– nuvelă fantastică –
de I. L. Caragiale
Intrat în conştiinţa
literară ca autor comic, nu numai prin comediile, ci şi prin „momentele” şi
schiţele sale, opera lui Caragiale ilustrează şi aspecte profunde ale vieţii,
prin drama Năpasta, sau prin nuvelele
tragice: Două loturi, În vreme de război,
O făclie de Paşte. Alte naraţiuni abordează fantasticul, într‑o manieră
originală, în care superstiţia este punctată de ironia fină: La hanul lui Mânjoală, La conac, Calu
dracului, Kir Ianulea.
La hanul lui Mânjoală, „nuvelă foarte imitată în spiritul ei
de prozatorii următori” (G. Călinescu), a fost publicată în Gazeta săteanului, 1898, retipărită în
volumele Momente (1901) şi Nuvele, povestiri (1908).
G. Călinescu o
considera nuvelă. Manualele actuale o recomandă fie ca nuvelă, fie ca
povestire. De povestire o apropie desfăşurarea acţiunii pe un singur fir epic,
numărul restrâns de personaje, prezenţa unui personaj de excepţie.
Subiectul şi momentele lui. Tema
este dragostea sau, cu o sintagmă consacrată de C. Negruzzi, păcatele tinereţii. Naraţiunea
debutează, ca în genul dramatic, direct cu începutul acţiunii: naratorul, pe
drumul spre Popeştii‑de‑sus, se află la un sfert de ceas depărtare de hanul lui
Mânjoală. Expoziţiunea, coordonatele spaţio‑temporale şi „eroul” acţiunii
sunt, deşi aparent reale, vagi, indeterminate: cândva în tinereţea naratorului‑personaj,
într‑o seară dintr‑o toamnă târzie (ca mai târziu, în Hanu Ancuţei, de Sadoveanu), la un han, pe drumul care duce, prin
Hăculeşti, spre o localitate fictivă, fără îndoială. Naratorul rememorează o
întâmplare din tinereţe. Întâmplările, aparent nesemnificative, banale, devin,
pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, pline de sugestii.
Intriga, momentul care declanşează
conflictul narativ îl constituie fascinaţia hanului şi, mai ales, a hangiţei.
Aflat în drum spre viitorul socru, polcovnicul Iordache, cu fata căruia urma să
se logodească în acea seară, atras de luminile de la han şi de misterul care o
învăluie pe hangiţă, cocoana Marghioala, naratorul se abate din drum, cu gând
să dea calului grăunţe. Totul ia o întorsătură neaşteptată. Atras de farmecul
şi frumuseţea hangiţei, viitorul ginerică întârzie mai mult. Între timp, afară se
întunecase şi se pornise vijelia. Nu se sperie de vremea câinoasă, surd la
îndemnurile hangiţei, pleacă la drum. Vântul îl îngheaţă, îl doare capul şi îl
apucă fierbinţeala. Calul se‑mpleticeşte, apoi se poticneşte. Călăreţul zăreşte
la câţiva paşi înainte un ied. Descalecă, îl ia şi îl aşază la oblânc, într‑o
desagă, cu gând să‑l ducă polcovnicului. Calul se sperie şi o rupe la goană
nebună, prin întuneric, până când se prăbuşeşte. Călăreţul constată că a mers
în direcţia opusă celei dinspre Popeştii‑de‑sus: avea luna în faţă, iar el ar
fi trebuit să meargă având luna în spate. Iedul dispare. Constată că se află pe
o tarla de porumbi netăiaţi. Află de la Gheorghe, paznicul porumbiştii, că se
află în spatele hanului lui Mânjoală. Acesta este punctul culminant al
acţiunii.
Deznodământul întâmplării, înţelegem din cele
relatate, fusese lung: întâmpinat de coana Marghioala în uşă, după ce zărise
lumină la fereastra ei, de parcă femeia îl aştepta, călătorul rămâne mult timp
la han şi ar mai fi rămas, dacă nu venea viitorul socru (care ţinea cu orice
preţ să‑l „ginerească”) să‑l scoată cu mare tărăboi. De la acesta mai fugise în
trei rânduri la han, până când polcovnicul pusese să fie legat şi dus la schit,
să postească patruzeci de zile. Apoi s‑a însurat frumos.
Povestea are şi un
epilog. Mai târziu, într‑o noapte senină de iarnă, la un borcan de vin, socrul
şi ginerele află că hanul a pierit în flăcări, cu hangiţa „acum hârbuită de
tot”. Şi i se cere să spună iară
istorisirea.
Personajele sunt puţine: naratorul şi hangiţa (personaje principale),
polcovnicul Iordache (personaj secundar), slujnica de la han, paznicul Gheorghe
Nătruţ, un isprăvnicel (personaje episodice). La acestea se mai poate adăuga,
dacă luăm în considerare presupoziţiile textului şi caracterul fantastic al
unor întâmplări, motanul şi căpriţa, suspecte de a fi întruparea diavolului,
auxiliar al frumoasei hangiţe. (Locul lui în ierarhia personajelor să‑l
stabilească fiecare.)
Adevăratul erou al
acestei naraţiuni este hangiţa. Caracterizarea ei se face direct,
de către narator, prin ceea ce spune gura lumii despre ea, de către socrul
naratorului, şi indirect, prin cele întâmplate, în trecut, sau în timpul
acţiunii.
Femeia, foarte
frumoasă, era văduvă. Atâta timp cât fusese măritată dusese hanul foarte greu,
încât era să‑l piardă la moartea bărbatului. Dar a făcut ce‑a făcut, a plătit
datoriile şi a început să prospere. Ceea ce da de bănuit, umblând vorba că ori
a găsit o comoară, ori umblă cu farmece… Aşadar, încă de la început, ceva
straniu, inexplicabil este pus pe seama ei. Hoţii se temeau de ea, după ce unii
încercaseră să o prădeze: patru bărbaţi pătrunseseră în curtea hanului, unul
dăduse să lovească uşa cu securea, dar căzuse mort. Fratele lui îşi pierduse
graiul. Mutul îl luase pe mort în spinare, ajutat de ceilalţi. Când ieşeau din
curtea hanului, de la fereastră a început să strige hangiţa, şi, ca din senin,
apăruse „pomojnicul”, jandarmul. Rămăsese mutul cu fratele mort în cârcă. La
anchetă, toţi ştiau că acesta vorbea, şi crezând că face pe mutu, l‑au bătut
până l‑au smintit. Asta i‑a îngrozit pe hoţii care de atunci au ocolit hanul.
Prosperitatea
hanului părea că s‑ar datora nu numai hărniciei, ci mai ales farmecului şi
ospitalităţii gazdei, văduvă şi liberă. Totul la ea era frumos şi curat, ochii
mai ales atrăgeau privirea ca un magnet. Iar mâncarea şi vinul erau dintre cele
mai alese. Dar toate întâmplările, cele trecute şi cea trăită de narator, au în
ele ceva misterios, straniu, alimentat şi din faima rea a hanurilor şi a
răspântiilor, motiv de teamă şi superstiţie în universul cultural rural,
tradiţional. De aici şi până la a fi socotită vrăjitoare nu era decât un pas.
Pieirea ei în focul care a mistuit hanul pare o purificare: „A băgat‑o în
jeratic pe matracuca”, spune socrul cu răutate prefăcută, pentru că, deşi este
evaziv, lasă să se înţeleagă că i‑a cunoscut şi el „farmecele”, dar este
convins că acestea veneau de la diavol. Pieirea ei în flăcări sugerează astfel
şi prăbuşirea în iad, pentru că hangiţa se vânduse satanei.
În opoziţie cu
Marghioala, naratorul, tânăr, flăcău la vârsta însurătoarei, pare, aşa cum este
omul la vârsta aceasta, supus tentaţiilor pe care nu le poate ocoli, întrucât
forţe mai presus decât el, diavoleşti, îl atrag, făcându‑l să rătăcească,
pentru o clipă drumul. Noroc cu polcovnicul,
care trecuse printr‑o asemenea încercare, cunoaşte leacul, mijlocul prin care
naratorul se vindecă. Din perspectiva care acreditează superstiţia, personajul
apare ca o victimă, prinsă în mrejele diavoleşti ale femeii.
Semnificaţii. Real şi fantastic. Aventura pe care a trăit‑o personajul‑narator,
pare a se datora unei duble influenţe: una reală, care ţine de farmecul
personal, de frumuseţea femeii; alta supranaturală, explicabilă prin presupusa
putere magică, vrăjitorească a Marghioalei. Odată cu pătrunderea în odaia
hangiţei, încep să apară detalii, care, pe măsură ce acţiunea se desfăşoară,
induc două posibile înţelesuri. Detaliile devin semnificative. Curăţenia
sclipitoare încântă, dar musafirul, dând să se închine, constată că în odaie nu
se află nicio icoană. Fac cari şi păduchi, spune femeia. Deci este o femeie
curată, îşi spune el. Dar cititorului i se sugerează alte motive ale absenţei
icoanelor. Sugestia este întărită atunci când, totuşi, făcându‑şi semnul
crucii, se aude un „răcnet”: naratorul crede că a călcat pe coadă un cotoi
bătrân, aflat sub masă. Marghioliţa se repede imediat şi deschide uşa, cotoiul
dând buzna afară. Ca să nu‑l mai deranjeze pe oaspete. Sau ca să îl scape de
puterea crucii! Apoi naratorul observă ochii fascinanţi ai hangiţei, „straşnici
ochi”. Când este anunţat că s‑a pornit vreme rea, că se făcuse târziu (aproape
de miezul nopţii, zece şi trei sferturi), merge singur la grajd după cal, apoi
cere să plătească. Marghioala îi spune că va plăti când va trece înapoi. Ştia
Marghioala, aşa cum ştia şi încotro merge, fără ca oaspetele să‑i fi spus, că
va reveni curând, înainte de risipirea nopţii? Cel puţin aşa lasă să se
înţeleagă cele ce au urmat. Femeia îi tot răsuceşte pe mână căciula. Apoi, i‑o
dă. Înainte de despărţire, fascinat de „luminile” ei, îi spune „sărut ochii”,
care‑i „sticleau grozav de ciudat”. Plecat prin noapte îşi face cruce şi aude
în urmă bufnitura uşii şi un vaiet de cotoi. Poate coana Marghioala a dat
cotoiul afară. Sau poate că l‑a trimis după drumeţ, să‑l întoarcă înapoi! Pe
drum, îl apucă deodată durerea de cap, şi, deşi e frig de‑i îngheaţă oasele,
tâmplele îi ard. Durerea îi trece când îşi ia căciula din cap, dar revine când
îşi pune căciula! Îşi spune că probabil a băut cam mult. Sau, îşi spune
cititorul, hangiţa i‑a făcut farmece când îi tot învârtea căciula. Apoi apare
iedul. Se vede că s‑a rătăcit, sărmanul! Şi calul se poticnise, pentru că este
şi el un suflet fricos. Eroul prinde iedul şi‑l pune într‑o desagă, la oblânc,
ca să‑l ducă polcovnicului. Calul o rupe la fugă năuc, până cade, călăreţul
priveşte ochii arzători ai căpriţei. Îi aminteşte de alţi ochi. Calul îl
trânteşte şi o rupe la fugă peste câmp. L‑a apucat strechea, pesemne, zice
călăreţul. Iedul fuge spre han. Iar cititorul rămâne cu impresia, alimentată de
superstiţii, că iedul e dracul. Dând să intre în han, pe pragul uşii se
împiedică de un ied, „tot acela”, „iedul gazdii mele”. Intră şi iedul în odaia
cocoanei şi se duce să se culce sub pat. Femeia nu dormise. Patul era
nedesfăcut. Naratorul nu ştie ce să spună, ştiuse cumva femeia că se‑ntoarce?...
Cititorul rămâne cu impresia că ştiuse, că doar spusese că va plăti când se va
întoarce. Părerea polcovnicului Iordache, că în fundul căciulii îi pusese
farmece şi că iedul şi cotoiul erau totuna, este şi a cititorului, deşi
naratorul, care observă detaliile acestea, lasă să se înţeleagă că nu ar crede
în farmece şi vrăjitorie. El îşi aminteşte cu seninătate de cele întâmplate:
„…dacă e aşa, polcovnice, atunci dracul te duce, se vede, şi la bune…”
Caracterul fantastic(......................)
(Octavian Paun, Din vol. Literatura romana pentru bacalaureat, Grafoart)
