preda nu dezvăluie numai structura şi ierarhia socială a satului, ci şi o complexitate umană, tradusă într-o tipologie, fie „a îndeletnicirilor” – morarul, cizmarul, micul negustor, fierarul, pândarul, jandarmul;”a firilor” – contemplativul – Ilie Moromete, revoltatul – Ţugurlan, melancolicul – Boţoghină, timidul - Ion al lui Miai, colericul intransigent şi inteligent – Cocoşilă, voiosul – Dumitru lui Nae, orgoliosul, lacomul – Tudor Bălosu, intrigantul – Guica, bigotul religios – Catrina, nătângul – Nilă, colţosul – Paraschiv etc. Individualizarea fiecăruia se face prin nume sau porecle, detalii fizionomice, caracteriologice, mers, voce, prin ce spun şi ce fac.

Acestei complexităţi a tipologiei psihologice umane îi corespunde complexitatea personajului principal, al cărui comportament şi a cărui psihologie suferă o evoluţie dramatică, specifică în cel mai înalt grad romanului. Ilie Moromete, are o bogată viaţă interioară, observată sistematic pentru a semnala o nepotrivire între aparenţă şi esenţă. Moromete ilustrează un alt tip de ţăran decât cel pe care îl acreditase literatura anterioară, într-un moment istoric când, căpătând pământ, ţăranul ajunge să aibă o identitate, să-şi dezvăluie adevărata dimensiune umană izvorâtă dintr-o identificare ancestrală cu rosturile pământului, cu un mod de viaţă arhetipal, patriarhal. Trăsăturile prin care reţine atenţia sunt inteligenţa, ironia, umorul, sociabilitatea, capacitatea de a vedea dincolo de lucruri, de aparenţele înşelătoare, şi simţul lui social şi moral, pe care îl dovedeşte în diferite împrejurări. El are timp şi plăcerea de a glumi, şi cel mai ades este surprins stând de vorbă cu oamenii, sau lenevind pe prispa casei sau pe stănoaga de la poartă, contemplând uliţa satului în aşteptarea unui convorbitor demn de el. Citeşte şi comentează ziarul în poiana lui Iocan, adevărată agora a satului, unde oamenii discută politică, unde glasul său este ascultat, semn că prestigiul, sugerat în scena cinei din familie, este real. Scenele colective funcţionează ca un fundal pe care se proiectează figura lui Moromete. Satul este pentru el o scenă pe care joacă diverse personaje, unele comice sau amuzante, şi el nu-şi poate stăvili plăcerea de a o contempla. Are darul actorului, capacitatea de a-şi disimula propriile gânduri, fie pentru a respecta anumite convenţii sociale – nu înjură decât când crede el că trebuie şi atunci numai în gând, asta şi pentru a nu-şi crea probleme inutile –, sau ascunde ceea ce gândeşte cu adevărat numai pentru a întinde curse celorlalţi şi pentru a se amuza, ca în atâtea scene, mai ales din familie, dar şi în scena jucată lui Jupuitu, care venise după fonciere, fapt care face ca cei din jur să îl considere „un om sucit”. În raport cu străinii însă, cu satul, se dovedeşte totdeauna reţinut şi ceremonios, trădând o supunere benevolă la o convenţie socială pe care o respectă, ceea ce îi aduce de la sine respectul celorlalţi, fiind resimţit de toţi ca un factor de echilibru. Aceasta, aparent paradoxal, în antiteză cu situaţia din familie, unde, comportându-se mai detaşat, mai spontan, provoacă numai nedumerire. Una din multele iluzii ale lui Moromete se referă la încrederea lui în posibilitatea oamenilor de a comunica, şi nu-şi poate reprima mirarea când ai lui îl interpretează cu totul altfel decât se ştie el. Drama lui Ilie Moromete este drama insului contemplativ, care înţelege că viaţa este o taină de care trebuie să te pătrunzi mereu şi că pământul, sursă a demnităţii sale umane, nu este suficient, că cel care îşi pierde viaţa numai acţionând, sfârşeşte prin a nu înţelege nimic. Dar lumea apucă, încet şi sigur, în altă direcţie, iar Moromete rămâne în afara jocului, însingurat şi trist, până la dispariţie. În cadrele lumii sale ţărăneşti, Ilie Moromete este un superior inadaptat şi înfrânt, ca în literatura lui Camil Petrescu. Scena-cheie a romanului, încărcată de simbolism, care marchează o răscruce şi drama prăbuşirii lui Moromete, este scena tăierii salcâmului, un fel de Centru al lumii, a cărui dispariţie sugerează prăbuşirea, dispariţia unui arhetip şi, împreună cu el, a unei lumi. Nu întâmplător, prăbuşirea salcâmului se petrece în zori şi pe fundalul bocetelor din cimitir. Satul, lumea, Moromete însuşi – spune naratorul – se făcuse mai mic. Iar ulterior, absenţa lui Moromete din poiana lui Iocan are pentru vechii prieteni acelaşi efect pustiitor pe care-l avusese prăbuşirea dubletului său vegetal – uriaşul salcâm. Un Moromete trist, mai mic şi de lut, pe care îl modelase, în glumă. Din Vasilescu, priveşte de pe policioara fierăriei în poiana acum goală şi părăsită, pentru că, fără Moromete, adunările se răresc şi apoi încetează, fiind lipsite de omul care le însufleţea şi le dădea sens. Cu detronarea lui Ilie Moromete, un întreg mod de a fi este detronat.

Arta şi valoarea literară

M. Preda este un prozator care se supune temei, personajului, singura lui preocupare este să fie exact, refuzând meşteşugul stilistic. Cuvintele au o valoare funcţională şi, în ciuda unei sintaxe complicate uneori, ele comunică intenţia scriitorului cu limpezime. Sensul iese la iveală cu toate nuanţele lui, nu este niciodată obscur.

Textul este dominat de verbe, ceea ce denotă caracterul narativ al stilului. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu şi numai rareori capătă un sens figurat, atunci producând o reverberaţie misterioasă a ideii pe care segmentul epic o ţese în jurul stării de spirit a personajului.

Complexitatea artei literare a lui M. Preda se relevă în ştiinţa organizării epice, în distribuţia episoadelor, a faptelor, a întâmplărilor, în aşa fel încât să evidenţieze un înţeles. Fluxul epic nu este stingherit de nimic, portretul, descrierea, anecdota, analiza, digresiunea nu stingheresc cu nimic mişcarea narativă, care singură comunică o covârşitoare impresie de viaţă. Principalele procedee artistice ale scriitorului, viziunea scenică, dialogul, vorbirea aluzivă, subtextul ironic, parafraza neologistică, pauzele şi diferenţele de ritm, simţul comic şi simţul tragic, combinările dintre stilul direct, indirect şi indirect liber etc. sunt aspectele unei calităţi narative deosebite, vocaţia fundamentală a lui Marin Preda – asemenea lui M. Sadoveanu – fiind cea de povestitor.

Deşi aşezat în descendenţa bogată a literaturii de inspiraţie rurală, romanul Moromeţii aduce elemente de netă originalitate: impune un univers literar autonom, fără ecouri din Slavici, Creangă, sau Sadoveanu; impune un alt tip de ţăran, viabil artistic, cu un comportament şi o problematică specifice; dă literaturii cu tematică ţărănească o dimensiune psihologică profundă; consolidează orientarea realistă din proza românească; se individualizează printr-un stil propriu, în care formele oralităţii coexistă cu cele scriptice şi exprimarea populară cu cea intelectuală, neologică.