http://www.filme-romanesti.com/film.php?id=692
ILIE MOROMETE
– „ultimul ţăran”, caracterizare –
Din volumul Octavian Paun,
Literatura română pentru bacalaureat, Grafoart
Despre Ilie Moromete scriitorul ne spune că era
contingent ’911, şi se află acum, în momentul fixat de roman, între tinereţe şi
bătrâneţe, “când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva”. Autorul mărturiseşte că model i-a fost chiar tatăl său vitreg, Tudor
Călăraşu, care i-a fermecat copilăria.
Personajul central al romanului traversează drama
ţăranului legat de rânduielile vechi ale satului, luptând contra ameninţărilor
care-l asaltează: foncierea, datoriile la bancă, taxele şcolare pentru Niculae,
rebeliunea familiei. El simbolizează lumea ţărănească în valorile ei durabile.
Scriitorul descoperă complicaţiile necunoscute ale
sufletului rural, un fel particular de a gândi al ţăranului, în afara oricărei
dorinţe de îmbogăţire, romanul apărând ca o replică a lui Ion.
Primul semn al vremurilor rele este, pentru el,
tăierea salcâmului, simbol al stabilităţii şi trăiniciei, acum periclitate.
Fire contemplativă
şi sentimentală, este incapabil de
negustorie, pentru a face bani, stârnind nemulţumirea, şi aşa în creştere, a
fiilor săi. Nu este însă inactiv. Presat de împrejurări, se hotărăşte să-l lase
pe Achim să plece cu oile la Bucureşti, îi cere lui Aristide un împrumut, vinde
lui Bălosu salcâmul. După fuga celor mari cu oile şi caii, vinde o bucată de
pământ, cumpără alţi cai, plăteşte foncierea şi datoria, trimite pe Niculae la
şcoală, rămânând necunoscută soluţia acestor probleme pentru viitor.
Bătaia cu parul, aplicată băieţilor, este o ultimă şi
disperată încercare de a-şi salva autoritatea, aflată în scădere. Fuga celor
mari cu o parte din averea familiei spulberă iluzia lui fundamentală, aceea de
a continua să trăiască având în jurul său familia, în tiparele vieţii
tradiţionale, arhaice.
Lumea lui Moromete este familia sa, dar şi satul. Autoritatea şi prestigiul lui se manifestă în primul rând în familie, dar sunt
confirmate de marea scenă a satului, pe care personajul se manifestă cu farmec
şi dezinvoltură.
Scena care confirmă prestigiul real al lui Ilie
Moromete este cea din poiana fierăriei lui Iocan, unde este aşteptat pentru a
citi ziarul şi pentru a începe discuţiile, pricepându-se ca nimeni altul să
comenteze cu umor şi ironie ştirile politice. Această scenă, ca şi ieşirile lui
la drum, şederile lungi pe prispa casei sau pe stănoaga de la poartă,
plimbările aparent fără rost din timpul secerişului au darul de a confirma două
trăsături esenţiale ale personajului: bucuria
contemplaţiei şi plăcerea vorbei. Moromete pare, privit superficial, un
leneş. În realitate, el ştie că omul care-şi petrece viaţa numai în încordarea
luptei pentru existenţă, pentru mijloace materiale şi bani, sfârşeşte prin a
trăi degeaba, prin a nu înţelege nimic din rosturile ei superioare. Darul
contemplaţiei îl ajută să găsească acel punct superior de perspectivă, din care
percepe lumea ca pe un mare spectacol, când tragic, când comic şi grotesc. Îi
place să se uite la oameni, să se bucure de cei pe care-i consideră demni de
aprecierea lui, sau să se amuze pe seama lor, pe seama prostiei, mai ales. De aici
îi vine plăcerea şi puterea cuvântului său, care pe Catrina o exasperează.
Inteligenţa, ironia,
spiritul mucalit, subtilul spirit de
observaţie morală şi plăcerea de a se
amuza, care îl face să fie un disimulat,
cu scopul calculat de a-şi demasca preopinentul şi de a se distra eventual pe
seama prostiei omeneşti, fac ca Moromete să le pară celorlalţi, mai ales
familiei, un om sucit, curios, enervant chiar.
Disimularea, mai ales când se manifestă în familie, pare
a avea şi o altă explicaţie, care ţine de străfundurile fiinţei sale. Există în
firea lui Moromete o anumită candoare de
copil, parând a şi-o apăra de impactul dur cu viaţa, ceea ce este aproape
un refuz de a ieşi din lumea lui, prelungindu-şi parcă iluzia că poate trăi
ocolit de evenimente. Nici nu ştie să-şi exteriorizeze această candoare,
tandreţea, duioşia şi dragostea reprezintă evenimente sufleteşti tot atât de
dureroase, pe care nu le poate exterioriza în gesturi potrivite. Scena în care
fiul său Niculae, premiant, se îmbolnăveşte de friguri, îl umple de
perplexitate, îl face să trăiască drama incomunicării, manifestată în gesturi
stângace. Ironia nu mai apare de loc potrivită, şi este primul care înţelege
asta.
Ilie Moromete, “ultimul ţăran” – cum a fost botezat de
critica literară – este un alt fel de ţăran decât cel pe care îl încetăţenise
literatura română, într-un moment al istoriei literaturii când tema ţărănească
părea că se epuizase şi nimic nu mai era de adăugat. Până la un punct, el părea
a fi fost sortit să fie fericit, adică mulţumit cu ceea ce are, ca zeii, care,
dacă ar fi să-l credem pe Aristotel (Etica
Nicomahică), au atât cât le trebuie ca să nu ducă grija zilei de mâine şi
cât să le permită să-şi ducă existenţa lor contemplativă. Numai că, dacă viaţa
unui astfel de ţăran este posibil să fi existat cândva, Ilie Moromete încearcă
să o re-acrediteze într-un moment crepuscular al istoriei, când timpul
înnebuneşte, îşi iese din ţâţâni, cu oamenii ei cu tot.
Fără să fie el însuşi un arhaic, Ilie Moromete este
arhetipul omului civilizaţiei şi culturii tradiţionale, ţărăneşti, manifestat
plenar pe scena vieţii moderne, înainte de a fi alungat din istorie. Tocmai de
aceea Ilie Moromete trebuia să apară în literatură, pentru a contempla, din
interior, îndurerat, drama dispariţiei ţăranului. Şi se poate spune că drama sa
nu are centrul în drama sufletească a neînţelegerilor şi a despărţirii de
copii, ci în contemplarea intelectivă, mult mai dureroasă, a ieşirii satului
din rosturile lui ancestrale, cosmice, a dispariţiei unei civilizaţii şi a
omului care i-a întreţinut flacăra milenară. Acum, pe scena satului năvălesc
“capitaliştii”, adaptaţii la vremuri noi, cei care ştiu şi pot să stoarcă banul
şi să capitalizeze, cum este Tudor Bălosu. Vremea lui pater familias (şef de familie), care domneşte pe domeniul şi în
familia lui, a apus. Suntem într-un moment crepuscular al istoriei. Copiii,
profită de noul cod civil, comunard, şi cer divizarea proprietăţii, nici nu
ştiu, nici nu vor să ştie de vechile cutume ale exploatării pământului în familie,
cum moştenisem prin cutumele rămase de la romani. Apar nevoi noi, cum ar fi
şcoala, sau poveri neprevăzute, ca taxele şi impozitele ce apasă proprietatea,
sau capriciile unei pieţe complet dezorganizate.
De aceea momentul tăierii salcâmului este momentul
central al cărţii, situat în centrul naraţiunii primului volum. Este momentul
prăbuşirii lui Moromete. Şi, cu el, al unei întregi civilizaţii. Scena este
edificatoare. Copacul se prăbuşeşte greu, ca şi când ar încerca să-şi păstreze
orientarea spre cer împotriva unui destin, murind greu, parcă ucis violent. Imediat
după ce încetează vuietul tăierii, o linişte nefirească se aşterne peste sat.
Câteva ciori rătăcesc prin văzduh în căutarea a ceva cunoscut şi dispărut
deodată. Cerul părea că se coborâse mai jos, strivind câmpul, satul, animale şi
oameni. Deodată, totul părea mai becisnic, mai mic, “Moromete însuşi se făcuse
mai mic”, spune naratorul. Avem aici toate datele constitutive ale unui
simbolism fundamental: CENTRUL. Copacul acesta reprezintă centrul simbolic al
lumii pe care o orientase spre cer, spre transcendent, spre valorile imuabile,
neschimbătoare, eterne. El este o axă a acestei lumi şi un simbol dramatic al
existenţei umane. Prăbuşirea salcâmului provoacă derută, dezordine în întreaga
fire, nu numai printre oameni. Cerul, fiindu-i doborâtă coloana, se prăbuşeşte
peste sat, strivindu-l, ca o pedeapsă. Cosmosul, mai înainte univers ordonat
axiologic, devine acum un banal univers, lipsit de un Centru, de o
semnificaţie, de un punct ordonator şi verticalizant, adică orientat spiritual,
transcendent.
Prăbuşirea lui Moromete coincide cu prăbuşirea
salcâmului. Se făcuse mai mic, spune naratorul. Impresia vizuală, întărită de
efigia de lut a chipului său rămasă în uitare pe policioara din fierăria lui Iocan,
este confirmată ulterior de micşorarea morală a eroului. Moromete este şi el un
detronat. Mai întâi se face de bună-voie mai mic, încearcă el însuşi o abdicare
din funcţiile lui iniţiale, încercând să-i convingă pe fugarii rebeli să revină
acasă, sperând în chip naiv că ceva s-ar mai putea repara, că el însuşi s-ar
putea adapta. Şi primul volum se încheie cu sentimentul lui de derută: plecând
cu căruţa să-l ducă pe Niculae la oraş, la şcoală, într-o strălucitoare
dimineaţă de toamnă, opreşte deodată căruţa şi, după o lungă tăcere, cu fruntea
în jos, îl întreabă deodată pe Niculae: “Încotro mergem noi, măi băiete ?” Niculae
tace, surprins. Ilie Moromete ştia şi el unde plecaseră. Tatăl îl întrebase
altceva, ceea ce el nu putea şti: ce se alege cu noi, care va fi destinul
nostru ?
În sinteză, putem spune că Ilie Moromete este, în
lumea lui arhaică, echivalentul personajelor lui Camil Petrescu, adică tipul
omului superior, inadaptat într-o lume rapace, rea, şi ca atare un învins, un
mare şi strălucitor învins.
Din momentul în care înţelege încotro se îndreaptă
lumea, Moromete îşi macină în singurătate durerea şi neputinţa de a accepta că
rostul lui, felul lui de a fi şi de a înţelege viaţa s-a încheiat. Volumul al
doilea, al colectivizării, este volumul însingurării lui Moromete şi al morţii
acestuia. Scena faimoasă a ploii, în care Moromete taie făgaşe apelor din
curte, mai ales grija lui de a salva nişte paie să nu fie duse de apă, ca şi
tot monologul, lui ar putea fi pusă în relaţie cu Potopul: un Noe fără corabie,
încercând să salveze nişte biete uscături ale vieţii.
Dar autorul nu-şi lasă personajul să moară în această
durere însingurată. La bătrâneţe, Moromete se îndrăgosteşte. Nu trebuie să
vedem aici doar o ciudăţenie de bătrân însingurat, ci un rost adânc, funcţia
salvatoare a iubirii, din care M. Preda a făcut un motiv fundamental în romanul
Cel mai iubit dintre pământeni: când
totul pare pierdut, când te-au părăsit toţi, când lumea se înstrăinează şi se
înrăieşte, când ai fost deposedat de pământ – simbol al libertăţii şi
demnităţii ţăranului, – mai există totdeauna o cale: iubirea. Căci – spunea
Apostolul Pavel într-una dintre Epistole
către Corinteni – unde este iubire, acolo este Dumnezeu. Şi omul, esenţa
lui, este salvată. Moromete, totuşi, triumfă! Este un erou tragic pe o scenă
acaparată de bufoni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu