– roman clasic, roman mitic –
de M. Sadoveanu
DEFINIŢIE: Romanul este specia
genului epic în proză, de (foarte) mare întindere, cu acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, deschisă modificărilor de structură şi
îmbogăţirilor de conţnut, cu personaje numeroase, surprinse în modul lor
caracteristic de viaţă, având o psihologie bine individualizată.
Caracteristici:
·
operă
epică, în proză,
·
naraţiune
de (foarte) mare întindere, cu o
structură deschisă la inovaţii
·
acţiune
complexă, desfăşurată pe mai multe planuri
· opera
dă impresia de cuprindere a întregului unei lumi, prin ampla desfăşurare a
evenimentelor, situate într-un cadru spaţial şi temporal ce se poate lărgi în
funcţie de scopul urmărit
·
personaje
complexe şi numeroase, care nu mai acţionează doar sub puterea unui destin (ca
în vechea epopoee), ci (şi) dintr-o profundă motivare interioară, psihologică
·
modul
de expunere dominant este naraţiunea, alături de care poate apărea descrierea,
dialogul, monologul
·
structura
narativă este complexă, în funcţie de temă, de mediul evocat, permiţând
desfăşurarea în planuri paralele a subiectului, folosirea unui număr mare de
personaje, combinarea nucleelor narative etc.
·
o mare
adaptabilitate la nou, la noile problematici ale omului contemporan
Mihail
Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor artist al nostru, un spirit
înrudit cu Ion Neculce şi Ion Creangă. Opera sa, alcătuită din mai mult de o
sută de volume, are o tematică diversă: istoria Moldovei, natura patriei, viaţa
monotonă a oraşelor de provincie, obiceiurile şi ocupaţiile tradiţionale.
Scris în doar
câteva zile şi apărut în 1930, Baltagul face
parte din seria capodoperelor sadoveniene şi este una dintre cele mai bune
scrieri ale autorului. Încă de la apariţia sa, opera a fost preţuită ca un
roman. G. Călinescu îi recunoaşte acestei “lungi naraţiuni” apartenenţa la
specia romanului doar folosind într-un mod “convenţional” noţiunile de roman şi
intrigă. El îl numeşte “romanul mişcărilor milenare, cu intrigă antropologică” şi
consideră că “scirerea nu poate produce emoţii estetice veritabile, decât
aceluia care o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice”.
Baltagul este o operă
epică, autorul îşi exprimă indirect propriile sentimente de admiraţie faţă de
însuşirile alese ale eroinei, prin intermediul acţiunii, relatând o serie de
întâmplări şi punând-o în relaţie cu alte personaje. Ca în orice operă epică
obiectivă, naratorul se detaşează de subiect şi evocă impersonal întâmplările
care se desfăşoară într-un anumit timp şi spaţiu.
Acţiunea cunoaşte o mare mobilitate în timp şi
spaţiu, derulându-se de toamna, când Nechifor Lipan pleacă la Dorna, după oi,
până primăvara, când Vitoria îi descoperă rămăşiţele trupul neînsufleţit.
Spaţiul este vast şi cuprinde ţinuturi de munte, de la Măgura Tarcăului, prin
zona Dornelor şi a Bistriţei, până la cele din câmpie, la Cristeşti, lângă apa
Jijiei.
Vitoria Lipan
este în căutarea adevărului despre soţul ei, plecat de mai mult timp de acasă.
Eroina este convinsă că Nechifor a dispărut şi, după ce întreprinde o serie de
investigaţii ce o edifică asupra supoziţiei sale, se pregăteşte să plece în
căutarea acestuia, însoţită de fiul ei, Gheorghiţă. Drumul e anevoios, asemenea
unui labirint, presărat cu numeroase dificultăţi. Uneori este nevoită să
apeleze şi la autorităţi, dar, printr-o dârzenie deosebită, reuşeşte în cele
din urmă să-i descopere şi să-i pedepsească pe ucigaşi.
Acţiunea e
lineară, desfăşurată cronologic şi în înlănţuirea logică, de la cauză la efect.
Baltagul este numai
aparent o operă epică simplă. Ea, opera, poate fi privită din mai multe
unghiuri. Dacă avem în vedere sursa de inspiraţie (mitul mioritic), poate fi
privită ca un roman mitic a cărui acţiune începe acolo unde se încheie balada
(odată cu moartea ciobanului moldovean). Romanul preia din baladă motivul
animalului credincios, al transhumanţei şi al complotului. Motivul căutării
adevărului se împleteşte cu cel al călătoriei, călătoria însemnând ceva
deosebit pentru Vitoria şi Gheorghiţă. Persoana feminină plecată în căutarea
celui dispărut e mama, în baladă, iar în roman – soţia.
Dimensiunea
mitică a fost pusă în evidenţă şi prin compararea subiectului naraţiunii cu Antigona, tragedia scrisă de Sofocle în
Grecia antică, în epoca lui Pericle (sec. V î.e.n.), inspirată din vechi mituri
greceşti : o fată, Antigona, acceptă să moară, pentru a nu lăsa neîngropat
trupul fratelui ei. Acelaşi mobil determină călătoria Vitoriei Lipan :
pentru a nu rămâne neîngropat trupul soţului ei, potrivit datinii ritualul
înmormântării fiind obligatoriu pentru ca sufletul mortului să se aşeze împăcat
în lumea umbrelor.
În Baltagul a fost identificat chiar cu
mitul antic al lui Osiris: zeul Osiris este ucis în delta Nilului de către
duşmani. Soţia şi iubita lui, zeiţa Isis (Iştar) porneşte în căutarea celui
ucis, împreună cu fiul ei, Horus, însoţiţi de câinele Anubis. Asemănarea este
izbitoare : Vitoria-Isis, Nechifor Lipan-Osiris, Gheorgiţă-Horus, câinele
Lupu-câinele Anubis.
În plan
realist, numeroasele scene din viaţa oamenilor de la munte, fac din Baltagul o monografie. Trăsăturile
muntenilor fac din ei nişte făpturi aparte: îşi desfăşoară viaţa în funcţie de
tradiţiile creştine, dar şi de cele milenare, trăind în ritmurile cosmice şi
sub semnele vremii. Sunt prezentate obiceiurile de pe Valea Tarcăului:
sărbătorile, petrecerile (hora), evenimentele capitale din viaţa omului
(botezul, nunta, înmormântarea). Satul are specificul lui iar organizarea e
tradiţională. Locuitorii de la munte au o anumită percepţie asupra oamenilor de
la oraş, oraşul fiind privit ca un loc de pierzanie...
Drumul spre
maturitate al lui Gheorghiţă şi experienţele prin care trece tânărul fac din Baltagul un roman al iniţierii (bildungsroman). Băiatul iese din
copilărie pentru a intra în lumea plină de griji a adulţilor. Trăind la munte,
are o copilărie fericită, lipsită de griji, apoi, ca flăcău, merge la horă,
unde se întâlneşte cu flăcăii şi fetele de seama sa. După ce lăsase turmele la
iernat, se întoarce acasă cu trenul. Dispariţia tatălui îl pune în alte
situaţii: lupta cu troienele, înfruntarea străinului, priveghiul, înfăptuirea
dreptăţii. Un rol hotărâtor îl are Vitoria, care trăieşte experienţele alături
de fiul ei. Gheorghiţă, parcurge calea de la o lume cunoscută la una
necunoscută, părăseşte satul şi intră în contact cu formele noi de civilizaţie.
Contactul cu lumea nouă e dificil, dar experienţa, dârzenia, inteligenţa o
ajută. După încercările prin care trec, Vitoria şi Gheorghiţă revin la vechile
preocupări, la rosturile lor ancestrale.
Personajele
din acest roman nu sunt numeroase, dar au consistenţă şi capătă valori
simbolice.
Astfel,
Nechifor Lipan, precum ciobanul “moldovean” din baladă, ilustrează destinul
omenesc. El este un personaj-sumă a lumii.
Vitoria
înlesneşte contopirea cu pământul a osemintelor celui dus, readucându-l într-un
perimetru sacru. Prin săvârşirea ritualului îngropării ea va salva sufletul
rătăcitor al mortului, dându-i linişte.
Gheorghiţă şi
Minodora reprezintă noua generaţie, care va asigura continuitatea vieţii.
Cei doi
ucigaşi (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui) sunt instrumente ale destinului.
Modul de
expunere folosit este naraţiunea, ca în orice operă epică, dar ea se îmbină
armonios cu descrierea (mijloc de evocare, de caracterizare, de creare a
atmosferei), cu dialogul şi chiar cu monologul interior, prin care scriitorul
pune în lumină însuşirile personajelor, zbuciumul lor interior.
VITORIA LIPAN
–
caracterizare –
Vitoria Lipan
este personajul principal al romanului, fiind prezentată în toate momentele
acţiunii şi polarizând în jurul ei celelalte personaje.
Pentru
caracterizarea ei autorul foloseşte mai multe mijloace: portretul fizic şi
portretul moral, caracterizarea prin numele propriu, caracterizarea prin fapte
şi felul de a vorbi (caracterizarea indirectă) şi caracterizarea directă,
realizată de către autor şi de către alte personaje.
Prenumele ei
semnifică biruinţa, ca şi al soţului, Nechifor însemnând “purtător de victorie,
de biruinţă”. Ea îi demască pe ucigaşi, pentru ca niciodată o astfel de faptă
să nu se mai întâmple în lumea pură a muntelui. În acest mod ea instaurează
biruinţa binelui asupra răului.
Schiţa de
portret din expoziţiune cuprinde câteva trăsături ale femeii: ochi căprui,
“aprigi şi încă tineri” şi părul castaniu. Ea cucereşte prin frumuseţe şi
farmec fizic, deşi are aproape 40 de ani. Are o frumuseţe neobişnuită în
privire. Însuşirile ei fizice ilustrează îngrijorarea pentru tăcerea soţului.
Portretul
moral este cel al unui personaj exponenţial care sintetizează trăsăturile
oamenilor de la munte. Cea mai importantă dintre acestea este respectul pentru
datina străbună. Este o femeie aspră
şi pricepută, dar şi o harnică gospodină. Este ordonată, meticuloasă, cu un deosebit simţ practic. E abilă şi exactă în tot ce
face, prevăzătoare şi conştientă de
pericolele care îi pândesc pe drum.
Reprezentantă
tipică a femeii culturii tradiţionale, ţărăneşti, este superstiţioasă, crede în vise, în descântece, vrăji şi semne care
îi conduc viaţa: visul prevestitor:“ L-am visat rău, trecând călare o apă
neagră”; semnele pe care le dă cocoşul: “Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria.
Cucoşul dă semn de plecare”, ca şi cele ale naturii.
Un alt element
al portretului moral îl constituie comuniunea cu natura.
Cu toate că nu
ştie carte, Vitoria are o inteligenţă
nativă care o ajută să-i descopere pe ucigaşi, în scena praznicului
reconstituind scena uciderii lui Nechifor ca şi cum ar fi fost de faţă.
Soţie iubitoare şi mamă autoritară, Vitoria e discretă în durere şi răbdătoare în suferinţă, acceptându-şi
destinul cu înţelepciune.
Romanul fiind
inspirat din balada pastorală Mioriţa,
soţia lui Lipan trăieşte acelaşi zbucium ca şi “măicuţa bătrână”. Lunga
aşteptare a celui plecat, incertitudinea, teama, convingerea că acesta a murit
şi alte stări sufleteşti fac din Vitoria
un personaj de mare complexitate.
de Octavian PAUN
de Octavian PAUN
